Dem Rădulescu ar fi avut 80 de ani

"'Opa...! A dat drumu' la regizori!" remarca cu sfinţenie Bibu, în 1983-84, când îl aşteptam aşezat pe treapta scăriţei din culisele Sălii Mici a Naţionalului Bucureştean, lângă fotoliul unde se instala de fiecare dată înainte de actul II al spectacolului "Ploşniţa", de Vladimir Maiakovski, în regia marelyi regretat Horea Popescu... El juca (evident!) rolul titular, Vanea Prisîpkin arivistul, secondat de alţi uriaşi ajunşi de-acum la Dumnezeu (Coca Andronescu, Gheorghe Dinică), iar eu eram un student care începuse prin a face figuraţie (mai mult de drag decât pentru cei treizeci de lei pe spectacol care nu se ştia niciodată când aveau să vină), pentru ca treptat să primească şi rolişoare - inclusiv pe cel al lui Osip, chelnerul de la nuntă, pe care Draga Olteanu Matei îl trăgea de barbă când îi cerea şunca, iar Bibanu' comenta, de pe locul mirelui: "Chelneru' să-şi radă barba...!" În fiecare pauză, înainte de a intra în scenă, conversam câteva minute despre teatru, despre ultimele filme văzute, despre ale facultăţii... Aveam impresia că-mi găsisem un prieten nesperat în idolul copilăriei - cel pe care, tremurând de emoţie, îl cunoscusem în adolescenţă la "Peripeţiile bravului soldat Svejk", de Jaroslav Hasek, în regia lui Dem Rădulescu - mă introdusese în cabină, pe care o împărţea cu un alt monstru sacru, Marcel Anghelescu (decedat peste doar câteva luni) un prieten de familie, actorul Val Lefescu, de la Teatrul Ion Creangă. Emoţia era firească, de vreme ce Bibanu' ne îmbogăţise cu sclipiri de haz imbatabil ("hazul de aur", cum eticheta un comentariu din revista "Cinema") copilăria, tuturor celor din acea generaţie...

Erau anii '60 şi prima jumătate a anilor '70, şi fiecare apariţie a lui pe micul ecran, de obicei la spectacolele de varietăţi televizate de duminica seara, era un prilej de sărbătoare în familie - "Bibi...!" striga cineva din faţa televizorului, şi toată familia se năpustea din bucătărie, baie, dormitor şi pe unde mai hălăduiau, să nu piardă nici o replică. Alături de toţi "trăsniţii" epocii (Toma Caragiu, Vasilica Tastaman, Jean Constantin, Cornel Vulpe, Ştefan Tapalagă, Mişu Fotino, Marius Pepino, Puiu Călinescu, Horia Şerbănescu, Radu Zaharescu, Ştefan Bănică - precum şi Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Ileana Stana Ionescu, Sebastian Papaiani, şi alţii care şi azi ne mai luminează viaţa), Bibanu, alias Bibi, aka Bibu, contribuia la doza indispensabilă de supravieţuire.

Dumitru R. Rădulescu (pe adevăratul său nume) s-a născut la Râmnicu Vâlcea, în 21 septembrie (aceeaşi zi cu fiul meu - altă predestinare...?) 1931, într-o familie de negustori - şi încă din liceu a primit porecla pe care avea s-o transforme în renume. Adolescenţa părea să-l fi hărăzit pentru sport: a practicat boxul, obţinând o stea de aur la categoria mijlocie, în cadrul unui campionat de amatori - dar destinul i s-a schimbat pe neaşteptate la vârsta de şaptesprezece ani, când producându-se ca actor amator comic la un bal al fanfarei ceferiştilor din localitate, şi-a descoperit chemarea spre arta dramatică.

După absolvirea I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", în 1956, a câştigat premiul de interpretare pentru rolul banditului Rijikov, din piesa "Steaguri pe turnuri", astfel lansându-se impetuoasa lui carieră teatrală. A jucat pe scenă atât de mult, încât sunt nevoit să fiu selectiv - şi voi folosi din nou prisma amintirilor personale, pentru a începe cu "Coana Chiriţa" (excelentul compilaj de Tudor Muşatescu, după piesele lui Vasile Alecsandri, cu Draga Olteanu în rolul principal - unde l-am recunoscut fascinat, după voce, sub costumul ciobănesc şi machiajul hirsut a lui Ion), continuând cu spumosul Tache Farfuridi din celebra montare a lui Liviu Ciulei cu "O scrisoare pierdută", la Bulandra (un cuplu antologic cu Mircea Diaconu, în Brânzovenescu, în contrapunct cu Caţavencul lui Cotescu). De remarcat, însă, că anterior Dem Rădulescu făcuse şi el un Caţavencu, iar peste câţiva ani l-a abordat şi pe Cetăţeanul turmentat, în montarea lui Radu Beligan de la Naţional (aici, Farfuridi era Marin Moraru, iar Caţavencu, nimeni altul decât Gheorghe Dinică - îi duceam trena, căci făceam parte din grupul "dăscălimii"). Cu acel prilej, răspunzându-i unui elev care-l interpelase în cadrul colovciului cu actorii iniţiat după o reprezentaţie oferită unui liceu, Dem Rădulescu a explicat că, pentru el, inocentul personaj nu era cu adevărat un beţiv, ci doar un om cumsecade care mai trage din când în când un păhărel, ca să uite de scârboşenia lumii politice din jur (totuşi, mai acceptabilă decât asta de-acum) - şi că l-ar fi tentat să încerce, oarecând, şi un Ghiţă Pristanda - dar... n-a mai fost să fie...

L-am mai văzut în faimosul soldat Svejk, amintit mai sus (unde, însă, se remarcau anumite şarjări şi dezechilibre, în primul rând pentru că se ambiţionase să facă şi regia spectacolului - o montare concepută extrem de complex şi dificil de gestionat). În schimb, m-a cucerit din nou pe scena Teatrului "Ion Vasilescu" cu Şeriful Hartmann, din "Bomba zilei" (în original, "Front Page" de Ben Hecht şi Charles MacArthur, cunoscuta piesă ecranizată de Billy Wilder în 1974, cu Jack Lemmon şi Walter Matthau - aici, rolurile le reveneau lui Stelian Cremenciuc şi Cornel Gârbea) - şi tot la "Ion Vasilescu" a înregistrat fulminantul succes cu "Siciliana", de Aurel Baranga, în tandem cu frumoasa şi rafinata Cristina Deleanu (peste o mie de reprezentaţii - ceea ce a fost şi de bine, şi de rău, căci am prins spectacolul târziu, prin 1978, când obosise de-a binelea...).

Pe marele ecran a debutat aproape simultan cu două apariţii, în "Telegrame" (1960, Aurel Miheleş şi Gheorghe Naghi) şi "Secretul cifrului" (1960, Lucian Bratu) - după care l-a descoperit, sub chipul lui Petrică, din "Un surîs în plină vară" (1963), regisorul de care avea să fie practic nedespărţit: Geo Saizescu. Împreună, au mai făcut, printre multe altele, "Dragoste la zero grade" (1964, Geo Saizescu şi Cezar Grigoriu), "La porţile pămîntului" (1965), "Astă seară dansăm în familie" (1972 - suav-cinicul escroc sentimental Temistocle T. Temistocle, în tandem constant cu Sebastian Papaiani şi formând cupluri-cupluri cu o serie de actriţe tot una şi una, inclusiv Vasilica Tastaman, alături de care relua, nu tocmai justificat, pe peronul gării din Poiana Ţapului, un fragment din antologica scenetă "Tanţa şi Costel", consacrată la televiziune de Octavian Cotescu şi Coca Andronescu), "Eu, tu şi Ovidiu" (1978), "Secretul lui Bachus" (1984) - de fapt, aici ne-am şi cunoscut, la filmarea acelei secvenţe unde înfulecam ca spartu', în timp ce alături el conversa cu Enikö Szilagy şi Dorina Done. Peste câteva luni, am avut şi bucuria de a-l vizita pentru prima oară, cu ocazia unui interviu luat, pentru Almanahul Literar, celei de-a doua soţii, actriţa Adriana Şchiopu (divorţase de Paula Rădulescu, dar relaţiile dintre ei rămăseseră civilizate, continuând chiar şi să joace împreună - la Elisabeta Bostan, de exemplu). În apartamentul decorat cu multe scumpeturi de bun-gust, din Buzeşti (încă nu se mutaseră pe Dumitru Lemnea), trona la loc de cinste darul de nuntă primit de la Mihai Stănescu: o caricatură reprezentând un cuplu în faţa ofiţerului stării civile, pe când în spate mulţimea nuntaşilor afişa o amplă lozincă: "Să spunem un NU hotărât!". Tot în acele vremuri, ne mai întâlneam pe platourile televiziunii, la realizarea a diverse momente umoristice, unde Bibu nu pierdea nici un moment fără să distreze actorii şi echipa cu bancuri din inepuizabilul său repertoriu, mitraliate în foc continuu.

Sub direcţia lui Saizescu - ultimul lor film împreună a fost  "Harababura" (1990) - Bibanu' era mereu acelaşi: arhetipul lui de personaj, fraierul mereu agitat, extaziat şi parşiv (au avut o singură încercare de compoziţie în cheie non-comică, nu prea izbutită, cu "Grăbeşte-te încet" - 1981). Unii cineaşti au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să-i speculeze şi alte resurse - ca Mircea Drăgan, cu Neagu (din nou o tentativă de factură dramatică), din "Explozia" (1972), sau Ilie Buzărlan, în "Fraţii Jderi" (1974) - după ce-l folosise în eternul său emploi,  sub chipul simpaticului escroc Gogu Steriade, alături de Trandafir (Puiu Călinescu) şi Patraulea (Jean Constantin), din comercialele "B.D. intră în acţiune" (1970), "Brigada Diverse în alertă" (1971) şi "B.D. la munte şi la mare" (1972). Elisabeta Bostan l-a scos din el pe Motanul Dănilă, cu celebrul său cântec compus inspirat de Temistocle Popa (pe versurile complet neinspirate ale Vasilicăi Istrate), şi pe Sidoli, directorul circului din "Saltimbancii" (1981) şi "Un saltimbanc la Polul Nord" (1982), iar magistralul Gopo l-a transformat în extraterestul candid din "Comedie fantastică" (1975) - pe lângă care a mai jucat în zeci şi zeci de alte filme, fie şi doar pentru câte un minut, două, căci avea un nume care aducea automat lumea în sală, aşa că regisorii aproape că se băteau pentru el.

În tot acest timp, Dem Rădulescu s-a impus şi ca unul dintre cei mai notorii profesori de actorie la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", iar dintre numeroşii Bibănei scoşi pe bandă rulantă s-au distins, ca personalităţi puternice, de sine stătătoare, Vasile Muraru, Maia Morgenstern, Dan Puric, Teo Corban sau Roxana Guttman. Din păcate, şcoala românească de film şi teatru trecea prin vremuri vitrege, numărul anual de studenţi fiind drastic limitat prin ordin de la stăpânire (infamele cabinete 1 şi 2), în condiţiile în care, dimpotrivă, mirajul artei spectacolului atrăgea tot mai mulţi tineri - şi, conform legilor elementare care guvernează relaţia intre cerere şi ofertă, preţul de intrare era tot mai piperat. Astfel s-a ajuns şi la nefasta situaţie care a pus capăt prieteniei legate cu câţiva ani în urmă şi, din păcate, în ultimii ani orice comunicare a încetat. Totuşi, după 2000 (anul când, cu doar patru zile înainte de a împlini şaizeci şi nouă de ani, inima comicului de odinioară a cedat), am făcut pace postum, la căpătâiul mormântului său aflat la Bellu, adiacent cu nemuritoarea parcelă a actorilor. Pentru că, dincolo de cele bune şi cele rele, simpaticul Biban rămâne unul dintre cei ce ne-au luminat copilăria şi tinereţea în cei mai negri ani ai istoriei noastre. Fie şi numai pentru acest lucru, merită oricând să-i aprindem o lumânare şi să-i închinăm o rugăciune. Restul, e treaba lui Dumnezeu.