"Dona Juana" - To Fuck or Not to Fuck

de Mihnea Columbeanu în 1 Feb 2013
"Dona Juana" - To Fuck or Not to Fuck

Fiecare cititor, indiferent de sex, vârstă sau condiţie socială, poate găsi câte ceva din sine însuşi în personajul Donei Juana. Sub masca exotică a celei "colecţii de frivolităţi", un roman de conţinut, vorbind nu numai despre sexualitatea umană în plan practic şi mai ales psihologic, ci şi despre umanitatea abordată din această perspectivă. Romanul actriţei Lorena Lupu are un cuvânt înainte de Cristian Mungiu şi a fost publicat la Editura Herg Benet.

Etichetele de gen sunt de multe ori riscante. Nu numai fiindcă genurile (cinematografice sau literare) presupun anumite reguli stricte, reţete şi clişee (care, într-adevăr, le plasează net în categoria artei de consum, spre deosebire de operele de conţinut), ci şi pentru că, în ultimă instanţă, e irelevant în plan valoric. Adversarii conceptului de "gen" argumentează (fals): "90% e maculatură!" - uitând că regula se aplică la modul cel mai general: literatura străină de orice genuri e plină de lucrări irelevante, fie şi "de conţinut" dar prost exprimate, după cum fiecare gen în sine conţine destule opere antologice atât sub aspectul substanţei, cât şi al măiestriei artistice.

Cristian Mungiu îşi încheie Cuvântul înainte cu fraza: "Ştii, până la urmă cred că cel mai viu lucru la un roman erotic - mai mult decât erecţiile generate şi fiorul literar stârnit - sunt tocmai imaginile astea intime din memoria personală pe care rândurile aşternute de tine pe hârtie le mai învie o dată, făcându-te să-ţi aminteşti că n-ai murit încă..."

Din SF s-a născut "Stalker" (1979 - Andrei Tarkovski), din comedia burlescă a luat fiinţă "City Lights" (1930 - Charles Chaplin), din literatura erotică au apărut "Justine" a lui De Sade, "Satyricon" de Petronius sau "Memoriile" lui Casanova. Inclusiv din aceste considerente, e riscant să declarăm "Dona Juana" un roman "erotic" - deşi, evident, conţine erotism cât cuprinde. Cu un prilej, autoarea a folosit sintagma "colecţie de frivolităţi" - adecvată, dar nici pe departe suficientă.

Spuneam mai sus că factorii determinanţi sunt valenţele de conţinut şi formă - care, în cazul romanului de faţă, incită cel mai mult la discuţii. Ca să ne fie clar despre ce vorbim, ajunge să schiţăm subiectul ca fiind o succesiune de scene din viaţa unei angajate la "Club Bizarre", doldora de sex pe toate planurile: practic, verbal, cerebral şi chiar conceptual - o filosofie a vieţii organizată în jurul sexualităţii (deşi niciodată explicitată ca atare, dar pe deplin subînţeleasă).

Cristian Mungiu îşi încheie Cuvântul înainte cu fraza: "Ştii, până la urmă cred că cel mai viu lucru la un roman erotic - mai mult decât erecţiile generate şi fiorul literar stârnit - sunt tocmai imaginile astea intime din memoria personală pe care rândurile aşternute de tine pe hârtie le mai învie o dată, făcându-te să-ţi aminteşti că n-ai murit încă." Este o concluzie corectă - cu excepţia eventualelor erecţii, pe care lectura nu mi le-a prilejuit nici măcar la nivel de tresărire, dintr-un motiv cât se poate de simplu: construcţia episoadelor, formatul narativ şi stilul descriptiv nu conţin nimic din tehnicile prozei erotice ca atare, menite să excite cititorul. Este cel mai tangibil motiv pentru care refuz să consider "Dona Juana" un roman erotic.

Deşi dospeşte de sexualitate, momentele de interacţiune propriu-zisă sunt extrem de rare, şi tratate cât se poate de economic. Povestea constă în primul rând din dialoguri, intercalate cu scurte fragmente meditative. Se vorbeşte mult despre sex, se gândeşte tot timpul la sex, dar e mai mult rememorat, descris şi comentat de personaje, decât făcut "în pagină". Şi nu ca un scop în sine, ci pentru că urmăreşte, de fapt, conturarea unui anumit tip de mentalitate şi personalitate, propriu acelui univers uman dominat de obiectivul acuplării (ca spectacol, ca motivaţie, ca mod de viaţă). Nici măcar la nivel obsesiv sau pervers (deşi nici de aceste elemente nu duce lipsă povestea Donei Juana), ci pur şi simplu ca tip de personalitate.

În postfaţă, constând într-un dialog între Dan-Silviu Boerescu şi Lorena Lupu, autoarea expune multe dintre subtextele şi substraturile romanului, pe care nu le voi detalia aici - fie şi din simplul motiv că, fiind plasate în final, aceste dezvăluiri sunt menite ca nişte răspunsuri sau confirmări finale ale întrebărilor pe care şi le-a pus cititorul de-a lungul lecturii, ceea ce impune evitarea oricăror spoilere (în cazul de faţă, privitoare la fond, nu la acţiune). E de ajuns să spun că, prin întreaga serie a momentelor de viaţă şi gândire (ambele extrem de speciale, aparţinând acelei nişe umane menţionate mai sus), Lorena Lupu schiţează portretul cuprinzător al unei lumi - dezvoltat atât la nivel de suprafaţă, cât şi în profunzime.

Important este faptul că, dincolo de orizontul specific, se desprind concluzii general valabile, relevante chiar şi pentru oamenii aşa-zis "normali" şi "cuminţi". Cine nu are propriile lui zone de umbră, ascunse sub pojghiţa office sau gospodărească? Cred că fiecare cititor, indiferent de sex, vârstă sau condiţie socială, poate găsi câte ceva din sine însuşi în personajul Donei Juana - care nu se reprezintă numai pe sine, ci reflectă şi potenţează inclusiv tipurile umane mai mult sau mai puţin stranii care o înconjoară la tot pasul: colege de show erotic, angajaţi ai clubului (nu întâmplător, unul dintre cele mai interesante personaje este femeia de serviciu, mămoasă şi cuviincioasă - dar...), fani maniacali, amanţi şi amante, un taximetrist camaraderesc (alt personaj semnificativ), şi aşa mai departe.

Pe acest model structural, autoarea clădeşte numeroase situaţii dramatice originale, mereu rezervând surprize, pentru a atinge apogeul cu momentul-cheie, din penultimul capitol (cel mai paradoxal din toate - şi, ca atare, concentrând sensurile esenţiale ale romanului). Totul este povestit dinamic, într-un ritm literar alert şi cu un stil dezinvolt, multicolor şi stăpânit cu mână sigură. Fromulările discutabile (cel mult simple "stângăcii" sau din categoria greşelilor de limbă generalizate) sunt remarcabil de puţine, şi pot fi puse pe seama personajelor, sau a unor neglijenţe scuzabile - de exemplu: "eşti cioară de-a mea" (în loc de "de-ale mele"), "că-i abuzez şi-i las" (corect: a abuza de cineva, a trata abuziv - da' ce să-i faci, aşa zice lumea), "13 ani", "30 de ani" (numeralele se scriu cu litere - cel puţin când conţin mai puţin de trei ordine), "A şobolan care părăseşte primul corabia" (probabil, o scăpare de corectură), "proaspeţi îndrăgostiţi" (mai degrabă proaspăt îndrăgostiţi - e adverb, nu adjectiv), "stabilisem să ne vedem" (ce-i drept, s-ar putea ca doar naratoarea să fi stabilit de una singură, dar cred totuşi că stabiliseră împreună), "merităm împuşcaţi" (nu e tocmai o greşeală, dar un să fim ar fi nivelat mnai bine fraza). Semnificativ de puţin pentru două sute cincizeci de pagini scrise într-un stil personal şi foarte îndrăzneţ, plin de imaginaţie, care în fond contribuie mult şi la anularea vulgarităţii.

Numeroasele cuvinte obscene se înscriu firesc în peisajul verbal şi cultural al umanităţii din roman, lipsite de gratuitate sau ostentaţie, ba chiar potenţate prin umorul implicit al frazelor şi, adesea, contrapunctul unor elemente de factură intelectuală plasate în apropiere, generatoare atât de ironie, cât şi de echilibru.

Mi-am refuzat orice discuţie prealabilă cu Lorena Lupu, interesându-mă să analizez strict romanul ca atare şi nimic mai mult (desigur, cu excepţia mărturisirilor din interviul final, asumate de autoare), aşa că sunt nevoit să ajung şi în zona speculaţiilor. Nu ştiu cât la sută din "Dona Juana" e inspiraţie, şi cât la sută transpiraţie; nu ştiu în ce proporţie povestea a curs din condei, şi în ce măsură a fost construită laborios dinainte; cât din ea e spontaneitate auctorială, şi cât anume e deliberare şi premeditare. În orice caz, dincolo de sprinteneala şi farmecul lecturii, se remarcă o anume liniaritate epică: se întâmplă multe şi mărunte, pe o sinusoidă oarecum staţionară - până în acel moment de reală dilemă şi răsturnare, imediat anterior finalului.

Ţinând seama de stricteţea mai laxă a regulilor prozei în comparaţie cu cele dramturgice (deformaţie profesională, ce să-i faci...?), cred totuşi că arcul personajului ar fi putut să fie construit mai accentuat, că atât subiectul, cât şi conţinutul de idei, ar fi permis o pantă tensională mai ascendentă - cu atât mai mult, cu cât fiecare moment în sine are doza sa de indeit (şi chiar şocant), iar o asemenea ordonare le-ar fi potenţat şi mai mult (atât ca impact, cât şi ca semnificaţie). Iar semnificaţiile sunt extrem de importante aici - pentru că, aşa cum spuneam, Lorena Lupu oferă, sub masca exotică a celei "colecţii de frivolităţi", un roman de conţinut, vorbind nu numai despre sexualitatea umană în plan practic şi mai ales psihologic, ci şi despre umanitatea abordată din această perspectivă. Totul e să ai ochi să vezi - şi minte să pricepi.

Părerea ta

Spune-ţi părerea
alex_il_fenomeno pe 24 februarie 2013 20:21
Facand aluzie la Hamlet.... chiar sunt curios ce a iesit.

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells