Alecu Solomon este un "vorbitor în imagini". Filmele lui şi-au format un glas aparte, cu ajutorul căruia comunică numai lucruri majore - şi într-o manieră pe cât de incisivă, pe atât de ponderată, întotdeauna surprinzătoare. La fel de măsurat este Alecu şi cu cuvintele - niciodată nu spune mai mult decât are de spus, dar ceea ce aflăm din răspunsurile lui e esenţial pentru a-i înţelege mai bine... nu atât filmele, care sunt mereu extrem de clare, ci viziunea şi metodele de documentarist - în speţă, apropo de cel mai recent film al său, admirabilul "Kapitalism - Reţeta noastră secretă". Comparaţia cu Michael Moore e inevitabilă - neuitând, cum bine sublinia Magda Mihăilescu, că îl plasează net pe documentaristul nostru în avantaj, atât prin faptul că el nu urmăreşte propriul său spectacol personal cu orice preţ, ca Moore, cât şi datorită atitudinii mult mai neutre şi analitice.
La fel ca majoritatea documentarelor tale, şi acesta adoptă o viziune foarte tranşantă, de tip secţiune, printr-o realitate extrem de amplă. Şi reuşeşte ca în nici două ore, prin selecţie şi sinteză, să creeze o imagine extrem de clară a acestei realităţi - în cazul de faţă, urmărind câţiva magnaţi reprezentativi şi, parţial, poveştile lor. Întrebarea mea este: în ce fel acest lucru s-a combinat cu planurile tale iniţiale, cu proiectul filmului, cu documentarea pe care ai făcut-o, şi cum te-ai adaptat în funcţie de materialul ăsta limitat, ca să surprinzi atât de cuprinzător întreaga sinteză?
Alexandru Solomon: Proiectul iniţial era foarte asemănător cu ceea ce-a ieşit până la urmă, sigur că survin lucruri neprevăzute, şi tocmai asta e frumuseţea la documentar, dar structura exista, ideea cu Ceauşescu exista, m-am adaptat la fiecare personaj, dar procesul a durat foarte mult, şi de fapt aici a fost greutatea majoră, pe de o parte; pe de altă parte, pentru că subiectul este, cum bine zici, atât de stufos şi de vast, şi-mi aduc aminte că discutam cu Ştefan şi cu Sorin, cei doi jurnalişti pe care i-am menţionat, ei veneau mereu cu material brut, şi mi-era limpede că nu puteam să includ nici unu la sută din ce ştiu ei şi ce ştiu şi eu, şi ştim cu toţii, că se întâmplă în ţara asta. Evident, într-un film nu poţi să faci aşa ceva, şi-atuncea procesul ăsta a fost dureros.
E uluitor cum aceste persoane îşi pierd simţul ridicolului şi se demască public cu o candoare teribilă, momente groteşti ca acela cu Voiculescu şi galeria de tablouri comparabile cu ale regilor Franţei, sau cinismul lui Patriciu cu rechinul, balena şi caracatiţa... Sigur că putem înţelege tipul ăsta de psihologie, dar tu care ai interacţionat cu ei şi aţi vorbit foarte mult, ca săpoţi selecta fragmentele din film, cum ai resimţit în plan uman acest fenomen?
Alexandru Solomon: Mi se pare natural, în primul rând, ca oamenii simţindu-se cumva în faţa unui reporter, cineast, ce-o fi el, care joacă cu cărţile pe masă, el a spus de la început ce vrea să facă, le-a dezvăluit cheia filmului, e natural, aşadar, ca oamenii să îşi dea drumul, ca să zic aşa. Pe Dan Voiculescu, de exemplu, nici nu e nevoie să-l provoci, ajunge să-l laşi să vorbească, şi se devoalează el singur. Iar de la desenul lui Dinu Patriciu, cu rechinul, balena şi caracatiţa, a pornit şi ideea de a include rechinul în animaţiile noastre. Şi asta e, dacă vrei... e o meserie păcătoasă, asta, de documentarist, pentru că trebuie să te pui în pielea celui din faţa ta. Şi rămâi cu urme pe tine, ca să zic aşa...! (Râde.)
Oricum, le-am trimis tuturor filmul, în varianta scurtă - şi am aflat că unii dintre ei şi-au pus şi P.R.-iştii să-l vadă. Cel puţin până acum, încă nu m-am pomenit cu nici un proces.
Apropo de paralela cu Michael Moore, asemănările şi deosebirile, şi cvasi-simultaneitatea filmelor "Capitalism: A Love Story", şi "Kapitalism - Reţeta noastră secretă" sunt evidente. În ce fel ai fost conştient de ele în timp ce-l făceai?
Alexandru Solomon: În timp ce-l făceam, am devenit conştient în momentul când Michael Moore a anunţat că-şi lansa filmul, asta era în vara lui 2009, tocmai filmam în momentul ăla, şi mi-am zis: "Doamne... urât...!" - la început; pe de altă parte, Ada a început să zică: "Lasă că e bine, pentru că Michael Moore îţi pregăteşte terenul, şi după «o poveste de dragoste», tu vii cu «reţeta noastră secretă»! Şi, mă rog, m-am mulţumit cu explicaţia asta. Dar sigur că se face comparaţia, se va face, n-am să scap de treaba asta. Dincolo de titlu, însă, cum ziceam, abordările sunt complet diferite.
Când ţi-a venit ideea cu animaţiile cu Lego, şi cum ai dezvoltat-o? Mă interesează din următoarea perspectivă: ea foloseşte un mijloc de expresie deliberat naiv, pentru a explicita foarte clar o serie de mecanisme ale procesului pe care îl descrii.
Alexandru Solomon: Da. Mi-am ales modalitatea asta cu animaţia chiar de la început, deci secvenţele există descrise în proiectul pe care l-am conceput încă de acum cinci ani. Bun, nu ştiam atunci cum le voi folosi, dar mi-era clar că subiectul este atât de stufos şi de complicat de vizualizat, încât eu ca om simplu, fără educaţie de specialitate, nu pricepeam mai nimic din schemele astea economice, deci mi-am dat seama că e nevoie de un soi de explicaţie vizuală. Şi pentru că nu voiam să fac un film sobru, socio-economic, şi aşa mai departe, sec, cu cifre şi date, ci mi-am dorit un film care să fie şi ludic, şi să fie şi - poftim, să se joace cu imaginea şi cu starea asta de fapt care nu-i tocmai veselă, m-am gândit la nişte animaţii copilăreşti, dacă vrei să le zici aşa, la imagini cu jucării. În film sunt folosite jucării Daiso, aşa se cheamă, e o marcă japoneză. Şi, în plus, se lega cu ideea asta a construcţiei şi deconstrucţiei, cu elemente asamblabile: s-a demolat o lume, s-a desfăcut în bucăţele, şi din acele bucăţele s-a făcut altceva.
Toţi cei pe care i-ai filmat în setup-ul cu oglinzi l-au luat pur şi simplu tel-quel, sau unii au pus întrebări, au fost mai reticenţi, mai sceptici?
Alexandru Solomon: Au fost întrebări: "Da' ce faceţi cu astea?... Ce fac astea, ce efect dau...?" Le-am explicat că vor fi văzuţi din mai multe părţi, că şi filmul încearcă asta... S-au amuzat, iar alţii, ca Dan Diaconescu, ar fi vrut să aibă şi ei la studio un set de oglinzi asemănătoare (se amuză la rândul lui); nu ştiu dacă până la urmă şi-a construit sau nu.
Cu privire la mogulii care au refuzat interviurile - spuneai că au fost cam douăzeci de cazuri. Printre aceste refuzuri au fost vreunele interesante?
Alexandru Solomon: "Interesante"...? Refuzurile ţineau de obicei de discreţie, oamenii spuneau că preferă să fie mai reţinuţi, unii dintre ei apăreau în perioada aia în fiecare zi la televizor... Cam asta a fost... Alţii îmi spuneau că momentul crizei e complet nefast şi că sunt mult mai preocupaţi de problemele astea, ca să mai aibă timp şi de-un film - şi ca în zona asta au fost; n-aş putea spune că-s "interesante".
În genere, în filmele tale obişnuieşti să foloseşti "imaginea în imagine" - am văzut-o, de exemplu, şi în "Război pe calea undelor", cu Pleşiţă pe ecranul televizorului din vitrină. Şi aici apare acest tip de compoziţie. Ce anume te-a determinat să alegi o asemenea formă, live, a combinaţiei de imagini, în locul unor procedee de caşetare, sau de montaj electronic, şi aşa mai departe - şi cum simţi mijlocul ăsta de expresie?
Alexandru Solomon: Spuneam mai devreme că televiziunea este lucrul care s-a schimbat cel mai vizibil în România, în ultimii douăzeci de ani, şi e un factor determinant pentru societatea românească. Ea nu este numai o oglindă, e mai mult decât atât. Or, mi s-a părut că pe de o parte ăsta e un lucru care trebuie să fie spus, de-aia am şi vrut ca Diaconescu să fie în film, şi pe de altă parte mi s-a părut că în toată hărmălaia asta, şi noianul de scandaluri, de informaţii, unele false, altele adevărate, prin care ne învârtim în fiecare zi, de câte ori deschidem televizorul, trebuie să fac un pic de curăţenie - or, secvenţele în care se succed ecrane de televizoare pe o terasă, sau cea cu manechinele aşezate la mese, care toate au în loc de capete televizoare, şi pe ale căror ecrane apar toate aceste ştiri legate de oamenii de afaceri, au exact rolul ăsta dublu, ambiguu - pe de o parte, afli nişte lucruri despre ei, pe de altă parte, cu cât afli mai mult, cu atât nu mai înţelegi nimic.
În contextul documentarului românesc actual, reprezentat evident de Thomas Ciulei, de Florin Iepan, cum te consideri tu plasat ca personalitate creatoate şi ca modalitate de abordare? Prin ce crezi tu că se distinge propria ta voce de documentarist?
Alexandru Solomon: Ăsta nu e un lucru pe care să-l judec eu. Chiar nu e.
Şi ultima întrebare: în regimul trecut, am avut un documentar românesc extraordinar, din păcate foarte nedreptăţit, din cauza soartei cam ingrate a genului ca atare. În orice caz, era mult mai bun decât filmul de ficţiune. Acum avem un documentar care a dus mai departe această tradiţie - din fericire, datorită noilor mijloace de difuzare, de comunicare: televiziunile, DVD-urile, Internetul, youtube, şi aşa mai departe. E mult mai accesibil. Cum vezi continuitatea de la vechiul documentar românesc, de la Sahia, şi actualul documentar, din care faci parte şi tu?
Alexandru Solomon: Ce să zic...? Evident că e o continuitate de loc - că de timp nu este. A existat o mare pauză în documentarul românesc, în anii nouăzeci, şi în general, oamenii care lucrau la Sahia şi făcuseră lucruri foarte interesante nu şi-au mai găsit un drum şi un loc după 1990. Deci, documentarul fiind specia cea mai "ancorată în realitate", ca să folosesc un clişeu, a avut cel mai mult de suferit de pe urma confuziei din societatea românească. Până s-au dezmeticit oamenii, au trecut zece ani!
Părerea ta
Spune-ţi părerea