Leopoldina Bălănuţă - "Arta ca o ştafetă a Dumnezeirii"

E greu să alegi un reper anume, pentru a-l folosi drept element introductiv de impact, când ai de-a face cu o carieră ordonată numai pe vârfuri ale valorii artistice. Urmându-mi memoria afectivă, mă voi opri la un recital de la Ateneu, cu "Monastirea Argeşului", ridicată de Leopoldina Bălănuţă, spre final, pe o culme dramatică de neimaginat. Şi nu e decât începutul - deşi nu în sens cronologic, căci se petrecea prin 1982, când marea actriţă era deja de mult consacrată ca una dintre "primele zece".

Începutul începutului se situează în 10 decembrie, 1934, la Păuleşti, Vrancea, unde Poldi (cum îi spuneau cei apropiaţi) s-a născut ca fiică de preot - mediu familial ce avea să-şi pună puternic amprenta pe personalitatea ei, marcată întotdeauna de o vibraţie hieratică unică în arta interpretativă românească. În 1957, absolvind I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" la clasa profesorilor Marietta Sadova şi Marcel Anghelescu, a debutat cu rolul Velea, din "Prima întâlnire", de Tatiana Sîtina, în regia lui Ion Cojar, la Teatrul Mic - de care avea să rămână legată toată viaţa, alături de soţul ei, marele actor Mitică Popescu, cu care s-a căsătorit în 1977, pe-atunci doar parţial descoperit de public; un scurt răstimp, Mitică a fost considerat doar "domnul Leopoldina Bălănuţă), până când montarea lui Mircea Daneliuc, cu "Emigranţii" lui Slavomir Mrozek, unde l-a distribuit în rolul rudimentarului XX (alături de antonimicul AA interpretat de Ştefan Iordache) l-a impus şi pe el definitiv, cu drepturi depline, în galeria marilor talente.

Locuiau aproape de binecunoscuta stradă Ermil Pangratti, unde se află intrarea la Televiziune, pe strada paralelă - Grigore Mora, într-un apartament de la etajul trei al unui bloc mic şi elegant - un sanctuar, pe care aş fi vrut să-l surprind pe peliculă când am realizat "Mitul lui Mitică" (1981), filmul-portret din anul II de facultate, dar Mitică Popescu, un om marcat întotdeauna de o maximă pudoare şi modestie, pe lângă dezinvolta sa deschidere mereu amicală, n-a fost de acord, astfel că am fost nevoit să le filmez locuinţa numai din exterior. În acelaşi film, printre cadrele introductive cu diverşi colegi din teatru ai protagonistului, am inclus (cum era şi firesc) şi o apariţie a Leopoldinei Bălănuţă, costumată şi machiată pentru rolul Victoria din "Evul Mediu întâmplător", de Romulus Guga, regia Cristian Hadji-Culea - un personaj insolit şi complex, care-şi conducea arhetipul "femeii resemnate" pe o gamă extrem de mobilă între sensibilitate şi isterie, cu sinuozităţi tragice şi comice parcurse pe cât de rapid, pe-atât de fluent. Filmând acea simplă trecere prin cadru, în prim-plan, pe culoarul dintre cabine şi scenă, am avut prilejul de a cunoaşte o actriţă de o docilitate maximă, pentru care nu exista nimic din distanţa între ilustra personalitate a artei şi tânărul student aflat la început de drum - iar după spectacol, când am sărbătorit încheierea filmărilor cu o mică trataţie în cabina lui Mitică (fiind şi dimineaţa de Crăciun - pe vremea aceea, sărbătorile religioase nu erau respectate şi la nivel oficial, putând fi cel mult "celebrate prin muncă"), am conversat îndelung, cu bucuria de a cunoaşte umanitatea caldă şi comunicativă din sufletul uriaşei artiste a scenei şi ecranelor mici şi mari.

Din traiectoria ei teatrală, neîntreruptă şi extrem de densă valoric, am mai reţinut-o pe Nebuna din Place de la Concorde, una dintre cele patru eroine ale celebrei "Nebuna din Chaillot", de Jean Giraudoux, în regia lui Silviu Purcărete (Teatrul Mic, 1978). Alături de Olga Tudorache (în rolul titular), Tatiana Iekel (Nebuna din Saint-Sulpice) şi Rodica Tapalagă (Nebuna din Passy), Poldi Bălănuţă întregea un cvartet vulcanic, compunând portretul comic al înfumurării tălâmbe dar şi pline de suflet. Pornind de la acest fulminant succes scenic, TVR a decis să preia cvartetul marilor actriţe într-o montare de lungime medie după schiţa lui Gheorghe Brăescu "Carré de dame" (1980), dar întâmplarea a făcut ca Olga Tudorache şi Rodica Tapalagă să aibă programele prea încărcate pentru a le putea suprapune cu planul de filmare, aşa că undeva s-a aprins luminiţa unei inspiraţii de geniu - şi Poldi a primit toate cele patru roluri...

După repetiţiile de rigoare, s-a filmat în patru zile succesive, personaj cu personaj, fiecare cu costumul şi machiajul său - dar nu numai prin aceste elemente exterioare se individualizau cele patru femei atât de diferite, încât pentru un necunoscător ar fi fost imposibil să-şi dea seama că avea în faţă una şi aceeaşi actriţă: gazda, ironică la siktir, rostind cu un accet moldovenesc inimitabil acel "Miersî...!" hârşit, preluat apoi în vorbirea glumeaţă a multor spectatori; cucoana împopoţonată şi plină de morgă, care cu o voce îngroşată de aroganţă se declara din "familia Gogoşanu - ramura cea buuună!"; o babă senilă, pierdută sub ditamai pălărioiul cu pene, sâsâind printr-un zâmbet larg şi tembel numai comentarii pe-alăturea cu drumul; şi o pişpirică peltică, făcând mereu pe nedumerita, în timp ce mai şterpelea de pe masă câte o linguriţă de argint. Slavă Domnului, sceneta e încărcată pe youtube - daţi fuga şi vedeţi-o neapărat, o să ziceţi că aşa ceva nu există!

Un rol situat la antipozi, îmbinând drama şi sarcasmul, a fost cel din satira anti-birocratică a lui D.R. Popescu "Ca frunza dudului din rai" (regia, Cătălina Buzoianu; Teatrul Mic, 1983), în tandem cu Papil Panduru (distribuit în locul lui Lulă Iancu, recent închis după tentativa de a fugi din ţară, cu vaporul comandat de Florentin Scaleţchi), unde Poldi, în rolul directoarei unei crescătorii de porci, îşi asuma riscul unei atitudini extrem de critice în plan politic (inclusiv prin replica: "Porcii fac prestigiul nostru peste hotare! Ei aduc paraua, fleica....!" - în text, "fleica" fusese de fapt valuta, dar s-a considerat că aşa aluzia ar fi fost periculos de străvezie). S-au mai reţinut, de pe întregul parcurs al celor patru decenii de carieră teatrală, roluri precum cele din "Vassa Jeleznova" şi "Mama", de Maxim Gorki, "Anna Karenina" de Lev Tolstoi, "Medeea" de Euripide, "Martin Eden" de Jack London, "Noaptea Iguanei" de Tennessee Williams, "Oameni sărmani" de F.M. Dostoievski, "Livada cu vişini" de A.P. Cehov, "Doi pe un balansoar" de William Gibson, sau ultimul ei rol, "O batistă în Dunăre" de D.R. Popescu (Teatrul Naţional, regia Ion Cojar, cu Mariana Mihuţ şi Ileana Stana Ionescu).

În paralel, evoluţia cinematografică a Leopoldinei Bălănuţă urma o cale oarecum mai rarefiată, fiind genul de actriţă care accepta numai roluri semnificative. După două apariţii de început mai puţin însemnate, în "Pisica de mare" (1963, regia Gheorghe Turcu, cu Victor Rebengiuc, Amza Pellea, Nicolae Sireteanu, Toma Dimitriu, Colea Răutu, Iurie Darie, Dorin Dron, Gheorghe Măruţă) şi Irina din "Subteranul" (1967, regia Virgil Calotescu, cu Toma Caragiu, Iurie Darie. Ştefan Ciubotăraşu, Emil Botta, Geo Barton, Mircea Başta, Constantin Codrescu, Dem Rădulescu), plus dublajul actriţei Marie-José Nat - puţini ştiu că Meda, fiica lui Decebal (Amza Pellea) din "Dacii" (1967, regia Sergiu Nicolaescu), vorbea cu vocea Leopoldinei Bălănuţă - au mai trecut şase ani până la rolul care avea s-o impună definitiv şi pe ecran: Măria, celebra "Fefeleaga" din capodopera "Nunta de piatră" (1973, regia Mircea Veroiu şi Dan Piţa), unde Poldi depăna tragedia lui Agârbiceanu aplicând cele mai economice mijloace: tăceri îndelungi, mişcări lente, replici puţine şi rostite discret, priviri de nepătruns, lăsând doar să se ghicească iremediabilul tumult lăuntric al truditoarei confruntate cu moartea celui din urmă dintre cei cinci copii ai ei. În tandem cu Toma Caragiu, amândoi calaţi pe un sobru registru dramatic, a conturat-o pe ţăranca aspră Constanţa Oaie (replică-rapel: "Iacă ne- nmulţirăm...!", aruncată cu venin la apriţia unei viitoare nurori), în pe nedrept uitatul "Tatăl risipitor" (1974, Adrian Petringenaru), ecranizare a nuvelei "Oaie şi ai săi", de Eugen Barbu - după care i-a dat chip cunoscutei Mara a lui Slavici, în "Dincolo de pod" (1976, Mircea Veroiu), unde însă se impune să remarcăm că rolul era condus, din concepţia regisorală, mai degrabă spre portretul unei doamne de la oraş (spre deosebire de telurica negustoareasă din popor redată de Draga Olteanu într-o variantă de televiziune).