CRONICĂ: Tipi simpatici, umor la masculin

Singurul competitor serios al lui The Hangover la titlul de comedia anului, Funny People/Tipi simpatici este al treilea film regizat de Judd Apatow (după Un pic însărcinată şi Virgin la 40 de ani) şi are mari şanse să surprindă în comparaţie cu alte titluri ale genului. În mare, e vorba despre un tip (simpatic!) pe moarte. George (Adam Sandler), o super-vedetă a filmului de comedie, află că are leucemie şi, în accese de cruntă nostalgie, se întoarce la clubul de stand-up comedy unde s-a lansat. Aici îl întâlneşte pe Ira (Seth Rogen), un stand-up comedian încă în curs de afirmare, şi (pe jumătate impresionat de talentul acestuia şi pe jumătate disperat de singurătatea ultimelor luni de viaţă) îl angajează asistent.

Pare un subiect ciudat? Clar este, dar iată că Apatow, omul din spatele multora dintre comediile de succes ale ultimilor ani, reuşeşte un film extrem de amuzant şi cu miez. Umorul din Funny People este departe de umorul cu orice preţ, gen "hai să râdem ca să nu plângem". Uneori sumbru, alteori crud, întotdeauna cinic, adesea foarte-foarte sexual şi categoric ofensator, umorul vine în Funny People în rafale, nu se opreşte nici măcar la scenele "sensibile" (ba chiar le potenţează) şi ritmează excelent primele două treimi ale filmului. Din nefericire, în ultima regizorul şi scenaristul Judd Apatow îşi pierde controlul şi dezlănţuie o adevărată telenovelă australiano-americană în totală defazare faţă de începutul foarte "funny".

Interesant de ştiut: Adam Sandler şi Judd Apatow au fost colegi de cameră în facultate, iar primele secvenţe ale filmului sunt nişte imagini filmate chiar atunci, cu Adam Sandler făcând farse la telefon. Împreună cu destinul comedianului George şi modul în care acesta se trezeşte deodată rupt de tot ce este în jurul lui şi indiferent beneficiar al avantajelor celebrităţii, Funny People este şi un comentariu dulce-amar despre faimă şi singurătatea adusă de aceasta. Deşi imensa majoritate a spectatorilor filmului nu au nicio treabă cu scena, tribulaţiile lui George îi vor face pe mulţi să se gândească, printre hohote de râs sau târziu după generic, la făgaşul rebel al vieţii, care ne duce în o mie şi una de direcţii dacă nu suntem suficienţi de puternici pentru a spune stop.

Spre deosebire de alte filme ale lui Apatow de văzut în doi (Knocked Up se înscrie aici) sau în niciunul (mult-mult prea apreciatul Superbad), Funny People merge bine de văzut în grup, mai ales dacă grupul e format din băieţi. Spectatoarele vor stramba din nas la glumele sărite de pe fix ale lui George (Adam Sandler s-a declarat "jenat" de multitudinea de obscenităţi mega-misogine din cauza celor trei "fete de acasă", soţia şi cele două fiice) şi Ira, toate scrise nu de Apatow, ci chiar de Sandler şi Seth Rogen. Pe lângă misoginisme crâncene, bancurile protagoniştilor sunt foarte dure şi cu înşişi: de mult n-am mai văzut la cinema atâta nesiguranţă masculină exhibată cu atâta încăpăţânare. Dimensiuni deficitare, defecte fizice şi performanţe sexuale dezamăgitoare, nimic nu scapă auto-tirului infailibil al celor doi, care recurg şi la bancuri fizice, glume cu evrei (atenţie la liste!), poante despre celebritate şi aşa mai departe şi mai departe şi mai departe.

De parcă nu ar fi fost de ajuns (şi ar fi fost!), Sandler şi Rogen primesc întăriri de la probabil cel mai sănătos batalion de vedete, toate în cameo-uri foarte scurte şi adesea eficiente. Mulţi îl vor recunoaşte pe Ray Romano (Din Dragul de Raymond sau vocea mamutului din Ice Age), toţi vor râde la isteriile lui Eminem, iar unii îi vor recunoaşte pe Andy Dick, Paul Reiser, Sarah Silverman, Bryan Batt (din serialul câştigător de Emmy Mad Men) şi mulţi alţii. Ca multe dintre filmele regizate, scrise sau produse de Apatow, Funny People are şi câteva melodii (îşi mai aminteşte cineva de amuzantul şi emoţionantul Dracula's Lament din Forgetting Sarah Marshall?) interpretate de actori.

De văzut, chiar dacă ultima treime ştirbeşte mult din farmecului filmului.