Interviu cu Andrei Gruzsniczki

Din competiţia extrem de interesantă a festivalului de la Roma, un singur film vine din România. Este vorba de Quod Erat Demonstrandum, al doilea lungmetraj al lui Andrei Gruzsniczki şi o producţie cu mare potenţial, spunem noi, la premiile Gopo din 2015 (o cronică AICI). QED ne poartă în 1984, când matematicianul Sorin Pârvu (Sorin Leoveanu) intră în vizorul securistului Voican (Florin Piersic Jr.) după ce o lucrare a sa este publicată, fără permisiunea autorităţilor, în revista unei universităţi americane. În căutarea afirmării şi deja autor al unei noi şi revoluţionare teorii, Pârvu caută o soluţie să-şi scoată manuscrisul din ţară, iar aici intră în joc fosta sa colegă de facultate Elena (Ofelia Popii), care urmează să emigreze în Franţa.

Iată mai jos un interviu cu regizorul despre temele filmului.

Să desluşim întâi punctul de pornire al filmului: în ce măsură este povestea inspirată din realitate?
Am pornit de la o poveste pe care o ştiam, din acei ani, a unui arhitect care a plecat oficial la un congres şi nu s-a mai întors. A urmat  o întreagă odisee a lui şi a familiei lui pentru a se reuni. Deşi Republica Socialistă România aderase la toate tratatele internaţionale legate de liberă circulaţie, cu precădere semnase Acordul de la Helsinki, autorităţile de la Bucureşti făceau tot posibilul să tergiverseze lucrurile. Obţinerea paşaportului de plecare din ţară putea să dureze uneori ani întregi. Iniţial povestea urma să prindă şi viaţa "€œfugarului". În cele din urmă ne-am repliat şi ne-am focalizat pe ceea ce se întâmpla în România cu familia lui.

De ce aţi ales domeniul matematicii?
Iniţial personajul Pârvu era inginer. El a €"devenit" matematician după ce am citit o carte despe matematicianul Octav Onicescu. Atunci când am început să scriu scenariul am citit mult despre epocă. Una din cărţile care mi-a suscitat interesul a fost această carte-dosar care cuprinde notele informative legate de Octav Onicescu, începând din anul 1935, când era în vizorul Siguranţei, până în 1982 când era monitorizat de Securitate. Pe de o parte se decelează aici mecanismul de funcţionare al agenţilor care "€œstudiau" persoana, dar şi intruziunea în vieţile oamenilor (de tip interceptări telefonice care culminau cu reţete culinare). Foarte multe lucruri aflate pe această cale sunt de tip Facebook -€“ adică ce publică azi un om prin propria sa voinţă pe reţelele de socializare. Şi da, asta te duce cu gândul la faptul că reţelele de socializare sunt cel mai eficient mediu de informare pentru serviciile secrete în societatea noastră fast-food. Dar asta e o divagaţie.

Revenind la Onicescu am constatat că cei care îl studiau n-aveau în realitate habar dacă cel studiat are sau nu are vreo valoare. Şi era normal, pentru că ei nu erau de specialitate. Şi atunci Securitatea trebuia să-şi tragă concluziile sprijinindu-se pe specialişti, oameni din afară, care nu erau neapărat trup şi suflet dedicaţi regimului. De aici dubii care puteau persista la nesfârşit. Matematica fiind un domeniu în care dubiile legate să zicem de valoarea unei teorii persistă uneori chiar şi între matematicieni. Şi atunci noţiunea de valoare este greu de ierarhizat. Şi se naşte întrebarea "“Cine stabileşte valoarea?" Aşa ajungem la dosarul de cadre care de multe ori suplinea calităţile personale. Finalmente această volatilitate a ierarhizării m-a decis să plasez personajul Pârvu în zona matematicii.

Cum aţi făcut documentarea şi cât de reală este descoperirea fictivă a matematicianului Sorin Pârvu? Funcţiile analizate de el au o aplicabilitate universală în ziua de azi.
Fără să intru în amănunte legate de teoremele matematice vehiculate în poveste, documentarea iniţială am făcut-o apelând la generozitatea, cunoştinţele şi aducerile aminte ale matematicianului Octavian Stănăşilă, cel care mi-a fost profesor la începutul anilor '80 la Facultatea de Electronică. Aşa că da, noţiunile care se vehiculează în film erau de pionierat în epocă, şi s-au constituit într-o teorie la finalul anilor '80. Au avut impactul despre care e vorba în film. Doar că de aici ficţiunea îşi intră în drepturi: în realitate, chiar dacă în România în acel moment există preocupare şi cercetare legată de funcţiile respective, cea care a adunat totul într-o teorie coerentă este o matematiciană din Belgia, Ingrid Daubechies.

De ce aţi ales să filmaţi în alb-negru?
Încă de la primele discuţii atât producătorul filmului, Velvet Moraru, cât şi directorul de imagine, Vivi Drăgan Vasile, au "vazut" acest film în alb şi negru. Pentru mine a urmat o perioadă în care am vizionat filme româneşti din anii aceia, apoi am avut o discuţie cu scenograful filmului, Cristian Niculescu. Pentru că amintirea mea despre anii '80 este a unei perioade gri, la toate nivelurile -“ costume, decor, atitudine - şi pentru că stilistic vorbind filmul încearcă să reproducă cumva nostalgia şi imobilitatea acelor ani, pur şi simplu la un moment dat a devenit de la sine înţeles că va fi un film în alb şi negru.

Am apreciat la QED subiectul extrem de actual al exodului intelectualilor. Cum comentaţi faptul că, după aproape trei decenii, inteligenţa preferă să plece din ţară?
Poate pur şi simplu lipsa unui interes sau a unei politici coerente care să-i determine pe oameni să rămână. Cauzele migraţiei sunt complexe, ar fi incorect de gândit doar în termeni economici. Dar în cazul acestui film am pornit de la o constatare simplă - după '90, o dată cu deschiderea graniţelor, dintr-o grupă de ingineri electronişti, din circa 30 de oameni, au mai rămas în ţară cam câţi să-i poţi număra pe degetele unei singure mâini. Nu cred că mai este nevoie de alte comentarii.

Alegerea anului 1984 este un omagiu la adresa romanului lui George Orwell?
În primul rînd. Şi apoi un clin d'oeil pentru filmul german Das Leben der Anderen/Vieţile altora, care vorbeşte de aceeaşi epocă şi care îşi începe acţiunea tot în 1984. Până la urmă 1984 devine un fel de simbol al "acelor ani".
 
Care a fost cea mai mare provocare a acestui proiect cinematografic din punctul de vedere al producţiei?
Cel mai interesant lucru din acest punct de vedere este faptul că un film care tratează aspecte legate de viaţa de acum 30 de ani este deja "un film istoric" la toate nivelurile. Până şi memoria noastră e deja în dubii legată de evenimente, întâmplări, realităţi. Aşa ne-am dat seama cât de mult s-a schimbat România în aceste ultime trei decade.

Consideraţi că filmul are happy-end? Aţi imaginat, măcar ca exerciţiu personal, o continuare a poveştii lui Sorin şi Elena? (Atenţie, răspunsul conţine spoilere!)
În clipa de faţă filmul nu are un happy-end. Practic toţi protagoniştii au pierdut ceea ce şi-au propus la început: Sorin nu va mai publică "afară", Elena nu-şi va scoate tatăl din ţară, iar Voican cel mai probabil nu va fi promovat.

Ca exerciţiu de imaginaţie m-am gîndit ce s-ar putea întâmpla cu Sorin şi Elena după '89: graniţele s-au deschis, Sorin poate pleca nestingherit. Dar nu o va face pentru că trebuie să aibă grijă de mamă lui. Va fi probabil printre puţinii din generaţia lui care rămâne în ţară.

Elena nu-şi va mai revedea tatăl niciodată. După '90 va reveni o dată ca să vadă mormântul tatălui său. Va avea o scurtă întrevedere cu Sorin. Nu-şi vor spune prea multe. Pentru că nu sunt multe de spus. Soţul ei nu a făcut mare brânză în occident - şi asta e una din dramele celor care au fugit. Atât pentru ea, cât şi pentru soţ a fost imposibil să se adapteze şi să se impună profesional peste graniţă. Singurul care s-a adaptat cu noua viaţă este desigur copilul, care a crescut şi a devenit independent. Elena a reuşit totuşi să se menţină pe linia de plutire. Cu toate greutăţile de acolo nu s-ar mai întoarce însă în România. Deşi Sorin a iertat-o, Elena a fost marcată de întâmplare şi realizează acum că orice privire în urmă este inutilă - în urmă este doar un teren arid, pustiit, al nimănui. S-a înstrăinat. Cred că nici după '90 povestea nu are un happy-end.
 
Nu este niciodată prea devreme să întreb un regizor-scenarist despre un nou proiect. Lucraţi la un nou scenariu?
Desigur, mai exact la un scenariu care merge pe aceeaşi linie, a controlului pe care unii oameni încearcă să-l exercite asupra altora, control dus undeva la extrem. Pentru că, în loc să-şi vadă de viaţa lor, mulţi au tendinţa să se preocupe mai degrabă de existenţa altora, folosind-o ca obiect de studiu şi de control. Cred că e o temă asupra căreia ar trebui să medităm.