Valenţele compoziţiilor actoriceşti iau adeseori forme subtile şi surprinzătoare. Uneori, avem de-a face cu roluri negative construite de actori care, în viaţa de zi cu zi, sunt pâinea lui Dumnezeu - sau, dimpotrivă, cu hazul nebun al personajelor unor interpreţi sobri şi introvertiţi. Prinţii şi savanţii pot fi jucaţi de oameni simpli care s-au impus în arta dramatică, iar actori de o distincţie rară pot portretiza cei mai patibulari invidizi. În cazul lui Constantin Codrescu (născut în 5 septembrie, 1931, la Huşi, şi absolvent al I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" douăzeci de ani mai târziu, după care a dezvoltat o amplă carieră scenică, cinematografică şi pedagogică, în special la Târgu Mureş, apoi la Universităţile Ecologică şi Spiru Haret), dihotomia dintre aparenţe şi esenţe e mult mai interesant formulată.
Calm, stăpân şi sigur pe meserie şi pe sine, Constantin Codrescu a fost orientat de regizori spre personaje cu precădere vulnerabile, finalmente învinse. Cele mai multe erau secundare, însă chiar şi în cazurile unor roluri de mai mare întindere, se distingea aceeaşi afinitate cu compunerea oamenilor de caracter slab - demers artistic extrem de dificil şi provocator, care presupune intuiţie, inteligenţă şi complexitate a procesului conceptual şi interpretativ.
Motivul este simplu de descifrat şi se regăseşte în al treilea rol din cariera cunoscutului actor - şi primul care l-a propulsat în atenţia publicului român şi internaţional.
Ghiţă, antologicul cârciumar din nuvela lui Ioan Slavici, adus pe ecran în "La «Moara cu noroc»" (1955 - Victor Iliu), cel mai bun film al lui Victor Iliu, este arhetipul omului bine intenţionat care cade victimă nu atât maşinaţiilor celor din jur - aici, conflictul dintre Lică Sămădău (Geo Barton) şi oamenii legii - cât, mai ales, propriei lui lipse de coloană vertebrală. Drumul său e jalonat de compromisuri care vor sfârşi prin a-i fi fatale. Codrescu dă chip unui om paşnic şi cald, conturat din intonaţii vocale fine şi priviri uşor tulburi în care se citeşte o undă de deznădejde crescândă, pe măsură ce în jurul lui se strânge laţul fatalităţii în care singur s-a prins.
În schimb, Alexandru cel Rău din "Mihai Viteazul" (1971 - Sergiu Nicolaescu) reprezintă un arhetip al despotului pe cât de crud, pe atât de laş şi nevolnic. Episodic, prezent doar la începutul filmului, personajul e construit din trei secvenţe: ospăţul oferit turcilor, unde domnitorul savurează grobian atât bunătăţile de pe masă cât şi tragerea în ţeapă a osândiţilor, apoi încoronarea, unde-l vedem sărutând umil papucul sultanului (Colea Răutu), pentru ca imediat să-l cuprindă panica în faţa numirii lui Mihai (Amza Pellea) pentru tron, şi în sfârşit execuţia (licenţă istorică - în realitate, Alexandru a fost lichidat de turci mult mai târziu, în timp ce uneltea pe la Înalta Poartă împotriva lui Mihai), când Constantin Codrescu dezvoltă în doar câteva replici o dramatică şi complexă izbucnire de isterie, groază, disperare şi ameninţări.
În trilogia erolui Anghel Şaptecai - continuată cu "Zestrea domniţei Ralu" (1971) şi "Săptămâna nebunilor" (1972) - Constantin Codrescu are ocazia de a-l întruchipa pe Ianuli, unchiul domniţei (Aimée Iacobescu) şi sfetnic unsuros al lui Vodă Caragea (Nucu Păunescu), un cap al răutăţilor care, sub masca blândeţii şi a înţelepciunii, instigă din umbră la cele mai mari abuzuri contra populaţiei - practic, personajul cheie pentru declanşarea conflictului.
Unul dintre cele mai repulsive personaje de plan doi ale lui Codrescu a fost comisarul Potra din "Pistruiatul" (1973 - Francisc Munteanu), din anturajul chestorului de poliţie Comănescu (Kovàcs György) - continuat şi în "Roşcovanul" (1976 - Francisc Munteanu), unde devine antagonistul principal: un negativ absolut, pornit pe panta decăderii, a cărui zbatere pentru supravieţuire (sugerată cu maximă discreţie, sub aparenţele unui calm tenebros) duce până la ordinul uciderii eroului adolescent.
Romanul poliţist al lui Nicolae Mărgeanu a oferit filmului românesc una dintre rarele şanse de "whodunnit" reuşit în "Cercul magic" (1975 - David Reu), iar lui Constantin Codrescu - ocazia de a jongla din nou cu subtilităţile alunecoase ale personajelor cu două feţe, proprii principalului său emploi artistic; aici, rolul principal al celui care, în final, este demascat ca fiind adevăratul criminal: un om în linii mari normal, mai presus de orice bănuială, care a căzut pradă eternei iluzii a crimei perfecte; reuşeşte să salveze aparenţele tot timpul, până la momentul scadenţei - când îşi acceptă destinul cu amărăciune şi simplitate.
Prezent, substanţial, convingător din numai câteva apariţii, celebrul om politic român C.A. Rosetti l-a scos temporar pe Codrescu de pe linia personajelor nevolnice şi tulburi în "Războiul Independenţei" (1977 - Gheorghe Vitanidis, Doru Năstase, Sergiu Nicolaescu), oferindu-i şansa unei construcţii de mare prestanţă, consistente şi fără echivoc. Personajul a fost preluat ulterior şi în "Pentru patrie" (1978 - Sergiu Nicolaescu) şi în unele filme ale serialului cu Mărgelatu (1981-86 - Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis, Mircea Moldovan).
"Bietul Ioanide" (1980 - Dan Piţa)
Deloc surprinzător, în ecranizarea celor două romane ale lui George Călinescu, Piţa l-a readus pe Constantin Codrescu la arhetipul propriu filmelor din perioada comunistă: înfierarea cu mânie proletară a reprezentanţilor regimului burghezo-moşieresc. Unul dintre cele mai interesante personaje ale grupului din jurul Prinţesei Hangerliu (Olga Tudorache) este Dinu Gaittani, onctuos şi depăşit de împrejurări, în mijlocul unor orizonturi care, cel puţin pentru acea generaţie, se închiseseră iremediabil.
Spre finalul celui mai semnificativ tronson al carierei sale, Codrescu primeşte un nou rol de factura celor care l-au consacrat - în "Martori dispăruţi" (1988 - Dan Mironescu), prelungit şi în "Lacrima cerului" (1989 - Adrian Istrătescu-Lener), al doilea şi ultimul film din ceea ce se dorea un nou serial haiducesc scris de Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail, construit în jurul eroilor Gheară (Şerban Ionescu) şi Lică (Ion Crăciun): boierul Pană, un aristocrat de viţă veche, autoritar şi conservator, dar prins în plasa inextricabilă a intrigilor ţesute de boieroaică (Marga Barbu), avocat (Mircea Anghelescu), Magnificenţiu (Gheorghe Dinică), Năstăsica (Nataş Raab Guţul) şi Roxana (Manuela Hărăbor).
Prin jurul acestor jaloane de marcă ale carierei sale, actorul a mai apărut în multe alte filme (peste patruzeci, în total), dintre care ar mai merita să fie menţionate "Răscoala" (1965 - Mircea Mureşan), "De-aş fi... Harap Alb" (1965 - Ion Popescu Gopo), "Mastodontul" (1975 - Virgil Calotescu), "Trei zile şi trei nopţi" (1976 - Dinu Tănase), "Vlad Ţepeş" (1979 - Doru Năstase), "Flori de gheaţă" (1989 - Anghel Mora), sau "Terente - Regele bălţilor" (1995 - Andrei Blaier).
Este cel mai firesc lucru ca acum, după şaizeci de ani de la debutul cu "Nepoţii gornistului" (1953 - Dinu Negreanu), maestrul Constantin Codrescu să fie omagiat cu Premiul Gopo pentru întreaga carieră.
Părerea ta
Spune-ţi părerea