Filmul şi visul

MOTTO:
"Căci unde-ajunge, nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte..."
(Mihai Eminescu - "Luceafărul")

Ochiul neomenesc al camerei de filmat poate ajunge oriunde - chiar şi pe cele mai inaccesibile tărâmuri. Se aventurează în focul liniei întâi a bătăliilor, şi în cele mai intime detalii ale alcovurilor amoroase. Urcă pe Everest, sau coboară în abisurile oceanelor. Priveşte din depărtarea cosmică mingea albastră a planetei, sau se strecoară atât de aproape, încât însuşi nucleul atomului pare de-acum un corp ceresc. Se întoarce în orice veacuri de mult apuse, sau se avântă spre cele mai îndepărtate vremuri viitoare, chiar şi până la sfârşitul timpului. Ba încă, izbuteşte câteodată, cu voie de Sus, să surprindă chiar şi câte unul dintre miriadele de chipuri ale Părintelui Ceresc... sau, la antipozi, să pătrundă în cele mai ascunse cotloane ale făpturii: labirintul impenetrabil al minţii...

Primul care a intuit toate aceste puteri miraculoase ale ciclopului cu manivelă, frate nedespărţit al lanternei magice, a fost, de bună seamă, Georges Méliès, care la nici zece ani după apariţia primei fotografii în mişcare ne purta deja cu el printre stele, savanţi nebuni, vrăjitori şi zâne - ba chiar şi-n lumea viselor, cu câteva prilejuri, dintre care se desprinde vizionarul Monsieur le Baron a trop mangé: coşmarurile populate de monştri ale unui personaj care s-a ghiftuit la cină. Méliès a avut inspirata idee de a "filma în oglindă" totul - evident, folosind de fapt în decor o fereastră înrămată, deasupra patului, prin care se vedeau, în realitate, personajele şi animaţiile de dincolo de perete. Pe "Domnul Baron", desigur, îl jucau doi actori, unul ici, celălalt colo, iar desincronizările dintre mişcările lor nu fac acum decât să sublinieze cu duioşie contrastul dintre geniul artistului şi stângăcia mijloacelor.

Un secol trecute fix mai târziu, Christopher Nolan se lansează la rândul lui, cu acelaşi curaj, spre explorarea viselor, în hiper-hype-izatul "Inception", cel dătător de vertijuri vizuale şi cumplite îmbrânceli între legiunile fanilor şi cohortele scepticilor.  Exagerând puţin, fie şi doar de-amorul artei, am putea spune că lucrurile sunt în diametrală opoziţie cu ale lui Méliès: aici, mijloacele tehnice ating perfecţiunea, în vreme ce Nolan are naivitatea de a descoperi pentru a nu ştiu câta oară apa caldă (mult mai pe larg despre asta, în cronica filmului). Mă întreb cât de mult (sau dacă) s-a gândit autorul la "Ruinurile circulare" de Jorge Luis Borges, una dintre cele mai celebre proze pe tema relativităţii relaţiei dintre realitate şi vis - construită perfect cursiv, inteligent, insidios, acumulând tensiuni subtile pentru ca revelaţia din final să aibă un impact efectiv năucitor.

Atât înainte de Borges, cât şi după el, mulţi prozatori şi poeţi au îndrăznit să exploreze lumea viselor (sub toate aspectele ei). Nu e nici locul şi nici momentul să dezvoltăm aici o exegeză literară, aşa că mă voi mărgini să-l amintesc doar pe favoritul meu, Philip K. Dick, unul dintre marii maeştri ai S.F.-ului mondial. Dacă Borges se mulţumea doar să propună în final deschiderea surprinzătoare spre o altă dimensiune a existenţei, prin proiecţie mintală, Dick nu pregetă să construiască integral aceste universuri paralele (adesea imateriale), inserând de fiecare dată tranziţia tocmai când te aştepţi mai puţin, şi crezi c-ai priceput despre ce e vorba-n propoziţie - şi, ce să vezi, de fapt propoziţia era subordonată! Personal, cel mai mult mi-a plăcut acest joc în "Ubik", unde realitatea se schimbă de patru ori la rând, şi exact la final apare încă un twist la care nimeni nu se aştepta. De altfel, cum am mai spus recent, metoda prin care se construiesc acele universuri imaginare, mult mai comode pentru manipularea celorlalţi, seamănă izbitor cu tehnologia postulată de Nolan - ar fi interesant să aflăm dacă a copiat-o discret, sau doar a reinventat-o.

Din păcate, "Ubik" încă nu a fost ecranizat, iar cea mai bună transpunere după Dick, "Blade Runner" (Ridley Scott, 1982), capodoperă incontestabilă a filmului SF (şi nu numai), tratează totuşi un subiect de o consistenţă mai palpabilă. În schimb, se impune fără discuţie "Total Recall" (Paul Verhoeven, 1990), excelentă dezvoltare liberă a povestirii "We Can Remember It For You Wholesale" (în traducere consacrată: "Ne putem aminti totul pentru dumneavoastră"), unde într-adevăr tema este aceea a realităţii false, induse oniric; chiar dacă scenariul lui Ronald Shusett, Dan O'Bannon, Jon Povill şi Gary Goldman se desprinde rapid de pendularea între real şi imaginar, evoluând spre un thriller de superacţiune cât se poate de tangibilă, primul act al filmului rămâne totuşi fidel motivului de pornire, şi se reţine ca un elocvent exemplu de poveste aparentă (şi iluzorie) ce basculează într-o realitate imposibil de prevăzut.

Îndrăznesc să afirm, însă, că apogeul atins de această formulă în contextul genului SF îi aparţine celui dintâi "The Matrix" (Andy şi Larry Wachowski, 1999). Nu voi repeta aici subiectul, oricum arhicunoscut, preferând să subliniez că filmul se remarcă în primul rând prin rigoarea, inteligenţa, şi originalitatea cu care-şi construieşte sistemul de universuri şi urmăreşte povestea prin labirintul în care se împletesc lumea reală şi cea virtuală. Oricât ar părea de dificil, dincolo de prima mare surpriză, situată cam la o treime din poveste, urmează altele şi altele, cu deplină justificare - şi totul, spre a transmite un pachet ideatic consistent despre natura realităţii şi raporturile sale ierarhice cu mintalul omenesc. (Un alt fapt bine cunoscut este acela că următoarele două filme ale trilogiei, "The Matrix Reloaded" şi "The Matrix Revolutions", ambele lansate în 2003, n-au mai adus nimic nou la nivel de fond, mulţumindu-se doar să prelungească acţiunea în "buna" tradiţie a oricăror sequels).