Dacă ar fi ca acest film să aibă o singură culoare, aceea este roşu, iar dacă ar fi să-l descriem în termeni muzicali - ar fi Simfonia fantastică. Les herbes folles, în regia lui Alain Resnais, obţinea în 2009 Premiul Special (pentru întreaga carieră) şi Premiul juriului la Festivalul de Film de la Cannes. De vineri, 25 iunie, are premiera în cinematografele româneşti.
Cunoscut mai ales pentru Hiroshima mon amour, Alain Resnais îi distribuie pe Sabine Azéma şi André Dussollier în rolurile principale, în acest film care ascunde vârsta regizorului (88 de ani), debordând de vitalitate, dorinţe, gesturi iraţionale, adolescentine, pulsiuni.
Titlul însuşi, tradus la noi ca "Ierburi sălbatice", corespunde personajelor, complet iraţionale, care îşi urmează instinctele, fiind ca nişte ierburi ce prind rădăcini şi proliferează.
Pasiunea dintre protagonişti se naşte în urma unui incident: Marguerite Muir, doctor stomatolog, pasionată de avioane, nu şi-ar fi închipuit că cineva îi va fura poşeta la ieşirea dintr-un magazin. Cu atât mai puţin că hoţul îi va arunca lucrurile în parcarea unui centru comercial, la kilometri distanţă de locul unde s-a produs jaful. În ceea ce-l priveşte pe George (André Dussollier), nu s-ar fi aplecat pentru a ridica portofelul abandonat de hoţ, dacă ar fi ştiut cum vor evolua lucrurile între el şi păgubită. Marguerite află numărul lui George de la poliţie şi îl sună ca să-i mulţumească. De aici, până la curiozitatea reciprocă de a se cunoaşte în persoană nu mai e decât un pas. Iar nevoia apropierii unul de celălalt e însoţită de gesturile iraţionale, impulsuri; se cenzurează, apoi îşi dau frâu liber emoţiilor.
Captivează suflul proaspăt, lejeritatea, exploatarea zonelor iraţionalului. Flashback-uri şi scene imaginate se suprapun peste cele în desfăşurare, într-un montaj fidel curgerii gândurilor şi emoţiilor. Sabine Azéma vibrează foarte bine cu personajul său, iar André Dussollier face din George un bărbat animat de dorinţa de a dori, pasionat la rândul lui de aviaţie şi filme de război, încleştat într-o căsnicie cu o femeie cu care nu împărtăşeşte nici pasiunile, nici punctele de vedere. Anne Consigny întră bine în rolul soţiei absente, cu o viaţă monotonă. Îl veţi remarca în film pe Mathieu Amalric, ca poliţist însărcinat să rezolve cazul Muir, cu o mimică absorbită, contrară imaginii stereotipe a poliţistului de la noi.
Les herbes folles este ecranizarea romanului L'Incident, de Christian Gailly. Alain Resnais a citit majoritatea romanelor lui Gailly, pentru că primul roman care i-a căzut în mână i s-a părut "şarmant, ironic şi melancolic". Apoi a mărturisit producătorului Jean-Louis Livi că “acel sunet, acea notă albastră" pe care o căuta de săptămâni, a găsit-o. "Scrierea lui Gailly este atât de muzicală...", îşi argumenta Resnais pledoaria pentru ecranizarea unuia dintre romanele lui Gailly. Dintre cele 12 cărţi ale lui Gailly care aveau neachiziţionate drepturilecinematografice, Resnais a ales L'Incident, cel mai scump de filmat. Producătoare executivă a fost Julie Salvador.
Părerea ta
Spune-ţi părerea"Luna verde" al lui Resnais
Mai deunăzi vorbeam, în analiza polanskianului "The Ghost Writer" (şi sub imperiul unei discuţii lansate pe forum), despre perisabilitatea aptitudinilor regisorale în timp. Însuşi Alain Resnais, unul dintre marii clasici în viaţă ai cinematografului de tous les temps, se relevă ca fiind un exponent cât se poate de interesant al fenomenului. După apogeul marcat acum o jumătate de secol cu «Hiroshima, mon amour» (1959) şi «L'Année dernière a Marienbad» (1961), legendarul maestru s-a menţinut timp ce circa cincisprezece ani la cotele unei bune calităţi decente, regăsită şi în incitantul "Providence" (1976), pentru ca, din 1980 încoace, cea de-a doua jumătate a carierei sale să cunoască panta inexorabilă a declinului.
Ce-i drept, ca să cităm un clişeu de o superbă vidoşenie aplicat cu religiozitate multor personalităţi atunci când nu ne duce mintea spre niscaiva argumente în folosul admiraţiei pe care le-o purtăm, «Resnais c'est Resnais» - iar în cazul de faţă, vorba asta înseamnă, în primul rând, intelect, viziune plastică şi curaj iconoclast. «Les Herbes Folles» are în primul rând meritul de a îndrăzni să se joace cu mijloacele de expresie cinematografică precum i se năzare autorului - e un exerciţiu de stil gratuit dar în mare parte fermecător, şi de o prospeţime neaşteptată pentru un artist în vârstă de optzeci şi şapte de ani.
Caracterul calofil-formalist al filmului se relevă încă de la constituirea originilor sale: ceea ce l-a inspirat pe Resnais n-a fost nici o poveste interesantă, nici o imagine inedită, nici vreo idee originală şi profundă, nici măcar cine ştie ce cinemă cu cârlig - ci, nici mai mult nici mai puţin, sonoritatea stilului literar al lui Christian Gailly, descoperit în romanul acestuia «L'Incident», despre care el însuşi mărturiseşte: "Scrierea lui Gailly este atât de muzicală, încât dacă vorbeam cu cineva după ce terminam una dintre cărţile sale, ajungeam să mă exprim asemenea personajelor. Dialogurile lui sunt ca nişte numere solo." Sedus de "acel sunet, acea notă albastră" pe care o tot căuta, Resnais a mai parcurs încă o carte, apoi alte câteva, pentru ca în final, împreună cu producătorul Jean-Louis Livi, să se oprească tot asupra celei dintâi citite: "Incidentul" - o poveste stranie şi de o originalitate cam căutată, structurată ciudat (ca să nu spunem stângaci) şi cu concluzii cel puţin ambigue (şi cel mult neclare): relaţia sentimentală preponderent platonică, dar irezistibilă până la patologic, între un bărbat vârstnic şi o femeie trecută şi ea de prima tinereţe, pe care-i face să interacţioneze găsirea unui portofel furat, golit şi aruncat. Atât prozatorul, cât şi cineastul, îşi propun să urmărească dezvoltarea fatidică până la extrem a consecinţelor unui asemenea tip de incident - dar, din păcate, aici începe şi divorţul între bunele intenţii şi realizare. Pe două planuri.
La un prim nivel, o asemenea evoluţie ar fi putut să urmărească, eventual, succesiunile logice insolite ale consecinţelor inidentului - după principiul "Butterfly Effect" - îmbogăţite prin trimiteri la nivelul destinului. Cum, însă, Resnais numai conservator n-a fost niciodată, nu e deloc surprinzător că a ocolit o asemenea soluţie "dialectică", optând pentru cutezanţa de a construi două personaje vizibil sucite, dominate de impulsuri iraţionale şi tendinţe obsesive - ceea ce ar fi fost foarte bine, dacă existau măcar nişte motivaţii de principiu la nivelul caracterelor, sau dacă scenariştii Alex Reval şi Laurent Herbiet, însărcinaţi de cuplul regie-producţie să pagineze povestea, construiau un back-story suficient de solid pentru a le susţine toate năstruşniciile.
Or, tocmai aici se remarcă una dintre principalele hibe ale filmului. În prima treime, se sugerează indubitabil, deşi deloc explicit, că personajul principal masculin, Georges Palet (André Dussollier), ar avea o faţă ascunsă (semnele par să indice cel puţin nişte glisări spre anumite labilităţi psihice, dacă nu chiar antecedente de criminal în serie - vezi replica: "că doar n-o să vă omo... n-o să vă mănânc!") - pistă complet pierdută pe drum: nu se confirmă, nu se infirmă, nu se divulgă ca o posibilă manipulare isteaţă a spectatorului - pur şi simplu autorii par să fi uitat că o amorsaseră. Omul devine tot mai normal, tot mai banal, tot mai simpatic (ceea ce iarăşi ar fi fost bine, dacă asta suscita vreo semnificaţie, fiind o intenţie deliberată din capul locului - nu o simplă neglijenţă).
Totodată, protagonista, Marguerite Muir (Sabine Azema), urmăreşte o traiectorie inversă: o cunoaştem ca medic stomatolog având ca hobby pilotajul aviatic, o femeie absolut normală şi cu reacţii la fel de normale, care treptat-treptat porneşte şi ea pe panta comportamentelor inexplicabile - din nou, fără nici o justificare: nici în propriul ei profil de personalitate, nici la nivel reactiv, ca o consecinţă a eventualelor nade seducătoare pe care i le aruncă încontinuu Georges (al cărui comportament e mai degrabă al unui stalker banal şi uşor iritant). De fapt, majoritatea deciziilor şi atitudinilor iraţionale ale celor două personaje principale sunt dezamăgitor de neinteresante, căzând tot mai mult spre un palier anodin: nici scenariul, nici regia, nu ne oferă mai nimic cu adevărat surprinzător, ci mai degrabă o serie de micuţe năzbâtii capabile să ne trezească cel mult reacţii de genul: "Ia uite la ei..." şi nimic mai mult.
Ca atare, urmărim povestea din ce în ce mai decuplaţi de cei doi protagonişti, refugiindu-ne în spectacolul vizual (şi auditiv - căci, aşa cum spuneam, principalul merit al "Ierburilor sălbatice" se situează la nivel stilistic). Imaginea concepută de Alain Resnais şi filmată de Eric Gautier are o poezie aparte, pe toate planurile: compoziţional, cromatic, ritmic (inclusiv cu contribuţia lui Hevre de Luze, la montaj). Şi, cum era şi de aşteptat, pentru un film de sorgine precumpănitor sonoră, soundtrack-ul echipei Jean-Marie Blondel, Gérard Hardy şi Gérard Lamps, înglobând şi muzica originală a lui Mark Snow (plus diverse bucăţi folosite ca ilustraţie), completează frumos (deşi uşor excesiv pe alocuri - dar poate mai mult la nivel cantitativ, decât prin aplicaţie) imaginea filmului - în sensul său cel mai larg.
În plus, nici actorii nu-s de lepădat - reuşind chiar să salveze, în mare măsură, goliciunea personajelor pe care le interpretează: Sabine Azema are umor şi inefabil în portretizarea femeii atrăgătoare ajunsă în prag de senectute, care se pomeneşte atrasă pe calea unei aventuri neobişnuite, iar André Dussollier îl compune măcar credibil, dacă nu şi complet convingător (asta, desigur, nu din vina lui) pe năstruşnicul bătrân încă verde şi nărăvaş; din nefericire, la cei aproape nouăzeci de ani ai săi, Resnais pare să-şi cam fi pierdut perspectiva timpului şi a efectelor acestuia la nivel fizionomic - şi chiar fizic în general: Dussollier are şaizeci şi patru de ani vizibili cu insistenţă, e efectiv un "bătrân sănătos", câtă vreme despre Georges Palet ni se cere să credem că ar fi un bărbat de vreo cincizeci de ani, marcaţi şi mai sumbru de o boală. Că nu e o figură de stil, ci tot o gafă, reiese din distribuirea la fel de eronată, sub acest aspect, a lui Anne Consigny, în rolul soţiei: la cei patruzeci şi şase de ani ai săi, de o prospeţime care vizual şi temperamental o situează binişor sub patruzeci, actriţa sugerează net o posibilă nevastă tânără luată la bătrâneţe - până aflăm că e mama copiilor deja adulţi ai lui Georges, de care o leagă o căsnicie de treizeci de ani!
În orice caz, principala ispravă a lui Resnais în privinţa distribuţiei - la fel de ciudată, dar din fericire izbutită - este folosirea lui Mathieu Amalric în rolul episodic al lui Bernard de Bordeaux, poliţistul prezent în doar trei-patru secvenţe, dar de o teribilă expresivitate a... lipsei de expresie - în tandem cu partenerul său, Lucien d'Orange (Michel Vuillermoz): poate cele mai hazlii două glume ale întregului film, cu umor discret şi de bun-gust. Emmanuelle Devos se achită conştiincios de o datorie profesională fără mari provocări, iar Annie Cordy, prezentă doar într-un momenţel comic destul de nostim, dar finalmente neînsemnat, se cam pierde în peisaj - la fel ca şi restul distribuţiei.
Ar mai fi de remarcat şi presonajul invizibil al Povestitorului (Edouard Baer), care-şi oferă vocea de o sonoritate aparte pentru ca Resnais să aştearnă, peste imagini, comentariile ironic sclipitoare ale autorului literar de la origini - un voice-over care se ascultă cu plăcere, cel puţin în primele minute, până ne lămurim că e sută la sută în sine (moment când cade tocmai în extrema opusă, devenind cicălitor şi insuportabil). O regulă elementară spune că mijloacele neortodoxe (comentariile din off, în cazul de faţă) se folosesc numai atunci când conţinutul lor, prin însăşi natura lui, nu poate fi comunicat pe căi normale (în primul rând imagini, în al doilea rând dialoguri, etc...). Până aici, toate bune - dar ansamblul întregului film relevă, în cele din urmă, că tate lucrurile care ni s-a povestit verbal despre Georges erau, în ultimă instanţă, cochetării irelevante... Poate tocmai de aceea comentariul se pierde pe drum (la fel ca alte intenţii schiţate la nivel de premise), pentru a mai fi recuperat destul de arbitrar, ici şi colo, spre sfârşit.
Printre alte artificii folosite de Resnais se numără închiderile în diafragmă pe chipul câte unui personaj (folosite până dincolo de orice suprasaţietate), caşetările (cea mai fericită: dialogul lui Georges cu sine însuşi, la volan, când pune la cale telefonul pe care ar vrea să i-l dea Margueritei), proiecţiile în imaginar (secvenţa cu Marguerite, vecina şi scrisoarea - amuzantă la rândul ei), inserţia brutală a unui citat din Flaubert pe fond negru, sau cuvântul "Fin" (însoţit de celebrul leit-motiv al casei 20-th Century Fox), în supraimpresiune pe spinarea protagoniostei, în timpul singurului sărut dintre ea şi Georges - marcând, de fapt, doar sfârşitul poveştii lor (prin împlinirea nevoii dramatice), nu şi al filmului, care va surveni peste câteva minute, după episodul voit redundant, dar insuficient de convingător, al zborului final.
Nu e de mirare că, în mare parte, filmul a stârnit plictiseli şi reacţii destul de circumspecte - fiind evident că Premiul Special şi Premiul Juriului de la Cannes, anul trecut, au avut în totalitate valenţele unei bătăi pe umăr gen «Nous y voila de nouveau, notre cher André, ça va, ça va, la vieilesse?» Nu-l ajută prea mult nici alegerea extrem de forţată a titlului - cine nu citeşte explicaţiile scrise ale lui Resanis, nici în ruptul capului n-are cum să se prindă că e vorba de acele «herbes folles» care se încăpăţânează să crească în orice condiţii: prin stâncă, prin asfalt, prin ciment, prin te miri ce... Nici chiar detaliul lor explicit din timpul genericului de început nu luminează metafora, care ar fi vrut să trimită la îndărătnicia nebunească a celor doi parteneri de a fi împreună împotriva tuturor piedicilor - piedici abia schiţate şi oricum strict formale, prin nimic convingătoare (din nou o regulă încălcată neglijent: "personajul trebuie să înfrunte obstrucţii cât mai substanţiale pentru a-şi realiza nevoia dramatică - altfel, filmul devine staţionar şi plicticos", fără a pune nimic în locul ei). Drept pentru care, titlul rămâne cam la un nivel de gratuitate similar cu "Luna verde" al lui Visarion - comparaţie care nu funcţionează în nici un caz spre lauda compatriotului nostru, ci taman invers.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
24 iunie, 2010, h. 20:00-21:22
Bucureşti, România