Familia mea fericită: cataclismul din sufragerie

de Ştefan Dobroiu în 15 Iun 2017
Câştigătorul Trofeului Transilvania, un film util pentru mai multe generaţii

Familia mea fericită/My Happy Family, în regia duo-ului Nana Ekvtimishvili şi Simon Gross, a câştigat atât Trofeul Transilvania, cât şi premiul pentru Cea mai bună interpretare la cea de-a 16-a ediţie a festivalului Transilvania. Filmul are o proiecţie suplimentară în Bucureşti, duminică de la ora 20.15, la cinema Elvira Popescu şi merită cea mai mare atenţie din partea publicului. Iată mai jos de ce.

Noi îl considerăm un film obligatoriu şi nu pentru că a câştigat, pe lângă Trofeul Transilvania, multe alte premii şi selecţii în festivaluri mari. Este un film obligatoriu pentru că explorează o mentalitate care multor români li se va părea familiară şi care i-ar putea ajuta pe unii spectatori să se elibereze din nişte lanţuri imaginare făurite de cei apropiaţi, zi de zi, fără ca măcar ei să-şi dea seama.

Familia mea fericită este povestea Mananei (extraordinara Ia Shugliashvili, premiată şi ea la TIFF), care trăieşte împreună cu soţul, părinţii, fiul şi fiica deja adulţi într-un apartament din Tbilisi. Este chiar ziua Mananei şi femeia ştie un singur lucru: vrea linişte şi nu una dintre acele sindrofii în care toate rubedeniile i se strâng în sufragerie, iar Manana trebuie să fie atentă ca toată lumea să se simtă bine. Evident, sărbătorita numai de linişte nu are parte, iar aniversarea devine picătura care umple paharul: Manana anunţă, calm, dar categoric, că pleacă de acasă.

Scenariul scris de Nana Ekvtimishvili explorează superb dedesubturile acestei decizii, arătând în acelaşi timp cum, cu voia sau fără voia noastră, rolurile ne sunt adesea bătute în cuie într-o familie. Evident, femeia între două vârste, pentru care datoria faţă de familie este mai degrabă o condamnare la veşnicul statut de servitoare, este cea mai afectată de această viziune patriarhală asupra familiei, dar publicul poate face extrem de uşor extrapolări pentru a răspunde la întrebare esenţială: e mai important ce vreau eu sau ceea ce aşteaptă familia de la mine?

Niciunul dintre răspunsuri nu anulează şi nu garantează posibilitatea fericirii, dar unul dintre ele limitează drastic experienţele. Când Manana pune piciorul în prag şi declară că a venit vremea să facă ce vrea ea e ca şi cum un meteorit ar fi căzut în sufrageria familiei, arătând cât de înrădăcinată este ideea că mama ar trebui să fie nucleul familiei, deşi ea nu vrea asta şi deşi cei din jur ar trebui să se poată descurca fără ea.

Filmat de românul Tudor Panduru şi jucat admirabil de un ansamblu de actori care nu greşeşte nicio notă, Familia mea fericită aminteşte în unele din lungile, dar mereu antrenantele sale planuri-secvenţă, de turul de forţă Sieranevada. Filmul nu dispune de coloană sonoră, dar vocile personajelor şi sunetul ambiental se sincronizează perfect pentru a crea un soundtrack în acelaşi timp muzical şi disonant ce subliniază mereu ideea de la baza filmului: cum putem fi noi înşine când a fi ceea ce vor ceilalţi ne ocupă tot timpul?

Dacă ne uităm pe cifrele de box office ne dăm seama că românii preferă cinema-ul escapist şi rareori îşi îndreptă atenţia spre poveştile care ne schimbă, care ne zdruncină cumva din înţepeneala cu iz de rigor mortis ce se instaurează când faci zi de zi acelaşi lucru, mulţumindu-te cu un concediu anual pentru a ieşi (aparent) din cotidian. Familia mea fericită chiar oferă o lecţie captivantă şi utilă despre redescoperire şi despre cum sacrificiul de sine ar putea să-ţi strice ţie mai mult decât îi ajută pe cei din jur. Printre atâtea Furios şi iute, Mumia şi Despicable Me, două ore petrecute în familia fericită a Mananei ar putea fi timpul cinematografic cel mai bine investit anul acesta.

Exploreaza subiecte similare:

Chemi Bednieri Ojakhi, Nana Ekvtimishvili, Simon Groß, Ia Shugliashvili, festival:tiff 2017

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells
Feedback