Controlul minţii în filme

Filmele despre controlul minţii acţionează paradoxal într-un domeniu de atracţie maximă al industriei divertismentului, însă pentru aceia dintre noi dornici de artă ambalată nu doar frumos şi cu talent, dar şi cu  indicii - simbolurile, citatele, muzica - ale conţinutului, ale unui nucleu tematic profund , ele sunt fascinante. Chiar terifiante. Nu este puţin lucru să pătrunzi în cotloanele atât de puţin cunoscute ale unor tehnici de manipulare umană extremă, sistematică, programatică, şi să le serveşti apoi, cu măiestrie, însuşi celor care le suportă consecinţele zi de zi.

Controlul minţii este o temă dominantă şi preferată în producţiile SF, însă nici thriller-ele de acţiune nu ocolesc subiectul, aşa cum nu o fac nici celelalte genuri , căci aceasta oferă posibilităţi multiple pentru scenarii dramatice, pentru momente şocante, intense, misterioase. De la hipnoză la metode complexe şi futuriste de subjugare a minţii, punem sub lupă cele mai întâlnite metode de control total din filme.

Noua peliculă a lui Dany Boyle, Trance, se foloseşte de puterea  unei tehnici de alterare a conştiinţei umane, hipnoza, o metodă adoptată în ultimele decenii de tot mai mulţi psihologi în scopul vindecării  unor afecţiuni cu substrat psiho-emoţional. În film, un thriller psihologic intens ce nu face rabat de la apetenţa pentru violenţă a lui Boyle,  o hipnoterapeută (Rosario Dawson) este angajată să ajute un adjudecător al unei case de licitaţii care suferă de amnezie parţială (James McAvoy) să-şi amintească unde a pus tabloul pe care l-a furat.

Ai crede că vizionezi doar film de acţiune despre furtul unei opere de artă, ca multe altele, însă cineastul britanic care a convins Academia Americană că merită opt statuete pentru al său Slumdog Millionaire, a ascuns în mânecă un as ce transformă pelicula într-un cub al lui Rubik. De hipnoză se serveşte şi Lancaster Dodd din ultimul film al lui Paul Thomas Anderson, The Master, pentru a-şi controla adepţii şi a-şi extinde „turma” fidelă ideilor sale de viaţă.

Asistăm de această dată, pe îndelete, la tehnicile folosite de carismaticul intelectual pentru sugestionarea lui Freddie Sutton, pretinsul protagonist al filmului, un fost luptător în cel de-al Doilea Război Mondial, rămas afectat de ororile războiului şi incapabil să revină la o viaţă normală. Filmul face indirect legătura cu originile Scientologiei – Lancaster Dood este întruchiparea lui L. Ron Hubbard, autorul cărţii Dianetica: Ştiinţa modernă a sănătăţii mentale şi cel care a întemeiat, în anii ’50, Biserica Scientologică – însă nu indică cu obstinaţie într-o direcţie sau alta.

Filmul este însă o extrem de reuşită reprezentare artistică a subiectului acestui articol: controlul total al minţii exercitat aici prin intermediul unui cult, în mijlocul căruia se evidenţiază „Păpușarul”, Dodd, un manipulator inteligent, ce oferă adepţilor săi un sens al vieţii şi o dependenţă de cult sugestionată de amintirile accesate prin hipnoză. Freddie este doar exemplul acestui joc periculos, dar plin de beneficii, în special financiare, pentru organizaţii ce apelează, prin dogma propusă, la emoţiile şi modul de a se ghida în viaţă al oamenilor.

Este un joc în care cuvântul de ordine este „control”, iar mintea umană este tratată ca un calculator care este programat şi repornit.  Efectele „reprogramării” au fost vizibile recent, într-un film aclamat de critici, Macy, Martha, May, Marlene. Protagonistă este Elizabeth Olsen, interpreta unui tinere fete chinuită de halucinaţii şi paranoia, ca urmare a unei experienţe traumatizante suferite ca membră a unui obscur cult.

Imaginea unui dispozitiv ce are nevoie, pentru a funcţiona, de o stare specială, de somn profund, a subiecţilor implicaţi în program, se conturează fizic în Inception, blockbuster-ul anului 2010, regizat de Christopher Nolan.  Şi aici ne lovim tot de utilizarea – de această dată cu o extensie SF – în scop ilicit şi neortodox a minţii umane pentru atingerea unui ţel major. Pentru că miza este mare, preluarea controlului asupra unui conglomerat financiar din industria energiei, şi mijlocul prin care se ajunge la atingerea scopului trebuie să fie pe măsură. O simplă sugestionare hipnotică este insuficientă şi riscantă pentru imaginea rivalului unei corporaţii de top, astfel încât se apelează la un dispozitiv revoluţionar, cu ajutorul căruia o echipă specializată trebuie să implanteze ideea distrugerii corporaţiei direct şi fără urme în mintea moştenitorului acesteia.

Dispozitive de control ale minţii – cu pleiada lor de consecinţe dramatice şi atracţia faţă de acestea a celor însetaţi de control, individual sau la scară largă – întâlnim şi în Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Total Recall, The Truman Show,  Brainstorm… Încă un salt în lumea fascinantă a SF-ului şi posibilităţile sunt practic, nelimitate: Open Your Eyes sau Invasion of the Body Snatchers , Solaris, The Matrix, unde oamenii au căzut în plasa unor entităţi extraterestre, care îi „vindecă” de efemera construcţie psiho-emoţională şi o înlocuieşte cu o iluzorie formă de viaţă în care liberul arbitru dispare.

Revenind cu picioarele pe Pământ, ne oprim la povestea din A Clockwork Orange, desfăşurată, sigur, într-o societate a viitorului, dar care trimite la tehnici de control totalitar al indivizilor. Alex, protagonistul, un individ violent şi fără remuşcări, este supus în urma unei teorii guvernamentale de genul „scopul scuză mijloacele” unui tratament dur, care îl face să nu mai fie capabil de acte reprobabile,. Metoda este una ce aminteşte de programele CIA de dedublare a personalităţii, precum proiectul Monarch, bazat pe traume provocate artificial, care transforma subiectul, cu ajutorul drogurilor, a şocurilor electrice şi vizionarea forţată a unor imagini cu puternic impact emoţional.  

Dar poate cel mai ostentativ film despre programe guvernamentale de control ale minţii – în cazul acesta indiciile duc tot spre Proiectul Monarch – este un thriller din 2005 cu Robert de Niro, Hide and Seek. În film, facem cunoştinţă cu tânăra Emily, care, după ce asistă al moartea prin sinucidere a mamei sale, dă semne grave de traumă emoţională. Tatăl său, David, de meserie psiholog, încearcă să o ajute părăsindu-şi slujba şi mutându-se cu ea într-un oraş mic şi liniştit. O crimă oribilă, petrecută tocmai în această perioadă „de recuperare”, are loc, iar lucrurile se transformă într-o poveste despre minţi programate să provoace traume atât de intense, încât să poată genera – aşa cum au experimentat şi ei la rândul lor – o dedublare a personalităţii care să poată fi exploatată de către organizaţiile secrete fără ca măcar subiectul în cauză să fie conştient.  Proiectul Monarch, numit şi Programarea Marionetelor, îşi trage rădăcinile din Cel de-al Doilea Război Mondial, şi se bazează exact pe metoda folosită (fără o logică bătătoare la ochi) în Hide and Seek.

The Manchiurian Candidate, cu o primă ecranizare în 1962, este un alt exemplu în care spălarea pe creier şi programarea minţii poate servi intereselor unor grupuri politice. Suntem deja departe de un simplu procedeu de invadare a creierului şi de stimulare al lui, care poate fi folosit în scopuri neortodoxe – hipnoza. Reţeaua creatoare de emoţii şi sentimente a fost demult spartă de „hackerii” umani – societăţile secrete, vedem în Eyes Wide Shut (Tom Cruise, Nicole Kidman) adaugă un alt element de programare a indivizilor în ritualurile sale, ce includ şi o formă de sclavie sexuală – iar mesajul se repetă, cu aroganţă şi licenţă artistică: nu ai cum să scapi, eşti oricând în vizorul cuiva. Iar Ecranul – aşa cum am văzut şi în A Clockwork Orange, poate fi un puternic instrument al instituirii Controlului Total.