Filmul Box porneşte de la o scenă-cheie din Eu când vreau să fluier, fluier. Hilda Péter, protagonistă

Vineri, 21 septembrie, pe Aurel Vlaicu, o stradă sinuoasă din Bucureşti, îngustă, cu arbori bătrâni şi clădiri din epoci diferite, este mare agitaţie la numărul 47. Aici e cafeneaua „La Vlaicu”, şi e relativ multă lume în stradă, plus care de producţie, pentru că înauntru se toarnă ultima secvenţă cu eroina feminină a lungmetrajului Box/Îmi curgi prin vine, în regia lui Florin Şerban. Hilda Péter (Katalin Varga) stă la o măsuţă. Este privită, din partea cealaltă a mesei, de un tânăr de aproximativ 19 ani... Un băiat pregăteşte cadrul arzând tămâie, astfel încât fumul gros să creeze atmosfera de cafenea. Lumina unui reflector pătrunde, de dincolo de fereastră, prin perdeaua de fum, într-un joc cald. Directorul de imagine Marius Panduru are camera îndreptată spre chipul Hildei Péter (copyright foto: Silviu Ghetie/Fantascope).

După vreo trei ore petrecute pe platou urma să vorbesc cu Hilda Peter şi cu Florin Şerban despre scena care s-a turnat şi să aflu că aceasta continuă, practic, un moment identic din răvăşitorul Eu când vreau să fluier, fluier. Silviu (George Piştereanu) o invita pe Ana (Ada Condeescu) la o cafea - iar acesta era ultimul episod de viaţă normală, în libertate, al tânărului, înaintea celor 15 ani de închisoare ce urmau. În Box, scena întâlnirii la cafea a celor doi e, practic, prima lor întâlnire, după o perioadă în care Rafael o urmăreşte pe Cristina (Hilda Peter), o femeie mai mare decât el cu vreo 16 ani. Într-un fel, „punctul de la care nu mai există cale de întoarcere”.

„Toată povestea asta a pornit din filmul anterior, din Fluier..., de la ultima secvenţă cu cei doi într-un restaurant, secvenţa în care ei beau cafea. Am văzut acolo două lumi, care de fapt nu se întâlnesc niciodată. Mi s-a părut o idee care merită explorată şi am vrut să iau două personaje din lumi absolut diferite, care în mod normal nu se pot întâlni. Şi atunci am vrut să văd mecanismul prin care cele două personaje s-ar putea întâlni şi ar putea forma un cuplu. Din străduinţa asta s-a născut povestea aceasta. Ei vin din zone foarte diferite, ea are treizeci şi ceva de ani, e căsătorită, are un copil. El are 19 ani, vine din clasa de jos, e boxer, educaţia lui nu e foarte academică, nimic nu îi apropie pe oamenii aceştia. Şi mi-am zis că dacă - văzuţi de departe - nimic nu-i apropie, hai să vedem dacă îi putem apropia printr-o poveste”, a spus Florin Şerban pentru cititorii Cinemagia.

Hilda Peter, aflată la primul rol principal în limba română, a spus că a interesat-o la personajul Cristina „cum e să ai o familie, un copil, şi totuşi ceva să-ţi lipsească, şi aşa să intre un bărbat în viaţa ta”. Despre provocările rolului Cristina, în comparaţie cu cel al lui Katalin Varga, Hilda a spus pentru cititorii Cinemagia: „Cristina e un personaj complet diferit, sunt vieţi diferite, şi modul de lucru a fost total diferit. Katalin Varga a fost primul meu rol în film, făcusem teatru înainte, timp de cinci ani; din energia aceea, din motorul acela a ieşit rolul Katalin Varga... Din cum eram eu la vârsta aceea şi din natura de acolo. Acum simt că pentru mine, ca om, dar şi ca actor care se ocupă de meseria asta, am început un nou drum, o cale care mă interesează. Am fost în situaţia cu mine însămi şi ca om şi ca actor să las la o parte toate drumurile pe care le-am parcurs până acum în construirea personajului Cristina; am avut momente de nesiguranţă, când încercam să mă agăţ de lucrurile pe care le ştiam, dar personajul Cristina mi-a arătat că nu pot să mă duc pe calea încercată. Intrasem în ceva ce nu ştiam nici ca om nici ca actor”...

Iată, în continuare, gândurile regizorului despre noul său film, la care va mai turna până pe 25 septembrie, dar şi perspectiva cineastului despre rolul filmului în general, acela de a spune o poveste prin care să îmbogăţească dramatic o realitate, şi tipul de actori de care este interesat. Nu rataţi lectia despre montaj şi sunet din final!

Un titlu de lucru al filmului a fost „Îmi curgi prin vine”, o perspectivă poetizantă şi oarecum romantică asupra poveştii. Aţi ales să schimbaţi titlul acesta. Au fost modificări în scenariu suficient de importante încât să implice schimbarea, sau a fost o problemă de altă natură?

Florin Şerban: Au fost modificări substanţiale în scenariu şi, de la un moment încolo, un titlu ce poate părea romantic, de fapt - după socoteala mea - era mai degrabă organic şi visceral, nu îşi mai avea locul, era prea mult. Da, s-a modificat substanţial scenariul, a trecut prin patru-cinci drafturi care - citite unul după altul - seamănă extrem de puţin: par filme diferite.

Ce v-a atras la domeniul boxului? Cât de apropiat de dumneavoastră e, sau a fost doar dorinţa de a continua să arătaţi un univers foarte dur, ca cel întâlnit în „Eu când vreau să fluier...”?

Florin Şerban: Domeniul boxului propriu-zis mi-e relativ străin, faptul că am luat lecţii de box nu mă face să mă simt bine în zona asta sportivă. Ceea ce mă interesează pe mine nu este doar să explorez lumea boxului; filmul are două planuri separate: planul ei şi planul lui. S-a lucrat diferit pe cele două planuri separate: în film, Cristina este actriţă la un teatru maghiar, joacă într-o piesă la un teatru maghiar. Hilda, intrepreta Cristinei, e actriţă româncă de origine maghiară, joacă teatru şi film în limba maghiară. Toţi cei din povestea ei sunt actori. Soţul ei e actor, şi în film şi în viaţa reală. Cele alături de care joacă sunt actriţe şi în film şi în viaţa reală.

Pe partea lui Rafael, lucrurile stau exact invers: toţi sunt din lumea boxului, Rafael Florea - cel care îl joacă pe protagonist - e boxer în viaţă reală. Bunicul lui este el însuşi antrenor de box, toţi cei care joacă roluri de antrenori de box chiar sunt antrenori de box, nu există niciun actor. Povestea merge pe două planuri şi doar atunci când acestea două se intersectează, cei doi protagonişti se întâlnesc. Mergem cu Cristina, apoi cu Rafael, ne mutăm de la Cristina la Rafael, apoi din nou la Cristina, e ca o spirală şi e în egală măsură despre box pe cât e despre teatru. E în egală măsură despre box şi masculinitate pe cât e despre actorie şi feminitate. Dacă e să le punem în balanţă, cele două sunt egale în scriitură, nu ştiu cât vor fi de egale în montaj. Sunt două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Iar titlul, Box,  e mai degrabă lupta celor doi, o luptă din care unii ies învingători şi unii pierd. Luptă există şi la Rafael, luptă există şi la Cristina.

Lupte în ring, dar şi lupte interioare...

Florin Şerban: Exact. Sunt lupte în ring. De exemplu, pentru personajul Cristinei este un fel de anatomie a adulterului. Cum ajunge o femeie să înşele. Pentru partea lui Rafael, este o anatomie a obsesiei. Indiferent dacă obsesia este pentru femeia asta sau pentru a reuşi ceva în viaţă, pentru a face următorul pas.

Ca gen, unde aţi încadra filmul? Din sinopsis pare un film de dragoste.

Florin Şerban: Îmi este greu să îl încadrez aşa. Cu siguranţă, comedie nu e. Asta cu încadrările e ca şi cum încerci să îndeşi un corp într-o cutie. Dacă spun că e un film de dragoste nu greşesc, pentru că e multă tensiune în zona asta. E, într-adevăr o poveste de dragoste. Dacă spun că e un film social, nici aşa nu greşesc foarte tare.

Aţi spus că este o întâlnire între latura feminină - actoria şi cea masculină-boxul. Este un întreg care se completează...

Florin Şerban: Mi-e destul de greu să vorbesc despre cum o să fie filmul, pentru că în momentul ăsta se face. Pentru mine e cineva care a spus un lucru foarte bun mai bine decât aş putea eu s-o spun: „Atunci când vorbeşti despre un film e vorba de nişte naşteri şi de nişte morţi”. Un film se naşte în mintea cuiva şi apoi moare pe hârtie. Se naşte din nou în momentul filmării pe platou şi moare după ce a fost filmat. Se mai naşte o dată la montaj şi apoi, se mai naşte o dată în mintea spectatorului.

Atunci când faci film există două lucruri care trebuie lămurite. Odată faci film ca să explorezi o realitate sau faci film pentru a prezenta o realitate deja cunoscută. Pentru mine cea de-a doua variantă nu e interesantă. Eu cred că realitatea, aşa cum e ea, trebuie îmbunătăţită dramatic astfel încât să se ridice la rangul de poveste. Deci un film nu trebuie făcut pentru valenţa lui observaţională. Nu pentru mine... Dacă e vorba de valenţa observaţională mi se pare o mare minciună, o mare păcăleală, e ca şi cu atomii lui Heidelberg. În momentul în care îţi îndrepţi microscopul asupra lor încep să-şi schimbe traiectoria. În momentul în care eu pun camera într-un loc plin de sevă plin de viaţă, şi plin de realitate, locul acela începe să se transforme iar eu nu mai pot să surprind realitatea locului. Eu nu mai pot să spun o poveste, e altceva. E manipulare, una dintre cele mai frumoase forme de manipulare. Eu atunci când ascult ”Făt Frumos din Lacrimă” sunt absolut manipulat de către cel care a scris povestea şi de către povestitor. Din felul în care îmi spune povestitorul povestea asta pe care o ştiu, eu pot să mă emoţionez într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin. E o manipulare, da.

Funcţionează asta (manipularea spectatorului) mai puţin la genul de film de care sunteţi dumneavoastră interesat faţă de genul observaţional?

Florin Şerban: E mult mai mult implicată, este manipulare fără doar şi poate. Eu încerc să fac omul care vede un film să transpire, să se mute pe marginea scaunului, să aibă o emoţie. Dacă vorbeşti despre mari creatori de cinema, pe de o parte sunt mari creatori de cinema şi de univers cinematografic, cum e Fellini, care - din bucăţele - creează o lume, indiferent dacă ea a existat sau nu, care ascultă de alte legi decât cele naturale. Filmul pe care îl fac eu, păstrând proporţiile, face un lucru diferit: caut să extrag nişte fapte din observarea realităţii şi să o prelucrez dramatic. Eu nu inventez legi de funcţionare într-un univers, nu inventez personaje miraculoase. Eu iau personajele aşa cum sunt şi încerc să le pun într-un context dramatic.

„Rafael Florea nu a fost ales pentru că se potriveşte personajului, personajul a fost creionat şi recreionat pe un actor foarte bun”.

Pe site-ul şcolii dumneavoastră de actorie scria că intenţia dvs. este să pregătiţi o nouă generaţie de actori, care să nu corespundă nici „teatralităţii” vechii generaţii dar nici „minimalismului naturalist”. Ce este între aceste două extreme?

Florin Şerban: Cred că noi, ca regizori, trebuie să ne adaptăm lucrurilor pe care vrea să le vadă publicul, pe de o parte, şi să venim în întâmpinarea lui cu nişte propuneri la care el încă nu s-a gândit şi, uşor uşor, să-l facem să-i placă să fie sedus de ceea ce vede. Ce am spus acolo sunt lucrurile extreme: de o parte avem o interpretare teatrală, care cu siguranţă funcţionează în anumite zone ale cinemaului, şi la teatru cu siguranţă. Pe de altă parte, avem o tendinţă de a lucra într-o zonă unde actorul nu joacă nimic şi noi, ca spectatori, ne plasăm într-o zonă unde îi punem lui tot felul de gânduri. Mi se pare că nici una, nici alta nu ajung direct la inima spectatorului. Prima pentru că eu mă simt jignit dacă actorul, fără să simtă, îmi arată (e jocul din telenovele scoasă pe bandă rulantă, într-o formulă care nu implică spectatorul aproape deloc, primind o emoţie nedigerată, actorul arată tot). În cealaltă parte, actorul nu arată nimic. Fie fiindcă nu poate, fie pentru că aşa i s-a spus. Credem că formula potrivită este - şi nu cred că am inventat roata - atunci când actorii înţeleg şi trăiesc scena în care joacă. În care actorii care trăiesc, nu neapărat arată. Atunci când eu filmez un personaj la prim-plan este suficient ca un om să se gândească la anumite lucruri şi atunci ceva s-a schimbat pe figura lui, în tăcerea lui, în ochii lui. Şi atunci eu ca spectator sunt cumva momit să merg să înţeleg mai mult din sufletul lui. Şi acesta este actorul meu, acesta este actorul care mă interesează pe mine.

Continuând cu actorii, cum aţi ajuns la Hilda Peter pentru rolul principal feminin?

Florin Şerban: A fost un casting care a durat foarte multă vreme şi am dat probe cu foarte multe actriţe, iar Hilda mi s-a părut cea mai potrivită pentru personaj, iar când am ales-o pe Hilda am modificat scenariul astfel încât să i se potrivească mai bine. Într-o primă variantă de scenariu, de exemplu, nu era vorba de o actriţă de origine maghiară, era vorba de o doctoriţă. În a doua variantă era vorba de o balerină. În momentul în care a apărut Hilda, s-au schimbat lucrurile şi a fost vorba de o actriţă de origine maghiară. Hilda are o capacitate de a metaboliza emoţia rar întâlnită şi, pe de altă parte, are multă forţă şi dorinţă de a face lucrul bun. Se implică foarte tare.

Trebuie să fie un personaj, totuşi, care să emane erotism, de vreme ce un tânăr boxer de 19 ani este atras de ea. Este prezent elementul erotic în film?  În „Când vreau să fluier...” elementul erotic este mai mult sugerat, prin proiecţia tânărului...

Florin Şerban: Da, aici partea erotică implicată ţine foarte mult de tensiunea erotică între cei doi parteneri mai degrabă decât de orice altceva. Eu vorbesc despre o femeie care îşi caută cumva drumul şi caută să pună picioarele pe un teren pe care, la un moment dat, l-a pierdut, şi profesional, şi erotic; şi partea asta erotică e doar o tuşă dintr-un portret.

Aţi avut din nou pe platou şi actori profesionişti. E nevoie de un anume tip de energie în managerierea acestor categorii diferite de actori?

Florin Şerban: Acum, „actori neprofesionişti” e o sintagmă care trebuie luată cu mare grijă fiindcă nu ştiu dacă Rafael e mai neprofesionist decât un băiat care a terminat ATF şi are diplomă. Cu Rafael lucrez de un an jumătate şi vorbesc exact aşa cum vorbesc şi cu Hilda. Adică, deja Rafael a ajuns să stăpânească un limbaj tehnic, are o capacitate şi un talent extraordinar. El nu a fost ales pentru că se potriveşte personajului, personajul a fost creionat şi recreionat pe un actor foarte bun.

Dar boxul a fost o constantă în scenariul dvs. ...

Florin Şerban: Nu. Într-o primă variantă, personajul masculin era un hoţ din Madrid. Nu avea nicio legătură cu boxul.

În termeni de limbaj dramaturgic, scena filmată astăzi ce importanţă va avea? Va fi un „point of no return”?

Florin Şerban: E un moment important în scenariu. Partea cu „point of no return” nu ştiu cât se aplică. Eu le văd ca pe nişte puncte importante, ca la un înotător care înoată, iese să ia o gură de aer, şi scena asta e una în care se intră în apă. Iar intratul în apă este mai important decât gura de aer.

Aş vrea să întreb dacă accentele tragice - marcante în personajul principal din „Eu când vreau...” - vor fi reluate şi la personajul Rafael.

Florin Şerban: Rafael provine dintr-un mediu la fel de dur. Nu, n-aş merge până acolo. Ca şi mediu social, probabil că sunt asemănări. Dar asemănările se opresc aici. E important ca atunci când plec cu un erou la drum într-un film, eroul ăla să fie puternic. Pentru mine un personaj puternic poate fi chiar un băiat de bani gata care are o aventură cu o fată din acelaşi mediu, la fel de puternic ca şi un băiat care e în puşcărie. E important ataşamentul emoţional pe care îl dezvolt faţă de personajul cu pricina şi e important traseul pe care personajul respectiv îl are. Şi dacă e să o luăm aşa, da, şi personajul Rafael din film are un traseu emoţional consistent şi puternic, la fel ca şi personajul din „Fluier...”.

Şi la fel de dramatic?

Florin Şerban: Trece prin încercări serioase, dar nu e vorba de alţi 15 ani de puşcărie.

Când preconizaţi lansarea filmului Box în cinematografele româneşti?

Florin Şerban: Încă nu ştiu, undeva anul viitor.

Va fi gata de Berlin, cu siguranţă.

Florin Şerban: Nu, nu va fi gata de Berlin. Mai sunt câteva luni... Dar sunt luni în care lucrez la montaj.

Deci veţi acorda montajului şi postproducţiei mai mult timp.

Florin Şerban: Partea de sunet este un moment foarte important şi vreau să-l dezvolt cu precădere, mai mult decât în „Fluier”. Începem la Rafael, apoi cu Cristina, apoi  ne întoarcem la Rafael. Stilul de filmare este tot timpul foarte implicat şi foarte „în sufletul” personajului; iar sunetul, peisajul sonor, se modifică în trecerea de la unul la altul într-un fel foarte subiectiv. Într-un fel aude lumea ea şi în alt fel aude lumea el... Lumea lui are note foarte puternice, foarte acute, foarte ritmate. Lumea ei e mult mai melodioasă. Pe mine nu mă interesează să aud autobuzul când intră în staţie, ci să aud ce aude el în momentul acela. Şi poate că nu aude autobuzul, ci paşii femeii. Şi doar atât. Şi de asta e o căutare, pe care vreau să o fac. Sunt presat de timp, dar nu vreau să o fac în goană, nu vreau doar să bifez acţiunea.

Acum, povestind, înţeleg că până şi sunetul are o gramatică în sine. Ceea ce e foarte interesant. Îmi aduc aminte că şi la „Fluier” vedeam faţa panicată a lui Silviu, dar auzeam paşii paznicilor închisorii alergând spre el...

Florin Şerban: Da, şi dacă vă gândiţi, în momentul în care se lucrează montajul unei secvenţe, de obicei traseul e clasic: termini filmările, mergi la montaj, termini montajul, mergi la sunet. Şi sunetul se face după ce s-a montat. Or, în momentul în care mergi la montaj şi vii cu sunetul deja lucrat pe o secvenţă deja montată, totul se schimbă; lungimea cadrelor se schimbă. Dacă eu parcurg casa asta de la un capăt la altul, într-un fel se simte lungimea cadrului dacă se aude sunetul paşilor mei sau dacă se aude ceea ce aude şi personajul: de exemplu, aici trec pe lângă un casetofon, dincolo trec pe lângă doi oameni care vorbesc, o pasăre care ciripeşte, unul care îşi sparge capul. Întreg ritmul şi întreaga respiraţie a secvenţei se schimbă...

Spuneaţi că nu va fi gata pentru Berlin. Îl veţi pregăti pentru Cannes?

Florin Şerban: Nu ştiu. În momentul acesta, preocuparea mea e să fac un film bun. Când filmul ăsta o să prindă contur şi o să vrea să iasă în lume, atunci o să mă gândesc la un festival.