Cum bine se ştie (vorba lui Stalin - doar că aici nu e un artificiu manipulator, ci chiar se ştie), de-o vreme-ncoace pubicul cinefag american pune botul într-o veselie continuă la nişte pelicule (naivii le-ar numi "comedii") făcute ca să râzi de oameni beţi, pe care-i auzi cum înjură voios şi mai ales îi vezi cum se uşurează vârtos - prin toate orificiile trupului, inclusiv cel bucal (că de, aşa-i când te faci mangă). N-o să înşir acum toată pleiada, rezumându-mă doar la cele două "Mari mahmureli" (2009 şi 2011), ai căror "scenarişti", Jon Lucas şi Scott Moore, s-au pus s-o facă lată şi-a treia oară, de data asta înfigându-se şi la regie (o premieră pentru amândoi).
Acuma, treaba se cam încurcă, fiindcă de obicei întâi vine matoleala, şi pe urmă mahmureala - da' ce să-i faci, dacă s-au grăbit...? Nu-i bai, la ei merge: după "The Hangover" I şi II, ne putem întoarce la "Marea matoleală" - deşi, ce-i drept, titlul original sună puţin mai pretenţios "21 & Over" - norocul lor că Radu Muntean n-a păstrat titlul iniţial de la "Boogie" (2008), care era "30 şi ceva", altfel putea să-i ardă c-un proces de plagiat de toată frumuseţea. Deşi, la drept vorbind, n-ar fi meritat, pentru că titlul e una dintre singurele trei calităţi ale actualei matoleli.
A doua calitate e o grămăjoară de replici din prima secvenţă, între cei doi tineri şi şoferul de taxi, care chiar te fac să zâmbeşti. A treia calitate e surpriza finală, drăguţă, bine pregătită şi articulată, şi aşijderea de zâmbet dătătoare. Între aceste coperţi se întinde marea mâzgăleală de pe toate cele nouăzeci şi trei de pagini (adică, de minute), un scenariu însăilat inept, cu motivaţii facile (atunci când există - adică, de câteva ori din câteva zeci), structurat complecktamente brambura.
Măcar de-amoru' exemplului gen "aşa nu", ar merita să menţionez începutul complet îngrămădit: repejor se pune pozna la cale, rapiduleţ se desfăşoară beţia propriu-zisă, şi nici una nici două ne pomenim aruncaţi în aşa-zisa "poveste": cum îl ducem urgent acasă pe cetăţeanul turmentat, că nu ştim nici unde-am ajuns, nici la ce adresă stă...?
Dacă Lucas şi Moore aveau un dram de minte, ar fi ştiut să gradeze această amorsare a acţiunii în două trepte, creând în primul rând tensiunea necesară pentru ceea ce s-ar fi vrut dezlănţuirea comică propriu-zisă, precum şi cel puţin două întorsături care s-o potenţeze şi mai mult. Aşa, însă, ardem etapele şi ajungem complet nepregătiţi la declanşarea unei succesiuni de peripeţii liniare, disjuncte şi complet nemotivate - pentru că fârtaţii nu se ostenesc să se întrebe de ce fac personajele lor aia şi-aia şi ailaltă... Îi pun să facă ce vrea muşchii lor, şi ei face (tipii, nu muşchii), fără pic de logică; posibile capete de listă: secvenţa din casa frăţiei fetelor latino-americane, şi cea de la bairamul cu "turnul puterii", ambele atât de aberante, încât ai zice că ambii doi sunt beţi - ei, nu amicul căruia i s-a rupt filmul. Da' să vezi poznă: deşi au băut ambii trei ca sparţii, (şi cei doi rămaşi ambulatorii o mai fac cu vârf şi-ndesat şi-n continuare), s-a pulberizat doar unul; cei sortiţi să facă şi să dreagă rămân proaspeţi şi freshi ca nişte trandafirashi. Şi-n genere, peste tot în jur, se desfăşoară o adevărată noapte a Valpurgiei: tot campusul universitar râde, cântă, dansează şi se trotilează, în lung şi-n lat, câtu-i noaptea de lungă (deşi singurul motiv festiv era majoratul sărmanului Dionis şi-atât), da' oameni beţi apar doar pe ici, pe colo, prin părţile unde au de făcut câte ceva anume - în rest, numa' lume bună şi trează. Unde mai pui că şi blonda (aia de la ei, nu asta de la noi din Pleşcoi), după ce s-a zbenguit zi de vară până-n zori, apare din nou, pe la şase dimineaţa, la fel de zglobie, proaspătă şi aranjată ca la-nceputuri. Şi multe alte asemenea inadvertenţe crase, ca la cineclub.
Ca să fie clar: nimeni nu pretinde o logică matematică de la o comedie trăsnită - dar definitoriile trăsnăi trebuie fie să aibă la bază o raţiune măcar elementară (ceea ce aici nu există), fie să pornească de la nişte personaje cel puţin "ciudate" (ceea ce ăştia nu-s, sunt doar nişte tinerei tâmpiţei de-o banalitate absconsă), fie să se înscrie pe direcţia umorului absurd, unde orice e posibil (ceea ce iar nu e cazul). N-ar strica să amintesc şi făcătura cu "misterul" din jurul bietului băiet beat, despre care tot apar indicii la tot pasul, numai pentru ca-n final să ni se servească un dres schilod al busuiocului. Nu intru-n amănunte, ca să nu-mi aud iar că bag "spoilere" - da' oricum n-ar fi nici o pagubă. Cum spuneam, singurul care se leagă cât de cât şi percutează cu un "pâc!" drăguţ, în ultimul cadru, e subplotul cu "şeful de trib indian".
În schimb, dacă tot s-au apucat şi de regie, Lucas şi Moore au ambiţii mult mai barosane - adică, stil, nene! Zi-i mai bine cabotinărie. Nici una, nici două, apare câte-un cadru frumos lucrat, ce-i drept, dar de-o calofilie poeticizantă precum nuca-n perete (ca de pildă, ăla cu bizonul care trece strada). Şi ca să se dea-n stambă monumentaliceşte, la apogeul scurtului episod al beţiei propriu-zise, după ce l-au pus pe june să se urce pe tejgheaua barului şi să se uşureze cu boltă (la propriu) peste toţi muşteriii (care, ce să vezi, reacţionază c-un amuzament vesel de parcă s-ar urina parfum Chanel), încheie printr-o borâtură cu mai multe bolte, trasă din câteva cadre în prim plan, lungi, în slow motion şi finalizând drept în obiectiv - adică, peste noi, fraierii din sala de cinema. Ca să ştim o socoteală. Şi cu asta, acum c-o ştim, socoteala se cam încheie. Actorie, ceva...? Nu prea. Doar o alternanţă de scălâmbăieli şi platitudini.
Ar fi, totuşi, şi-o veste bună - la sfârşit: a doua mare mahmureală se petrece în epilogul de peste trei luni, aşa că poate de-acum încolo ne scutesc. Deşi tare mă tem că, precum zicea Sean Connery în rolul lui August de Winter, "this is merely the beginning!" - Lucas şi Moore au dat de gustul datului de motoor! Păzea, popoor!
Părerea ta
Spune-ţi părerea