Mărturisesc că de la vizionare încoace am ținut cu Ceylan, și nu numai pentru că a fost la „Anonimul” și am avut privilegiul unui Master Class, pe care l-am moderat, dar și pentru că este un titlu, de care mă bucur, enorm, că deja e cumpărat de Macondo, deci va putea fi văzut, sper, cât de curând, în România.
Palme d’Or-ul pe care l-a primit charistmaticul cineast a venit chiar la aniversarea centenarului celei de-a 7-a arte în Turcia, și l-a dedicat tinerilor care au murit în ultimul an, la el în țară (de altfel, la proiecția de gală, întreaga echipă a purtat doliu, și acum Marele Învingător avea o cravată neagră). Realizatorul, co-regizorul și co-monteurul a pornit de la textele lui Cehov și a croit o țesătură fină și foarte bogată, de replici pline de substanță, în cele aproape 200 de minute de „Somn de iarnă”, de o hibernare lămuritoare, pudrată cu câțiva fulgi de zăpadă.
Marele premiu al juriului a plecat în Italia, înmânat de o splendidă legendă vie: Sophia Loren, unei regizoare, de 33 de ani, Alice Rohrwacher, care a pus la un loc o frumusețe (pe care a ridiculizat-o puțin, ca personaj), pe Monica Bellucci, și o româncă foarte tânără și care dă echilibru poveștii: Maria Alexandra Lungu, într-un univers marginal de apicultori, parțial fascinați de șansele pe care le-ar putea da Televiziunea, cu emisiunea sa... „Minunățiile”.
Cea ma bună regie: new-york-ezul Bennett Miller, pentru al său strălucit film bărbătesc : „Foxcatcher”, despre un excentric miliardar, un luptător olimpic și un antrenor, o continuare firească și fără cusur a altor 2 mari succese ale sale „Capote”, un alt ins real și bizar și „Moneyball” din aceleași mai puțin cunoscute culise ale sportului.
Premiul juriului a mers ex-aequo la canadianul bilingv perfect, emotiv și îndrăgostit de meserie, Xavier Dolan, pentru „Mommy”, o peliculă ca un vârtej amețitor și înspăimântător, de-opotrivă, și la cel căruia, în sfârșit, Festivalul i-a recunoscut oficial meritele, dar care nu s-a deranjat să-l onoreze cu prezența: Jean-Luc Godard, pentru „Adio limbaj” în 3D (deși a mai avut și o scurtă privire asupra „Podurilor din Sarajevo”).
Și premiul de interpretare feminină a fost preluat, prin intermediari, de actorul Bruce Wagner, pentru Julianne Moore, în rolul starletei exaltate din „ Maps to the Stars” al fluieratului a înjurătură (că poate fi și de bine) David Cronenberg.
Timothy Spall, actorul preferat al lui Mike Leigh a luat, pe bună dreptate, premiul pentru un „Mr.Turner” magistral, un pictor despre care niciodată n-am fi putut altfel să ne facem o imagine completă.
Scenariul cel mai bun a venit din Rusia, de la Andrei Zvyagintsev și Oleg Negin, în ordine inversă chiar (impronunțabili pentru Jane Campion), „Leviathanul” fiind un tur de forță în a descrie, fără clișee, o realitate coruptă și mereu contradictorie.
De aici în colo juriile au ales pe niște criterii pe care le înțeleg mai greu: Camera d’Or: „Party Girl” un subiect autobiografic, de familie, pentru cei trei regizori , două fete și un băiat : destinul unei prostituate, care nu-i frumoasă da’i bătrână, agresivă și nerecunoscătoare, când un client încearcă s-o ia de nevastă. Selecționat la „Un certain regard” și de acolo a precat cu o recunoaștere... colectivăJ)
La scurt metraj, columbianul „Leidi” al lui Simon Mesa Soto, în care chiar că nu se întâmplă nimic, iese pe prima poziție, în vreme ce foarte izbutitul : „Yes, we love” al norvegianului Hallvar Witzo, abia de s-a ales cu o mențiune specială.
Sigur că ar putea părea fi un joc de cuvinte facil, dar adevărul este că s-au încasat câteva palme nemeritate în acest Palmares, în care au fost ignorați : Assayas și „Sils Maria”, un clasic (ca stil )încă de la avanpremieră, „Tombuktu”, mult aclamat și mai apoi uitat, deși are momente antologice și cutremurătoare, despre islamul ultra rigid, sau japoneza Naomi Kawase cu „Still the water”, ori chinezul Zhang Yimou, cu „Întoarcerea acasă”, care nici n-a intrat în competiție, ori, de la „Un certain regard” : „Dispariția lui Eleanor Rigby”, pentru care „Camera d’Or-ul” era de la sine înțeles, sau istoria dulce-amară, și cu haz, fără niciun moment de plictiseală, concepută în Grecia: „Xenia”...
Bine că lista celor incontestabil meritorii e mult mai lungă!
Corespondeța de la Cannes 2014 a Irinei Margareta Nistor s-a făcut cu sprijinul lui SILVA DARK
