Cu Maren Ade, despre Toni Erdmann - senzaţia anului în filmul european

„Am ales Romania pentru că mi s-a părut locul potrivit de desfăşurare al acţiunii şi mediul în care personajele mele, cu propriile 'restructurări' de făcut, s-ar integra perfect”

Toni Erdmann, film turnat în mare parte la Bucureşti - cu Ada Solomon în echipa de producţie şi regizoarea germană Maren Ade la cârmă - intră din acest week-end în cinematografele noastre. Pelicula este o abordare extrem de amuzantă, originală şi emoţionantă a relaţiei dintre părinţi şi copiii ajunşi la maturitate - aici, relaţia dintre o fiică absobită de muncă (într-o multinaţională din Bucuresti) şi tatăl dornic să reconfigureze legătura firavă şi rigidă cu aceasta. Filmul a cucerit criticii şi publicul la Festivalul de Film de la Cannes, unde a fost recompensat cu premiul FIPRESCI (cel mai bun film din competiţia oficială). Toni Erdmann, propunerea Germaniei la Oscar, este şi singura peliculă lansată în 2016 inclusă recent în TOP 100 cele mai bune filme ale secolului 21 de către BBC Culture.

Iată ce a declarat despre film regizoarea Maren Ade, într-un interviu acordat publicației Cinemagia.


Cum ar arăta aler-ego-ul lui Maren Ade, dacă ar putea să se deghizeze la fel de bine cum o face Toni Erdmann în film?

- Interesant! Ca femeie, cred că este ceva mai complicat. Uneori mă întreb cum ar fi fost dacă am fi avut în scenariu o relaţie fiu-mamă. Cred că Tony este într-un astfel de punct în care mi-ar fi plăcut şi mie să fiu; nu că ar fi fost uşor pentru o femeie să se pună într-o asemenea poziţie, dar că cred că m-aş opri cu siguranţă la un personaj masculin, nu feminin. Uite, cred că ar fi interesant să fiu Peter [Simonischek, actorul austriac care este protagonistul filmului - n.red.].

Protagonistul poartă în film un costum bulgăresc de-a dreptul neobişnuit, kuker-ul. Dacă acţiunea filmului este plasată în România, cum de nu a fost ales un echivalent românesc al acestuia, cum ar fi Ursul. Sau, poate, ceva asemănător, dar de origine germană?

- Da, ştiu unele costume şi obiceiuri romaneşti, Ursul, Capra, am făcut o cercetare amănunţită a lor înainte de a începe filmările, însă kuker-ul a fost perfect, pentru că arăta atât de impresionant, de animat, parcă era de la grădina zoologică, şi mi s-a părut că era cel mai apropiat de expresia interioară a lui Winfried – pe de o parte avem acea figură caldă, paternă, pe de alta, acea latură comică, uşor melancolică şi chiar intimidantă, de speriat – nu ştii exact cine este şi cum va acţiona.



Cum aţi colaborat cu actorii români cu roluri mai proeminente în film: Ingrid Bisu, Vlad Ivanov, Alexandru Papadopol?

- Cu Ingrid a fost foarte bine. Este pe jumătate de origine germană şi şi-a putut adapta uşor discursul. Îi dădeam scenariul în engleză şi îl traducea direct – lucrul acesta a venit natural penru ea, reuşea să adapteze foarte bine replicile originale. Procesul este diferit cu fiecare actor şi am mare grijă la distribuţie, caut să aduc exact acel actor de care am nevoie. Vlad a fost şi el de mare ajutor – a jucat rolul managerului român, s-a mulat rapid pe rol. Alexandru a intrat şi el foarte bine în pielea oponentului lui Ines,  un business man.

Bucureştiul, aşa cum apare în film, pare că ar fi putut fi oricare alt oraş din Europa. Cum vi s-a părut, cum aţi perceput, de fapt, adevăratul Bucureşti?

- Nici acum nu ştiu exact care este adevăratul Bucureşti. Am privit oraşul din perspectiva expatului, a străinului venit aici să muncească. Am făcut o sinteză a ceea ce am trăit, experimentat şi văzut şi am sperat că voi reuşi să redau ceva interesant.

Filmul prezintă o versiune mai cosmoplită, ceva mai curată a capitalei, în vreme ce regizorii români ai Noului Val au ales să arate mai ales partea mai sordidă a acesteia şi moştenirea sa comunistă. Nu aţi fost tentată să exploraţi aceast aspect?

- Nu, deloc, aveţi atâţia regizori români talentaţi, acesta este domeniul lor, nu sunt eu în măsură să abordez acest subiect. Am considerat că pot face un film doar despre ce ştiu, ce cunosc bine din interior şi menţin întotdeauna această perspectivă, a expatului german – cum se comportă aici, care este viaţa lui aici, despre asta am simţit că pot spune ceva, pentru că am cunoscut acestă lume când m-am documentat pentru fim; am discutat cu mulţi străini care lucrează aici, care şi călătoresc în afară, care au legături de afaceri cu România.

De ce aţi ales totuşi România ca background al desfăşurării poveştii, având în vedere că personajele sale, cetăţeni germani, nu au prea multe în comun cu limba şi cultura acestora?

- România a avut dintr-o dată foarte multe de oferit după căderea comunismului, iar nemţii au dorit si ei să profite cât mai mult de confuzia care a domnit în ţară odată ce a intrat în tăvălugul capitalist; a fost începutul unui proces dureros şi păgubos pentru România. Există acum în ţară multe companii multinaţionale, germane, austriece, o mulţime de străini au afaceri aici – este locul în care s-au ciocnit mai multe modele de afaceri, au fuzionat, şi totul într-un climat politic nu foarte stabil, aşa că şi din acest punct de vedere România mi s-a părut locul potrivit de desfăşurare al acţiunii şi mediul în care personajele mele, cu propriile „restructurări” de făcut, s-ar integra perfect.  



Una dintre peliculele împotriva căreia aţi concurat la Cannes a fost Bacalaureat, a lui Cristian Mungiu, ce aborează aceeaşi temă, a relaţiei tată-fiică. Cu toate acestea, în Bacalaureat apar o fiică adolescentă şi tatăl ei, un lucru ce reflectă, în mod previzibil, tensiunea generată de prăpastia dintre generaţii. De ce aţi ales, în schimb, să vă concentraţi asupra unei relaţii de familie similare, dar cu ambele personaje adulte?

- Am auzit de filmul acesta, da, şi în că nu l-am văzut… Cred că am ajuns la acest tip de relație pentru că m-am gândit cât de statică este structura unei familii, în care fiecare are rolul său bine stabilit şi, cu timpul, se acumulează tot felul de lucruri şi devine astfel tot mai greu de armonizat, de gestionat legătura dintre generaţii şi fiecăruia îi este greu să schimbe ceva la el pentru ca prăpastia să se se acopere.

Apoi m-am gândit ce aventură extraordinară ar însemna pentru două persoane adulte din aceeaşi familie să se regăsească, pentru că aşa, într-o relaţie adult-adult lucrurile sunt mai complexe, bagajul emoţional, amintirile, sunt mai numeroase şi au un impact mai profund. Ambele părţi îşi doresc cumva să recreeze copilăria, se gândesc la acea perioadă în care se bucurau de o apropiere mai mare, în care cel mai mult contau emoţia, sentimentele. Pe de altă parte, însă, Ines are mare nevoie de o relaţie adultă, iar şansa pe care i-o oferă Toni, de a se întâni în termeni noi, ca doi străini, o dezarmează.

Exploreaza subiecte similare:

Toni Erdmann 

Alte știri din cinema

Anne Hathaway a avut de sărutat zece actori la audiție, pentru ca agenții de casting să-i identifice partenerul perfect de film

Anne Hathaway lansează pe streaming The Idea of You, în care joacă alături de Nicholas Galitzine (Mary & George)

Noul trailer Deadpool & Wolverine este plin de gheare, înjurături și dezvăluiri

Trailerul îl dezvăluie în sfârșit pe Hugh Jackman reluându-și rolul său iconic de Wolverine, de data aceasta purtând costumul galben cu albastru devenit celebru odată cu apariţia în benzile desenate X-Men

Doar un singur film de animație Disney are apreciere maximă: 100% cronici pozitive pe Rotten Tomatoes

Pinocchio din 1940 este singurul film de animație Disney care a obținut acest scor maxim pe Rotten Tomatoes. Care este secretul său?

Comedia romantică Dragoste pe muchie de cuțit, disponibilă pe streaming

Dragoste pe muchie de cuțit va avea premiera în 29 aprilie, pe platforma de streaming SkyShowtime

Părerea ta

Spune-ţi părerea
xerses pe 21 octombrie 2016 16:30
Interesant acest articol-interviu.

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells