Acum vreo zece ani, într-un interviu televizat, Nae Caranfil remarca, pe bună dreptate, că una dintre problemele limbajului "fără perdea" (realmente vulgar şi insuficient motivat) din filmul românesc post-decembrist era aceea că, în condiţiile recentei eliberări din chingile dictaturii, scenariştii împănau dialogurile cu tot ceea ce nu demult fusese tabu, regizorii îngroşau şi mai demonstrativ profanităţile, iar actorii, bieţii, în loc să le rostească dezinvolt, adecvat personajelor din viaţă pe care le interpretau, jucau ostentativ frazele delicate (observaţi contradicţia fundamentală între cei doi termeni: ostentaţie şi delicateţe), de parcă ar fi declarat impetuos: "uitaţi-vă la mine cum înjur - că acum e voie!" Desigur, problema nu se reduce numai la acest aspect (oricum esenţial), fiind validă în orice împrejurări, indiferent de interdicţiile sau măcar inhibiţiile proprii "bunului-simţ" convenţional.
Trebuie să fii un adevărat Arghezi, pentru ca din "mucigai" să plămădeşti "flori" ale artei - iar în actorie asta se traduce în primul rând printr-un nivel suprem al dezinvolturii, combinat în mod paradoxal cu cele mai gingaşe resurse de rafinament expresiv. La drept vorbind, după valul descătuşării estetice din 1989, mulţi actori au reuşit această performanţă, dar parcă nimeni n-a sublimat-o atât de deplin ca Mădălina Ghiţescu.
Născută în 29 iulie, 1978, la Bucureşti, Mădălina a început prin a învăţa la Şcoala Generală Nr. 30 din zona Teiul Doamnei, Colentina, continuându-şi evoluţia cu primii paşi în direcţia vocaţiei sale artistice înnăscute, la Liceul de Coregrafie (astăzi, "Floria Capsali") - pe care, însă, l-a înlocuit pe parcurs cu clasa de filologie a prestigiosului "Ion Luca Caragiale" - nume predestinat, de vreme ce aparţine şi U.N.A.T.C.-ului pe care l-a absolvit cu cele mai mari note în 2003, la clasa Sandei Manu şi a lui Ion Cojar. Încă din ultimii ani de facultate, s-a impus în spectacolele legendarului Studio "Casandra" al studenţilor - şi-a dat examenul de diplomă cu rolul Isbjorg-lumină din "Mă cheamă Isbjorg. Sunt o leoaică", în regia Gianinei Căbunariu, după ce în acelaşi an jucase şi în spectacolele "Frankie e O.K., Peggy e fată bună şi casa e mişto" (Robert Bălan), "Natural Born Fuckers" şi "Red-light & Hot-line" (Marcel Ţop). Colaborările ei cu "Casandra" au continuat şi după absolvire, până în 2009, fiind solicitată în "madubaby.edu", "Terorism" şi "20/20" (Gianina Căbunariu), "Vitamine" (Ana Mărgineanu) şi "Ziua futută a lui Nils" (Ştefan Peca).
Totodată, şi-a început încă din anii studenţiei şi activitatea cinematografică, prin filme de scurtmetraj ca "Nea Gică" şi "Bebi" (2001, Bogdan Popescu), "Pro-Verb" (2002, Mihai Dumitriu), "Balkan Cola" (2002, Bogdan Popescu) şi "Ciocolată" (2003, Ana Gabriela Vlad) - la care se adaugă rolul Anne din serialul TV "Hacker" (2002, Alexandra Gulea-Ciulei). După absolvire, rolurile din scurtmetraje au continuat la fel de susţinut, cu Doina din "O zi lungă" (2004, Radu Jude), Ioana din "Infinite ore de dragoste" (2004, George Adamescu), Giube din "Comercial" (2004, Sorin Damian), sau rolul principal din "Inside" (2005, Aida Lorena Petre).
Marea şansă i s-a ivit în 2005 când, pe lângă debutul în lungmetraj cu Angela din Je vous trouve tres beau (Isabelle Mergault), a primit de la regretatul Cristian Nemescu rolul titular din celebrul mediu-metraj "Marilena de la P7" - povestea adolescentului care fură un troleibuz ca să-şi cucerească marea iubire - o prostituată cu suflet sensibil, reiterând cumva arhetipul Cabiriei felliniene şi amintind şi de Malena lui Tornatore (compoziţie pe care greu ne-am putea-o imagina mai adevărată şi tuşantă decât i-a reuşit Mădălinei Ghiţescu).
Acelaşi Cristian Nemescu a reluat colaborarea cu ea în personajul Luiza din (fatalmnte) singurul său lung-metraj, remarcabilul "California Dreamin' (nesfârşit)", realizat în 2006 - simultan cu o altă Luiză, din serialul "Cu un pas înainte" (2006-2007, Jesus del Cerro), şi cu scurtmetrajul experimental al lui Cătălin Leescu "Afterimage" - după care a urmat o altă compoziţie miniaturală, în tuşe fine şi precise: Dora, din singurul lungmetraj românesc premiat până acum cu Palme d'or, "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (2007, Cristian Mungiu). Nu e de mirare că Mungiu a distribuit-o şi în "Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarăşi, frumoasă e viaţa!" (2009) - după ce actriţa mai fusese solicitată şi în alte câteva filme mai puţin semnificative (între care şi două lungmetraje ale căror titluri e mai bine să fie trecute sub tăcere).
Oricum, fiind genul de profesionistă care "nu poate juca prost", a contribuit şi la salvarea parţială a debutului lui Cornel George Popa în cinema, cu rolul Manu din "Viaţa mea sexuală" (2010) ) - pentru a ajunge în sfârşit la admirabila creaţie care mi-a inspirat în primul rând introducerea acestui articol, Captivi de Crăciun.
Hiperactivă şi colerică, într-un amestec de gâsculiţism violent şi cadoare absolută, tânăra creată de Mădălina în surprinzătorul mediu-metraj Captivi de Crăciun al Iuliei Rugină se relevă capabilă să mitralieze cu o dezinvoltură incredibilă cele mai kilometrice fraze presărate cu sintagma "în pula mea" ca semn de punctuaţie omnivalent, fără a aluneca nici un moment spre vulgaritate - dimpotrivă, având tocmai efectul contrar de a-ţi veni s-o îmbrăţişezi. Cum spuneam la început, o asemenea performanţă pur şi simplu defineşte actoria la modul superlativ, şi nu poate decât să-l facă pe orice spectator avizat (şi nu numai) să aştepte cu nerăbdare surprizele pe care ni le rezervă, pe viitor, fermecătoarea Mădălina Ghiţescu.
Părerea ta
Spune-ţi părerea