Florin Piersic: Tinereţea la 76 de ani

Se însera, şi la televizor tocmai începuse "Haiducii lui Şaptecai". Deodată, bătăi în poartă. Tatăl se ridică şi merge să vadă cine-o fi... În faţa casei, o maşină oprită şi un domn, împreună cu un cunoscut din sat. "No servus," zice vecinul, "ui' că dumnealui îi în drum pe la noi şi tare-ar mai vrea să se hodinească o ţâr' şi să vadă şi el filmu' din sara asta, de la televizor... I-am zâs că la voi să potchie..." "Apă', să potchie, sâgur că să potchie," îl pofteşte tatăl pe drumeţ în camera cu televizorul, unde toată familia se uita deja la film, cu lampa stinsă. Şi filmul merge, merge, merge, şi ajunge la secvenţa finală, cu Anghel Şaptecai legat în ocna de sare, şi odată numa' ce strigă frumos şi focos:

Iiiiii, cuţât, cuţât, cuţât...!
De trei ori te-am ascuţââât...!
La tocilă, pe chetroi,
Să tai capul la ciocoi, măăă...!

Şi apare imaginea finală, cu pasărea pe cer, care se opreşte în stop-cadru - urmat de insert: "Urmăriţi continuarea aventurilor lui Anghel Şaptecai în filmul Zestrea domniţei Ralu".
Tatăl aprinde lumina şi se întoarce spre oaspete, să se vadă şi ei la faţă şi să-l omenească cu ceva... Şi... ce să vezi?!? În casa lor, nimeni altul decât Anghel Şaptecai!!!...
"...ş-apăi puteţ' să vă-nchipuiţ', drajilor, ce mutre or făcut, vă jur că nici în filmele cu Stan şi Bran n-am văzut aşa ceva!" îşi încheia Florin Piersic relatarea acestei întâmplări hazlii, atunci, pe la începutul anilor '70.

Ne putem închipui, Florin dragule, mutrele bieţilor oameni - şi bucuria, şi magia... căci erai pe departe cel mai popular actor român al acelor vremuri, şi ceva decenii bune ai ţinut sus drapelul! Ar trebui să ne mai povesteşti, cum atâta îţi place (da' şi nouă, să te ascultăm), despre fetişcanele, domnişoarele, ba chiar şi doamnele în toată firea, care mai-mai să se sfâşie pentru un autograf şi-un pupic de la tine! Aş putea-o face şi eu, despre colegele mele din clasele V-VIII, care-ţi sărutau în ultima bancă poza decupată din revista "Cinema" şi lipită prin oracole, dar zău că n-ar avea nici pe departe hazul şi harul tău...

Idolul atâtor generaţii de spectatoare (dar şi spectatori, ba încă dintre cei mai hârşiţi şi exigenţi!), a răsărit să lumineze aceste locuri, ca o rază veselă şi caldă, în ziua de 27 ianuarie, 1936, la Cluj, ca fiu al lui Ştefan Piersic, medic veterinar de origine bucovineană - iar explozivul său debut s-a produs la o serbare şcolară, cu "Nebuna", de Coşbuc, recitată în regia mamei, care a ridicat sala în picioare. Era firesc ca după un asemenea triumf prematur drumul să i se îndrepte spre facultatea de teatru, pe care a absolvit-o în 1957, la doar un an după celebra "generaţie de aur" a teatrului şi filmului românesc. Concomitent, debutează pe ecran, în rolul Tănase din "Ciulinii Bărăganului", de Louis Daquin, după Panait Istrati. Este imediat preluat de Gopo, un alt copil uriaş al geniului artistic românesc, care-i speculează farmecul candid în "O poveste ca-n basme" (1959), "S-a furat o bombă" (1961), "Paşi spre lună" (1963) şi... în sfârşit, adevărata lansare a actorului, în "De-aş fi... Harap-Alb" (1965). Pe-atunci, moravurile erau foarte stricte, atât în lumea largă, cât mai ales la noi, sub ipocrit-încorsetata "morală proletară", aşa că din milioane de piepturi s-a ridicat un "ooooh" şocat-ştrengăresc, la vederea chipeşului idol blond în devenire, echipat întru totul cum îl proiectase Maica Natură, în secvenţa fântânii; dar acel cadru nud, universul de hrubă sado-maso de la curtea Împăratului Roş, şi în general aerul homo-erotic al întregului film, nu erau singurele excentricităţi inteligente ale năstruşnicului Gopo, care astfel l-a scos pe Florin din convenţionalul rolişoarelor conformiste, impunându-l atât ca lider de afiş, cât şi ca actor de compoziţie.

Au urmat cinci ani de lucru constant, meritând să-i amintim pe Franguignon din "Şapte băieţi şi o ştrengăriţă" (Bernard Borderie, 1966 - alături de Jean Marais, Marilù Tolo şi Sydney Chaplin), Sabinus, inocentul soldat roman din "Columna" (Mircea Drăgan, 1968 - în tandem cu Sidonia Manolache, ca un cuplu paralel celui principal, format din Richard Johnson şi Antonella Lualdi), sau Witichis, din "Bătălia pentru Roma" (Robert Siodmak, 1969 - cu Laurence Harvey, Orson Welles, Sylva Koscina). În fine, anul 1971 îi aduce un nou rol de răsunet: pe legendarul Preda Buzescu, din "Mihai Viteazul" lui Sergiu Nicolaescu - şi, o dată cu el, cariera "eroică" a lui Florin Piersic îşi ia zborul definitiv.

Prima trilogie haiucească a lui Dinu Cocea se încheiase, dar Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail reiau subiectul în alte trei scenarii, înlocuindu-l pe răposatul Amza (Ion Besoiu) cu un protagonist croit anume pe măsura lui Florin Piersic: mult mai popularul Anghel Şaptecai, al cărui nou triptic ("Haiducii lui Şaptecai", "Zestrea domniţei Ralu" şi "Săptămâna nebunilor") se realizează compact, în flux continuu, în 1971-72. Alte roluri "istorice, de ţinută" răsar prin "Fraţii Jderi" şi "Ştefan cel Mare" (Mircea Drăgan, 1973-74), în paralel cu eroii contemporani ai (din păcate) ratatelor tentative de thriller ale lui Savel Stiopul, "Aventuri la Marea Neagră" (1972) şi "Agentul Straniu" (1974). "Elixirul tinereţii" (Gh. Naghi, 1975) îi oferă din nou o şansă de dezvoltare comică, nu lipsită de haz. Mircea Moldovan îl readuce fugar în ipostaza de haiduc, cu "Pintea" (1976), iar "Regăsire" (Ştefan Traian Roman, 1977) tatonează o formulă de compoziţie puţin mai ambiţioasă. Foarte popular, dar extrem de dulceag şi anost, se reţine "Eu, tu şi Ovidiu" (Geo Saizescu, 1978), iar incorigibilele noastre încercări de a aborda genul de acţiune îl mai împing spre nişte personaje de mucava în "Reţeaua «S»" (Virgil Calotescu, 1980) şi "Racolarea" (George Cornea, 1985).

În acelaşi timp, însă, cuplul Barbu-Mihail ţine morţiş să-l repună pe Florin în drepturile aventurilor pre-paşoptiste (epocă pe care o cunoşteau bine, din oarece documentări literare), şi astfel ia naştere eroul cu cea mai lungă bătaie din sfera serialelor româneşti pentru marele ecran: faimosul Mărgelatu - în tandem (de astă dată, antagonic) cu aceeaşi Marga Barbu care pentru Anghel Şaptecai fusese Aniţa. Franciza debutează promiţător, cu "Drumul oaselor", (1980), de Doru Năstase, care însă îşi pierde rapid nervul în următoarele două episoade: "Trandafirul galben" (1982) şi "Misterele Bucureştilor" (1983).

Decesul prematur al lui Doru, de infarct, în urma terorii la care-l supunea politrucul Ladislau Hegheduş de la C.C.E.S. (o tragedie care l-a costat pe Florin enorm - nu se cade să descriem aici manifestările sale de suferinţă la catafalcul bunului său prieten), face ca Gheorghe Vitanidis să preia regia următoarelor două filme, "Masca de argint" (1984) şi "Colierul de turcoaze" (1985), pentru ca ultimul, "Totul se plăteşte" (1986), să-i revină lui Mircea Moldovan. Chiar dacă serialul demarat sub auspicii atât de bune a glisat inexorabil spre inerţie şi plictiseală, Mărgelatu rămâne, obiectiv vorbind, unul dintre cei mai împliniţi eroi ai filmului românesc de consum: grav, tuşant, tenebros, dar şi cu umor şi hachiţe (celebrele sectoare de floarea-soarelui cu seminţe pârguite, ca replică la nelipsitul chewing-gum al eroilor americani, sau pistolaşul dum-dum cu nu-ştiu-câte-ţevi) - şi confirmă din nou, de parcă ar mai fi fost nevoie, disponibilitatea actorului spre roluri de compoziţie - cine ar crede, văzându-l atât de dur, încrâncenat şi redutabil (dar nu invulnerabil), că era construit de un actor suav, delicat, sentimental, vesel şi sensibil ca Florin Piersic?
Şi totuşi...

Totuşi, deşi i-a adus faimă, bani şi afecţiunea unei întregi naţiuni, filmul nu i-a oferit niciodată lui Florin şansa acela afirmări maximale pe care o merita cu adevărat talentul său rupt din rai. Noroc că, în acest sens, l-a iubit fără rezerve pandantul cinematografului: TEATRUL.

Nu e vorba de Leonaş, din "Coana Chiriţa", sau de Mircea Aldea, din "Gaiţele" (tributuri scenice la adresa aceleiaşi tipologii de june prim). Din păcate, nu e vorba nici de Chief Bromdem, din nereuşita transpunere scenică a "Zborului peste un cuib de cuci". Ar putea fi, până la un punct, Ion, din "Năpasta" (o lectură corectă a textului lui Caragiale, din partea lui Ion Cojar, speculând posibilitţile dramatice ale interpretului) - dar nici acest rol n-a fost ACELA...

Personajul care l-a propulsat pe Florin Piersic la adevărata înălţime a geniului său creator rămâne Lenny, din "Oameni şi şoareci", după John Steinbeck, în regia lui Alexandru Finţi. Pornind de la retardatul gigant şi gingaş, cu inimă uriaşă şi mâini şi mai uriaşe, pline de iubire involuntar-ucigaşă, Florin a dezvoltat o pluralitate de stări şi nuanţe incredibilă pentru un personaj atât de simplu (dar deloc simplist), atingând inefabilul. Nu am întâlnit niciodată vreo înregistrare a spectacolului (era în anii '70, înainte de pătrunderea aparatelor video la noi, şi se vede că televiziunea nu l-a preluat), aşa că pare pierdut pentru totdeauna - dar nu şi din memoria celor ce au avut privilegiul să-l vadă: de neuitat, ca mare moment de teatru, al unui mare actor.