Haywire, un thriller cu stil

Steven Soderbergh nu-i un ageamiu. Pe lângă filmele la care a lucrat ca producător, operator, monteur, scenarist şi altele se mai remarcă şi cele treizeci şi patru cărora le-a semnat regia, inclusiv filme de conţinut cum ar fi "Kafka" (1991), "Erin Brockovich" (2000), "Solaris" (2002 - care chiar dacă era din capul locului exclus să se apropie de nivelul capodoperei lui Tarkovski, măcar şi-a găsit un locşor decent în umbra ei) sau, mai recent, ampla biografie istorică în două volume "Che" (2008). S-a mai şi distrat pe parcurs, cu "Ocean's Eleven" (2001), "...Twelve" (2004) şi "...Thirteen" (2007), trei heist-movies-uri simpăticuţe, care ne-ar fi îndreptăţit să credem că şi actualul "Haywire" ar fi cam acelaşi lucru - o joacă profesionistă în sfera thrillerului de acţiune fără pretenţii, urmând reţeta arhicunoscută a "lupului singuratic" (aici, şi nu numai aici, "lupoaică") din rândurile forţelor speciale, care se pomeneşte lucrat(ă) de superiori şi purcede la a-şi face dreptate pe cont propriu. Ei bine, e mai mult decât atât. Fără a-şi aroga pretenţii de a scoate cine ştie ce operă de mare artă şi adâncă filosofie, Soderbergh abordează cu seriozitate scenariul lui Lem Dobbs - "Kafka" şi, pe vremuri, "Romancing the Stone" (1984, Robert Zemeckis), deşi netrecut pe generic - o scriitură corectă, rotundă şi atât, pentru a exersa pe firul său epic o serie de procedee stilistice demne de toată atenţia.

Poate că cel mai interesant demers al regizorului constă în adoptarea unei atitudini narative detaşate, în ritm mediu spre lent şi egal cu sine însuşi, care totuşi reuşeşte să susţină de la cap la coadă un suspense autentic. În chip surprinzător pentru un film de gen, setup-ul acoperă nu mai puţin de jumătate din durata proiecţiei, timp în care se desfăşoară metodic finalul prelungit al unei operaţiuni speciale care va duce la twistul declanşator al intrigii propriu-zise. Există, în această primă secţiune, o singură secvenţă de acţiune, plasată în primul sfert de oră, cu rolul atât de a pregăti terenul pentru desfăşurările din partea a doua, cât şi de a impune o tensiune cinematografică ce nu va scădea în continuare nici un moment.

Cu atât mai semnificativ este faptul că secvenţa de acţiune sus-menţionată e concepută şi filmată într-o cheie estetică surprinzătoare, marşând pe semi-ralenti-uri, prelucrări de imagine şi un comentariu muzical deloc alert, mai degrabă poetizant (prezent, de altfel, pe tot parcursul filmului), contribuind în mod insolit la crearea acelei tensiuni de care vorbeam, situată pe palierul de fond al povestirii. În continuare, sunt folosite cu precădere cadrele lungi, contemplative, fie statice, fie cu personaje şi autovehicule în mişcare, compoziţiile plastice atent lucrate, jocurile de lumini şi umbre, conturând categoric decizia autorului de a-şi încerca mâna într-un "thriller cu stil".

Paradoxal este faptul că toate acestea sporesc dinamismul filmului, cu atât mai mult cu cât Soderbergh evită spectacularul facil şi năzbâtiile gen "Salt" (2010, Philip Noyce, cu Angelina Jolie şi Daniel Olbrychski), preferând umanizarea super-agenţilor şi a metodelor lor de acţiune.

Mallory este o eroină vulnerabilă şi lipsită de strălucire, Gina Carano, aflată la abia al doilea rol, după "Blood and Bone" (2009, Ben Ramsey), un joc video şi un serial TV, construindu-şi rolul cu discreţie eficientă. Coregrafia momentelor de luptă, atent compusă, urmează principiile realismului combativ, cu speculaţii prin decupaj şi montaj - lucru valabil şi în secvenţele de urmărire sau de confruntare verbală între personaje (cu atât mai mult cu cât dialogurile sunt economice şi percutante fără ostentaţie). Contribuie şi o distribuţie din care fac parte Michael Douglas, Channing Tatum, Ewan McGregor, Michael Fassbender şi Antonio Banderas (cam cabotin, din păcate, în secvenţa finală).

Cred că cel mai remarcabil e faptul că, deşi în linii mari totul e previzibil (întorsăturile de intrigă rămânând neesenţiale, în cazul unui asemenea film eminamente de acţiune), regia lui Soderbergh reuşeşte la tot pasul să potenţeze surprizele cel puţin în plan formal, alungând plictiseala - cel puţin pentru spectatorii dispuşi să accepte un thriller de acţiune ponderat, când totul ar fi părut să anunţe din nou un mega-show de super-acţiune. Cei pregătiţi pentru aşa ceva vor fi amarnic dezamăgiţi. Ceilalţi vor avea satisfacţia unui spectacol cinematografic onest care, chiar dacă nu promite o memorie prea îndelungată, ce puţin demonstrează că, aplicând conştient profesionalismul şi talentul, se poate face cinema chiar şi din cele mai răsuflate subiecte.