A fost o vreme, suprapusă cu deceniul de vârf al filmului românesc dinainte de 1989, când Dan Piţa era recunoscut pe bună dreptate ca un lider necontestat al acelei generaţii de cineaşti. În peisajul anost cu care ne obişnuiseră producţiile autohtone din anii anteriori, au apărut pe rând câţiva regizori tineri şi energici, aducători ai unui suflu nou de profesionalism, stil şi modernitate: Timotei Ursu, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Doru Năstase, Mircea Daneliuc - şi Dan Piţa. În luna octombrie, Piţa îşi aniversează ziua de naştere şi tot acum se lansează la cinema cel mai recent film al său, Ceva bun de la viaţă.
Născut la Dorohoi, în 11 octombrie, 1938, Dan Piţa a absolvit I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", secţia regie de film, în 1969, impunându-se încă din şcoală cu filmele studenţeşti "Paradisul" (1967), "După-amiaza obişnuită" (1968) şi "Viaţa în roz" (1969). Marea lui şansă de a debuta s-a asociat, printr-un paradoxal concurs de împrejurări, cu un dezastru natural - notoriile inundaţii din primăvara anului 1970. Împreună cu câţiva colegi de generaţie, a primit misiunea de a filma la faţa locului, pe peliculă alb-negru, astfel luând naştere unul dintre cele mai semnificative documentare româneşti de lungmetraj, "Apa ca un bivol negru" (1970). La vremea respectivă, datorită actualităţii şi gravităţii tragice a evenimentelor prezentate, filmul a făcut o impresie puternică - deşi, privit retrospectiv, denotă oscilaţii destul de vizibile între obiectivitatea frustă a genului documentar şi glisările estetizante ale eseului (care, în fond, prefigurau în mare parte evoluţia artistică ulterioară a realizatorilor săi). Destinele acestora au fost inegale: Andrei Cătălin Băleanu, un intelectual rafinat, fiu al marii actriţe Victoria Mierlescu, a realizat două lungmetraje - "Muntele ascuns" (1976) şi "E atât de aproape fericirea" (1978) - după care personalitatea lui hipersensibilă şi desprinsă de realitate l-a împins pe panta celei mai absolute disipări, în prezent fiind un P.A.F.A. (persoană adultă fără adăpost - conform nomenclatorului legal) care supravieţuieşte la limita subzistenţei. Petre Bokor s-a specializat în regia de televiziune şi, după comedia de lungmetraj "Tufă de Veneţia" (1976), a trecut definitiv oceanul. Despre Youssouff Aidaby nu se mai ştie nimic. Singurii care şi-au conturat o carieră consistentă au fost Mircea Veroiu şi Dan Piţa - iar dintre aceştia, numai cel din urmă mai e în viaţă.
Debutul pe tărâmul filmului de ficţiune s-a produs rapid şi impetuos, lăsând o impresie de neşters. Cuplul artistic format la documentarul despre inundaţii, Piţa şi Veroiu, a realizat în 1972 celebrul "Nunta de piatră", urmat îndeaproape de "Duhul aurului". Inspirate din prozele lui Agârbiceanu despre viaţa locuitorilor din Apuseni (aceeaşi zonă pe care în prezent pseudo-guvernanţii noştri vor s-o violeze ecologic, financiar şi legal, forţând proiectul infracţional de la Roşia Montană), cele două filme surprindeau prin acuitatea complexă a imageriei plastice, prin tonul narativ sobru şi dens, şi în genere prin elementul de insolit adus în peisajul atât de convenţional al filmului românesc de până atunci. Episoadele lui Veroiu, "Fefeleaga" şi "Mârza" (al doilea, după "Vâlvabăii"), recomandau un cineast estetist şi contemplativ, câtă vreme "La o nuntă" şi "Lada" impuneau, sub numele lui Dan Piţa, o personalitate dinamică şi incisivă. Ambele filme au fost achiţionate de Muzeul de Artă Modernă din New York. După ce, în paralel, a realizat şi câteva episoade din serialul TV "Un august în flăcări" (eterna denaturare a istoriei, apropo de 23 august, 1944), alături de Alexandru Tatos şi Doru Năstase, Piţa şi-a realizat şi debutul individual, excelentul "Filip cel bun" (1975), o nemiloasă dar şi foarte sensibilă radiografie a debsolării unui tânăr tipic din acele vremuri, prea suav ca să facă faţă degradării morale din jur. Pentru un ochi neavizat, filmul ar putea să pară conformist şi didactic - dar adevărul e că secvenţele cele mai acide au fost eliminate de cenzură, iar atitudinea critică a materialului rămas se regăseşte mai mult în subtext. Acest film avea să determine, indirect, şi pasagera noastră relaţie de amiciţie, pornind de la faptul că o mătuşă a mea, vârstnica actriţă Nunuţa Hodoş, juca rolul bunicii protagonistului. În ultimii ani de viaţă, Nunuţa mi-a povestit despre delicateţea cu care o tratase Dan Piţa, ca pe o venerabilă doamnă a teatrului românesc de altădată. Atitudinea artistică intransigentă din "Filip cel bun" şi-a găsit un debuşeu plenar un an mai târziu, în "Tănase Scatiu" - film în mare parte ferit de ingerinţele cenzurii, de vreme ce acţiunea se petrecea în "regimul burghezo-moşieresc" (ecranizând fragmente din suita literară a lui Duiliu Zafirescu). Revenit în mediul rural, Piţa şi-a rafinat şi mai mult poeticitatea imaginii, în contrapunct cu portretul de neuitat, trasat în linii crude, al arivistului - marele Victor Rebengiuc, în rolul titular. Un rol interesant compunea şi Carmen Galin, pe-atunci soţia regizorului – de care acesta avea să se despartă mai târziu, pentru actriţa Irina Movilă.
Anul 1978 a adus cu sine o întorsătură neaşteptată: după ce genul filmelor de aventuri, western, picareşti, cu haiduci etc., părea să fi fost monopolizat de Dinu Cocea şi Sergiu Nicolaescu, Corneliu Leu, directorul Casei de Filme 3, i-a încredinţat lui Dan Piţa regia unui western românesc, scris de Titus Popovici: "Profetul, aurul şi ardelenii". Versatil, amuzant şi excelent povestitor cum se consacrase, Piţa a dat un film "de public" incomparabil mai bun decât ale înaintaşilor lui în domeniu. Sub aspect strict profesional, pe paradigma filmului de consum, era vârful carierei lui. Nimeni, nici chiar el, nu ştia că tocmai urma o nouă perioadă, mai incertă, a evoluţiei sale artistice.
Trei ani mai târziu - între timp, Mircea Veroiu realizase al doilea film al seriei, "Artista, dolarii şi ardelenii" (1980), marcat vizibil de spiritul său molcom şi de o plasticitate accentuată - Piţa a revenit la serial, cu al treilea episod: "Petrolul, pruncul şi ardelenii". Filmul ridica din nou ştacheta seriei la nivelul dramatic al celui dintâi - dar era mai puţin unitar, mai inegal şi surprinzător de redundant, cu o serie de apăsări gratuite pe pedala "filmului de artă" (părând să confirme primele semnale de alarmă, schiţate în precedentul "Ioanide" - ecranizare cu bătaie scurtă a romanelor lui George Călinescu, din care lipsea... însuşi personajul titular, jucat stins şi inexpresiv de artistul plastic Ion Pacea). Au urmat cele patru momente ale perioadei "de tranziţie" din evoluţia lui Dan Piţa - filme de mare putere, dar şi marcate de fisuri tot mai vizibile. "Concurs" (1982), unul dintre cele mai bune şi mai curajoase filme de demascare politică ale acelor ani, propunea o veritabilă parabolă a societăţii ceauşiste, cu dezorientarea ei totală căreia numai mâna de fier a dictatorului îi mai imprima o iluzorie direcţie. Splendid filmat de Vlad Păunescu şi plin de secvenţe admirabile în sine, filmul păcătuia totuşi prin două neajunsuri vizibile: pe de o parte, riscul dintotdeauna al parabolei - acela de a se lăsa furată de subtext (povestea simbolizată), neglijând mai mult sau mai puţin pretextul (povestea simbol, din planul realităţii imediate); cu aceasta se conjuga a doua soluţie neinspirată: alunecarea din final spre un element de mistic şi fantastic sugerat, în contratimp cu tonul de până atunci al filmului.
Din fericire, Piţa s-a redresat parţial cu "Faleze de nisip" - celebrul "film-caz" care l-a zăpăcit de cap (atât cât mai era loc) pe Nea Nicu, determinându-i ieşirea furibundă din 3 august 1983, la Conferinţa de la Mangalia, punct de pornire al întunecării culturale din ultimii şase ani ai regimului. Culmea, era un film incomparabil mai inofensiv, în plan politic, decât antecesorul său, precum şi decât cel ce avea să-i urmeze peste doi ani, în 1985. Ecranizând romanul psihologic "Zile de nisip", al lui Bujor Nedelcovici (stabilit la Paris peste patru ani, ca dezodământ final al crizei astfel declanşate), filmul urmărea de fapt drama interioară a unui intelectual (Victor Rebengiuc) care, din suficienţă şi orgoliu, mutilează iremediabil destinul unui tânăr nevinovat (Gheorghe Visu). Ceea ce l-a indignat pe Ceaşcă a fost actul întâi - cel mai frapant, dar şi cel mai neîmplinit, prin anumite îngroşări impuse actorilor care-i interpretau caricatural pe miliţieni (Vasile Cosma şi Valentin Uritescu). Din elegantul proces de conştiinţă pe care-l parcurge în continuare non-eroicul protagonist (Rebengiuc), dementu' n-a înţeles nimic.
Între timp, Piţa a mai apucat să abordeze şi el subiectele haiduceşti (în stilu-i personal, novator şi ferit de clişee), cu "Dreptate în lanţuri" (1984), după care a urmat ultimul său film demn de reţinut, unul dintre cele mai reuşite ale acestei perioade şi, din nou, foarte îndrăzneţ ca atitudine: "Pas în doi" (1985) după scenariul "Nefamiliştii", de George Buşecan. Deşi copia motive din "Reconstituirea" lui Lucian Pintilie şi "All That Jazz" de Bob Fosse, şi conţinea unele secvenţe satirice cam excentrice, rupte de context, filmul avea conţinut, forţă şi stil - propunând o nouă variantă de portret al tinerei generaţii din acea perioadă, cu ajutorul a doi excelenţi actori în plină ascensiune: Claudiu Bleonţ şi Petre Nicolae. Ce-a urmat... prefer să trec cu vederea pentru că după această etapă, cum ştie toată lumea, Dan Piţa a devenit un altul, tot mai calofil şi moale, îndepărtându-se definitiv de artistul convingător de până atunci. Mai relevantă ar fi relatarea altor câteva aspecte inedite ale parcursului şi personalităţii lui - începând cu interviul pe care trebuia să i-l iau în primăvara lui 1984, la solicitarea lui Bujor Nedelcovici, pentru Almanahul Literar. L-am vizitat la sediul de producţie al filmului "Pas în doi" - unde, aflând cu ce gând venisem, a răspuns: "Păi stai, să te verificăm noi puţin, să vedem dacă meriţi să port cu dumneata o discuţie despre cinema!" Şi a procedat la un aşa-zis examen, constând din trei întrebări despre chestiuni elementare de-ale meseriei. Convins că ştiam răspunsurile corecte, i le-am dat - la care a ripostat cu nişte enunţuri absolut halucinante, afirmând lucruri pe care nu le mai auzisem şi nici n-aveam să le mai aud vreodată. Culmea, toată echipa, care era de faţă, îmi dădea mie dreptate - la care Piţa se mira: "Cuuum... Aşa vă- nvaţă pe voi la facultatea aia...? I-auzi, dom'le!" Până la urmă s-a înduplecat, şi m-a reţinut acolo, că-mi dă interviul - să aştept până are puţin timp. Şi a avut... "puţin timp". În cele circa cinci ore cât am stat în sediu, mai vorbea din când în când la telefon, mai primea vizita câte unui actor... şi-n rest, citea presa, se uita pe pereţi sau arunca la ţintă cu gheomotoace în coşul de hârtii. În fine, s-a ridicat să plece, declarând: "Ei, azi n-am prea avut noroc - poate mâine..." N-om fi avut noi noroc, dar nici nu m-a mai interesat să revin. Ulterior, mulţi mi-au confirmat că-l recunoşteau, după relatarea acestor fapte, pe Dan Piţa în momentele lui "bizare".
Mai târziu, în 1991, când devenise producător, înfiinţând împreună cu Andrei Blaier şi Wily Auerbach casa de filme SOLARIS, i-am oferit scenariul meu "Al treilea ochi". De data asta, reacţia a fost cea dorită - toţi trei l-au primit cu entuziasm şi fără rezerve, hotărând să facem filmul cât mai curând posibil. Ar fi trebuit să fie debutul meu - şi, sunt convins, de o calitate mult peste cea atinsă doi ani mai târziu, cu "Neînvinsă-i dragostea", sub tutela lui Daneliuc. Din păcate, în paralel Piţa îşi realiza propriul film, "Hotel de lux" (care mai respira cât de cât, fiind din nou o parabolă a României ceauşiste - dar o parabolă explicită, de-amorul parabolei, simplistă şi complicată... nu simplă şi complexă, cum trebuie să fie orice operă de artă) - o producţie masivă, înghiţind la bani cu nemiluita, mai ales că tocmai începuse avalanşa scumpirilor generalizate din "perioada de tranziţie", şi pentru "Al treilea ochi" n-au mai rămas fonduri... Un rateu de care n-a fost nimeni vinovat - numai conjuncturile.
Căci filmul românesc îşi începuse declinul fatidic din ultimul deceniu al secolului trecut, care avea să anihileze tot balastul acumulat în anii de comunism, degajând terenul pentru ceea ce avea să înceapă în 2001, cu Cristi Puiu, ajungând să se consacre ca "noul val" - sau, mai bine zis, Noul Cinema Românesc. Procesul începuse cu marea consfătuire a cineaştilor ţinută în martie, 1990, la Sala Palatului, cu scopul de a reforma cinematografia. M-am înscris primul la cuvânt, afirmând în esenţă că trebuie să avem curajul de a ne desprinde total de ce-a fost, ca să începem de la zero. Mulţi au sărit în sus, ofuscaţi, iar peste scurt timp, poposind pe lângă fotoliul meu, Piţa a murmurat: "Ce-ai spus tu acolo, mă Columbene? Numai prostii ai spus... Păi cum să anulăm tot ce-a fost, ce, până acum n-am avut cinema?" Am conchis scurtul dialog care a urmat cu propunerea să aşteptăm: viitorul avea să arate de partea cui era dreptatea. Ceea ce s-a şi întâmplat.
