În condiţiile în care "Bărbaţi care urăsc femeile" fusese o reuşită incontestabilă, iar "Fata care s-a jucat cu focul" un eşec de râsul lumii, redresarea cu "Castelul din nori s-a dărâmat" apare cu atât mai surprinzătoare, cu cât aparţine aceluiaşi Daniel Alfredson, care compromisese partea secundă a trilogiei. Ce-i drept, acolo o mare parte din vină o purtase şi Jonas Frykberg, transpunând romanul lui Stieg Larsson într-un scenariu incoerent, pueril şi ilogic - spre deosebire de scriptul mult mai închegat al primului film, semnat de Nikolaj Arcel şi Rasmus Heisterberg. De data asta, ecranizarea e scrisă de Ulf Ryberg, care se vădeşte capabil să stăpânească bine materialul dramaturgic extras din carte - şi, pe de altă parte, însuşi Alfredson se descurcă mai onorabil, poate şi stimulat de scenariul mai organizat, dar aproape sigur fiindcă se simte mai la largul lui în mizanscenele strânse, de conţinut, decât pe tărâmul filmului de acţiune (în "The Girl Who Played With Fire", cele mai ridicole fuseseră secvenţele dinamice, active, cu urmăriri şi lupte). Aici, din fericire, setupurile au revenit în zona investigaţiei, a conspiraţiilor şi a confruntărilor de interior, pe care regia o valorifică nervos şi tensionat, cu un simţ narativ incomparabil mai alert decât în pelteaua anterioară.
La drept vorbind, nici scenariul lui Ryberg nu e ireproşabil, sub câteva aspecte discutabile, dar esenţiale în sine (nu atât la nivelul poveştii, cât al construcţiei). La fel ca în joncţiunea dintre primele două filme, şi aici veriga de legătură funcţionează prin intermediul unor personaje negative lăsate în aer, pentru a putea amorsa începutul acţiunii din noul film - şi se repetă aceeaşi greşeală. În primul caz, fusese vorba de Nils Bjurman, "pierdut pe drum" în "The Girl with the Dragon Tattoo" şi recuperat la începutul celui de-al doilea film, numai pentru a fi eliminat prematur imediat ce-şi îndeplinise menirea-pretext. Aici, prsonajele-puncte sunt Zalachenko şi Niedermann - şi, la fel ca Bjurman data trecută, Zalachenko nici nu apucă să apară bine, că e lichidat. Mare greşeală, când ai un negativ atât de puternic şi ofertant dramaturgic - firesc era fie să-l folosească cel puţin până prin zona mediană a filmului (acumulând astfel o încărcătură majoră, atât el însuşi, ca monstru uman, cât şi filmul în ansamblul său - ceea ce-ar fi mărit enorm impactul unei morţi neaşteptate, care astfel rămâne expediată şi frustrantă în sens inestetic), fie, dacă ţineau morţiş să ne surprindă cu împuşcarea lui încă de la început, să-i stoarcă la maximum acele două scurte apariţii, nu să-l facă să ameninţe de pe patul de spital, că el e "un supravieţuitor", şi gata, pac glonţu-n cap! (Ca să fie totul foarte clar: subplotul din setup, cu Gullberg şi spitalul, e bun ca idee, dar imperfect dus până la capăt.) De asemenea, după ieşirea lui Zalachenko din scenă, Niedermann continuă să se apropie de Lisbeth Salander lent, ca un Nemesis, pe parcursul câtorva secvenţe plasate de-a lungul întregului film, alternativ cu main plot-ul - ceea ce, din nou, e okay în sine, dar realizat defectuos: subplotul lui Niedermann e "mult prea paralel", ca să zic aşa, neavând nici o tangenţă cu firul epic principal (toate legăturile cauzale s-au rupt odată cu dispariţia lui Zalachenko), şi se susţine prin inserţii artificiale şi demonstrative. În plus, spre deosebire de restul acţiunii, e moleşit şi complet lipsit de imaginaţie: pe unde trece, Niederman nu face decât să lase dâră de cadavre, fără nici un rost (bine bine, ştim că e un individ crud şi complet lipsit de scrupule - dar nimic nu indicase că ar fi şi cretin) - ba încă, un procedeu se repetă aidoma: la un moment dat, îl vedem la volanul unei maşini; se aude un scâncet şi descoperim în stânga o femeie; Niedermann, exasperat de plânsetele ei, o aruncă din maşină. Peste un timp, următoarea secvenţă cu el: îl vedem vorbind la un telefon; se aude un geamăt şi descoperim în stânga o femeie legată; Niedermann, exasperat de plânsetele ei, o împuşcă.
Tot de Niedermann se leagă şi construcţia defectuoasă a finalului, care reia parţial formula tărăgănată, a încheierilor grijuliu succesive, din primul film - se termină un plot, punem punct bine-mersi, apoi trecem la următorul şi-l rezolvăm şi pe ăla. Ce-i drept, în "Bărbaţi care urăsc femeile", asta se întâmpla în vreo patru trepte - mari şi late şi lente. Aici, din fericire, scenariul propune o convergenţă inspirată (arestările conspiratorilor, în paralel cu înfăţişarea finală a procesului), şi bine realizată regisoral, dar în continuare tranziţia la "ultimul final", răfuiala dintre Lisbeth şi Niedermann, e complet ruptă; în plus, secvenţa e penibilă (din nou, vizibila inapetenţă a lui Daniel Alfredson pentru acţiune şi lupte), Lisbeth părând hotărâtă să facă tot ce poate ca să se bage-n gura lupului. Şi ca să le pună capac la toate mai apare şi un epilog scurt şi complet inutil, cu Lisbeth şi Mikael la ea acasă, amortizând de-a răulea orice impact.
O deosebire semnificativă faţă de primele două filme, revendicată încă de la Larsson, subzistă în contextul politic. Dacă în primul roman personajele negative erau de sorginte nazistă, iar în al doilea urmau o filiaţie kaghebistă, acum avem de-a face cu o conspiraţie guvernamentală, în zona apărării şi a serviciilor secrete, asociată cu refugiul oferit fostului ofiţer sovietic - cel puţin, avem satisfacţia de a vedea că şi într-o societate super-civilizată cum e cea suedeză e loc pentru corupţie la nivel înalt (iar secvenţele din acest domeniu sunt printre cele mai tăioase şi convingătoare - incomparabil mai credibile decât poveştile de speriat copiii, cu nemţi satanişti şi obsedaţi sexual, şi ruşi traficanţi de carne vie). Din păcate, şi aici cădem într-o doză de repetitivitate, supralicitare şi redundanţă - prin adaosul pedofiliei lui Teleborian, un personaj deja venal şi reprobabil, gata să fie dovedit ca atare (cu atât mai mult, cu cât şi Bjurman fusese un agresor sexual: violator sadic - cam flagrantă lipsă de imaginaţie...!) Putem înţelege că ideea era ca Lisbeth să aibă un destin de victimă a bestiilor de acest gen, dar sigur s-ar fi putut găsi o idee mai originală pentru Teleborian.
Altfel, aceeaşi revenire parţială, dar notabilă, şi în privinţa actorilor - mai puţin vizibil în cazul lui Michael Nyqvist, cu stilul lui discret de joc, dar cât se poate de clar la Noomi Rapace, care pe vremea când "...s-a jucat cu focul" devenise amorfă, stinsă, de nerecunoscut. Se mai distinge un tânăr actor în rolul medicului, fin şi nuanţat, şi mai ales Lena Endre, expresivă fără ostentaţie. În plus, muzica lui Jacob Groth, excelentă ca atare, nu mai e folosită atât de abuziv ca în "Bărbaţi care urăsc femeile", ceea ce nu poate fi decât de bine.
...Şi cu asta, serialul a luat sfârşit. Dacă moartea prematură a lui Stieg Larsson, în 2004, a forţat ciclul "Millenium" să se reducă, din păcate, la doar o trilogie, ne rămâne satisfacţia unei încheieri măcar onorabile, dacă nu la acelaşi nivel cu începutul - şi curiozitatea de a vedea remake-ul lui David Fincher după "The Girl With the Dragon Tattoo".
Părerea ta
Spune-ţi părerea