Cronică Portretul luptătorului la tinereţe

Filmul lui Constatin Popescu jr., care va intra în cinematografele româneşti din 19 noiembrie,  nu e o "poveste"  - ci o cronică a anilor de rezistenţă în munţi: prima din trilogia care va continua cu fraţii Arnăuţoiu şi cu Elisabeta Rizea. Se impune să începem prin a stărui asupra acestui aspect, întrucât a fost şi este esenţial atât în geneza filmului, cât şi pentru corecta lui receptare.

Preceptul că "arta nu copiază realitatea" a devenit de mult un truism. O operă epică (proză, piesă de teatru, dar mai ales scenariu cinematografic) preia materialul real şi-l ordonează conform propriilor sale criterii, în două scopuri: mai întâi, pentru a comunica sensul, semnificaţia, ideea obligatorie oricărui fapt artistic; apoi, pentru a comprima într-un format accesibil tot felul de evenimente răspândite peste o arie spaţială şi temporală foarte greu de gestionat - inclusiv pentru public. De aici au evoluat şi s-au conturat, de-a lungul secolelor, acele reguli compoziţionale care, în cele din urmă, au ajuns să guverneze şi arhitectura dramaturgiei de film. E firesc ca şi noi înşine, ca spectatori în primul rând (căci orice critic de film începe prin a fi spectator), să avem mecanismele percepţiei şi ale asimilării reglate conform acestor criterii - ceea ce poate justifica unele hiatusuri, ca acelea care s-au regăsit în comentariile negative la adresa filmului. Or, obiectivul lui Tică Popescu nu a fost cel de a construi o "povestire inspirată din" rezistenţa grupului Gavrilă-Ogoranu în munţi, ci pur şi simplu de a-i face cronica filmată - pe o paradigmă vecină cu cea a docudramei (gen în sine problematic şi dificil; nu mai devreme de anul trecut, tentativa unui veteran de a relata cu camera de filmat ultimul an din viaţa celui dintâi Rege al României a eşuat lamentabil în cel mai ridicol diletantism). În consecinţă, trebuie ca din capul locului să nu ne aşteptăm la elemente structurale de tip "introducere" (setup), plot-point-uri, "confruntare", twist-uri de tot felul, "rezolvare", tag final, etc. - din simplul motiv că acestea există ca atare numai pe teritoriul ficţiunii. Scenariul întocmit de Constantin Popescu jr. se constituie strict din fapte reale şi cât se poate de concrete, atestate documentar sau reconstituite în măsura în care a fost posibil, pe baza mărturiilor disponibile. Are, aşadar, structura liniară a unei înşiruiri de episoade egale între ele ca pondere, şi marcate cu datele de reper seci, imuabile, ale locurilor şi momentelor unde se desfăşoară acţiunea. Rezultatul acestor notaţii este deosebit de interesant, prin efectul său gradual asupra spectatorului: într-o primă fază, exactitatea lor pare să sugereze că fiecare dintre acele momente a avut o importanţă decisivă (de obicei, numai în asemenea situaţii se reţin atât de precis locul, ziua, ora şi minutul...), ceea ce duce la insinuarea unei tensiuni de fond care va domina apoi întreaga vizionare; treptat, spectatorul constată că toate secvenţele au cam aceeaşi importanţă în desfăşurarea acţiunii, dar permanentul suspense deja instituit previne eventuala dezamăgire; şi, în sfârşit, spre jumătatea filmului, când riscul liniarităţii repetitive se face deja simţit, imperturbabibele consemnări spaţio-temporale continuă să ne amintească pas cu pas că de fapt nu facem decât să urmărim jurnalul unor fapte reale şi nimic mai mult. La asta contribuie şi motivul recurent al "filmului în film" - secvenţele pseudo-documentare filmate de partizani pe 8 mm şi capturate parţial de Securitate. În câteva cazuri, doar atât cât să puncteze, textura granulată şi cromatica alb-negru se transmit şi cadrelor aşa-zis "live", integrate fără nici un dubiu în acţiune - accentuând calitatea cvasi-documentaristică a întregii realizări.

Se mai cere să clarificăm un lucru. Aceiaşi comentatori au stăruit mult şi asupra specificităţii temporale a filmului, afirmând (pe bună dreptate - în principiu!) că fiecare poveste se pretează la anumită marjă de durată, în afara căreia fie rămâne nedesăvârşită, fie se diluează şi se lungeşte redundant. Reproşul lor (din nou, nu lipsit de legitimitate) este acela că povestea lui Gavrilă-Ogoranu n-ar fi pierdut nimic dacă se eliminau din ea câteva episoade oricum dispensabile, spre a o aduce la o durată mai binevoitoare faţă de spectator. Şi de această dată, răspunsul se revendică de la caracterul cronicăresc al filmului. Fiecare secvenţă în sine are rolul nu de funcţie dramaturgică, ci de mărturie - iar scopul lor este de a fixa în nemurire cât mai multe dintre aceste pagini de jurnal (chiar şi cu preţul câtorva zeci de minute în plus din viaţa spectatorului).

Sub acest aspect, Portretul luptătorului la tinereţe seamănă mult cu cvasi-docudrama biografică "Che" (2008), a lui Steven Soderbergh - pe care însă o depăşeşte cu mult, cel puţin la capitolul tensiune.