Ar fi greu să găsim un reper de pornire a discuţiei, în cariera atât de bogată şi valoroasă a unei actriţe ca Gina Patrichi (8 martie, 1936, Bucureşti - 18 martie, 1994, Bucureşti), una dintre cele mai distinse şi talentate doamne ale teatrului şi filmului românesc, de la a cărei prematură trecere în eternitate au trecut deja opt ani. Întrucât primele ei două filme, "Cartierul veseliei" (1964, Manole Marcus) şi "Procesul alb" (1965, Iulian Mihu), nu s-au remarcat cine ştie cât, propun să începem cu memorabilul rol care a impus-o rapid şi definitiv în conştiinţa spectatorilor de cinema - Roza Ianoşi, din capodopera lui Liviu Ciulei "Pădurea spînzuraţilor", o apariţie limitată dar care tocmai prin asta lăsa o amprentă cu atât mai puternică: în cele câteva secvenţe cu soţia de general trimis pe alt front, Gina Patrichi reuşea să compună personalitatea unei femei dezamăgite şi uşuratice care continuă să se mintă pe sine însăşi, găsindu-şi o consolare amară în jocuri cochete şi relaţii pasagere cu ofiţerii din preajmă.
De mirare cum, după această delicat-percutantă creaţie, a trebuit să treacă şapte ani până când cinematograful şi-a întors din nou obiectivul spre ea, cu Olimpia Tulea, din "Felix şi Otilia" (1972, Iuliam Mihu) - rol de întindere moderată dar nu lipsit de complexitate, căruia stilul ei interpetativ pe cât de inteligent, pe atât de sensibil, îi dezvăluia faţete şi profunzimi insolite, atrăgând în sfârşit atenţia cineaştilor şi înscriindu-şi astfel cariera cinematografică pe o traiectorie la fel de susţinută ca aceea din teatru - mai cu seamă pe scena de la Bulandra, în colaborare cu mari nume ale regiei româneşti ca Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Vlad Mugur, Cătălina Buzoianu, Mihai Măniuţiu şi alţii.
Ar fi greu să ne-o imaginăm, în această maestră scrupuloasă şi perfecţionistă a scenei, pe tânăra rebelă care fusese exmatriculată din I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" în anul trei (1955), unde o avea ca profesoară pe legendara Aura Buzescu. Viaţa a dovedit că acest accident de tinereţe nu numai că nu i-a putut bloca talentul (Teatrul Dramatic din Galaţi a angajat-o imediat, deşi nu-şi terminase facultatea - la fel cum, printr-o stranie coincidenţă, nici liceul nu-l terminase, cu câţiva ani înainte), ci chiar a avut un rol benefic, precipitându-i maturizarea.
La opt ani după debutul teatral cu populara piesă infantil-conformistă "Nota zero la purtare", de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, în regia lui Valeriu Moisescu, a fost chemată, în 1964, la prestigiosul teatru bucureştean pe care n-avea să-l mai părăsească toată viaţa, unde acelaşi Valeriu Moisescu a început prin a o distribui în "Jocul de-a vacanţa", de Mihail Sebastian. Una dintre cele mai ilustre creaţii ale ei de pe această scenă a fost Miţa Baston, din antologica montare a lui Lucian Pintilie cu "D'ale Carnavalului" (de neuitat hazul isteric cu care-şi vântura "stecluţa" cu "vitrion"). Am avut privilegiul de a o descoperi în "Elisabeta I" de Paul Foster, (1975, regia: Liviu Ciulei), unde o juca atât pe vrăjitoarea Pata Sola, liric-expansivă, cât şi pe buimaca Regină a Franţei, Caterina de Medici (a cărei veşnică cherchelire o făcea să-şi uite până şi propriul nume, pomenind de "nobila familie de Doctori" - la care colegii-i suflau: "Medici, Medici...!") iar mai târziu am revăzut-o în "Interviu", de Ecaterina Oproiu (regia: Cătălina Buzoianu), piesă pe care o ducea în spinare de la cap la coadă, în rolul unei reportere exasperate de clişeele profesionale impuse "de sus" care era nevoită să facă frumos în faţa spectatorilor de televiziune - interacţionând permanent cu redactorul de studio (Octavian Cotescu) şi, diversificat, cu femeile interviewate succesiv (o galerie de actriţe tot una şi una).
Iar în "Amintiri", de Alexei Arbuzov (regia: Ion Caramitru), susţinea un personaj frământat şi schismatic, în tandem cu Constantin Brânzea (şi, după ce acesta a şters-o-n Apus, cu însuşi Pino Caramitru, care a preluat rolul). În vremea aceea, casele de filme se înghesuiau deja s-o folosească la maximum, astfel că după ce Iulian Mihu i-a atribuit-o pe Olimpia Tulea, a devenit actriţa favorită a Malvinei Urşianu, începând cu Hanna, din "Trecătoarele iubiri" (1974), soţia sfâşiată a lui Andrei (George Motoi), despre care credea că a părăsit-o pentru dragostea lui din tinereţe (Silvia Popovici), neştiind că de fapt se întorsese în ţară ca să moară, şi-i ascundea acest lucru doar ca s-o menajeze.
În 1874, Mihai Constantinescu a distribuit-o într-un rol oarecum similar, dar mai puţin dramatic, în "Tată de duminică" (fosta soţie a iresponsabilului glumeţ jucat de Amza Pellea - construită cu tact şi delicateţe), iar un an mai târziu Sergiu Nicolaescu i-a oferit rolul mut al "Ioanei", nemţoaica traumatizată din "Nemuritorii" - cu şansa implicită de a dezvolta numai prin joc vizual un personaj schiţat scenaristic din doar câteva lunii. Poate că cel mai semnificativ rol de cinema al Ginei Patrichi a fost Luiza din "Proba de mirofon" (1980 - indiscutabil, vârful creaţiei lui Mircea Daneliuc) - tot o reporteră de televiziune, dar mult mai frust şi imparţial concepută decât cea a Ecaterinei Oproiu, în parametrii unei femei aspre care se chinuieşte mereu să nu se lase depăşită de situaţie - atât în meserie, cât şi pe planul vieţii personale; secvenţă rapel: refuzul avansurilor pe care i le face Nelu (Mircea Daneliuc însuşi), jucat cu o mixtură precis dozată de stânjeneală şi demnitate, cu atât mai semnificativ cu cât totul se exprima prin tonalităţi vocale scăzute şi lucirea ochilor ei mari şi adânci în întunericul din cameră.
Rolul pitoresc, dar nedesăvârşit din scriitură, al Paulettei, circăreasa patetic-dezabuzată din "Saltimbancii" (1982, Elisabeta Bostan), i-a dat din nou posibilitatea de a completa actoriceşte golurile scenaristice, mai cu seamă în singura ei secvenţă de conţinut, filmată dintr-un cadru, al reîntâlnirii cu fiul, Geo (Adrian Vîlcu) - un mozaic multicolor şi coerent de stări, pe axa cabotinăriei intrinseci a oamenilor arenei. Fără s-o egaleze pe Luiza menţionată mai sus, un alt rol interesant a fost Zaza Bengescu, în cvasi-trilogia Malvinei Urşianu compusă din "Liniştea din adîncuri" (1982), "Pe malul stîng al Dunării albastre" (1983) şi "Figuranţii" (1987) - o boieroaică văduvă, misterioasă şi stranie, vulnerabilă dar şi puternică, oscilând alunecos prin meandrele anilor tulburi de la începuturile regimului comunist în România.
I-a urmat Guica, din "Moromeţii" (1988, Stere Gulea) şi, în sfârşit, ultimul rol de cinema, cel din "Hanul dintre dealuri" (1988, Cristiana Nicolae). După 1989 n-a mai făcut film, dar şi-a continuat în acelaşi ritm cariera teatrală, până la cântecul de lebădă: spectacolul cu piesa "Teatrul comic", de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete. Dacă primăria capitalei s-a bâlbâit (ca de-atâtea ori) în a o omagia pe marea actriţă, atribuind numele ei fostei străzi Orlando pentru ca apoi să se răzgândească, din motive poate numai de blonda de la străzi ştiute, în schimb UNITER a distins-o post-mortem, în aprilie 1994, cu Premiul de Excelenţă.
Au mai rămas de pe urma ei, pe lângă numeroasele roluri imortalizate pe peliculă sau pe benzile magnetice ale televiziunii, "Cartea cu Gina Patrichi", de Mircea Morariu, şi Oana, fiica ei şi a avocatului Victor Anagnoste, cu care a fost căsătorită începând din 1959 - ceea ce mă mai duce cu gândul la o ultimă amintire: într-o seară din 1974, plimbându-mă cu părinţii pe şoseaua din Doi Mai, am văzut un grup de personalităţi culturale căutând casa unde-şi petrecea vacanţa scriitorul Constantin Ţoiu, pentru o agapă prietenească. S-a nimerit ca, o bucată de drum, să mergem amestecaţi; în faţa noastră, un tată cu fiica lui; în spate, o mamă cu fiica ei. Pe fete le chema la fel: Oana - una Pellea, cealaltă Patrichi.
Părerea ta
Spune-ţi părerea