Știm, cel puțin de la Django Unchained încoace, că Tarantino este un mare fan al westernului. Chiar și așa, Django înclina, acum trei ani, către Blaxploitation și către filmele de categoria B, însă de data asta iată un western à la John Ford: diligență, pistolari (din care, evident, unul e de culoare), peisajul sălbatic al Vestului înzăpezit (din care numai indienii par să lipsească), șerifi, vânători de recompense, plus arme de epocă.
În Cei opt odioși vedem cum personajele lui Tarantino nu sunt doar personaje, ci și clișee valorificate: nimeni nu vorbește la întâmplare, fiecare pare să aibă o arhivă de replici de Hollywood care îl „confirmă” în rol. Fiecare dintre ei face referire la o întreagă galerie de personaje anterioare: maiorul Marquis Warren este pistolarul tipic de western și asasinul de culoare din Pulp Fiction, care trăiește și acționează după propriile legi. Kurt Russell este omul legii, neîndurătorul șerif din western, extrem de violent cu femeile ca în Death Proof, Tim Roth într-un rol extrem de carismatic, jucat în vâna lui Christoph Waltz (avut de Tarantino în rol secundar în Django Unchained).
Doar Daisy Domergue (recent nominalizata la Oscar Jennifer Jason Leigh) este un personaj feminin mai atipic: o femeie cu profilul ei nu își avea locul în filmele lui John Ford. Pe de altă parte, ca spectator feminin, n-am putut să nu observ caracterul misogin al filmului. Daisy îndură multă violență, dar e și suma tuturor relelor.
Secvența considerabilă de film cu desfășurare în cabană depășește orice western: și mai degrabă trimite la Hitchcock și Agatha Christie. Tensiune, un mister și o investigație. Cine e bun și cine e rău dintre cei aflați sub același acoperiș?
Desigur, este multă violență, plus dialoguri elaborate și umor sec, de altfel mărcile filmelor lui Tarantino, dar și o intrigă polițistă reușită peste nivelul unui film de acțiune, și chiar dacă nu lipsesc tragerile cu pistolul, între pereții cabanei se întâmplă ceea ce nu ține de lumea Vestului sălbatic, așa cum a descris-o Hollywoodul: asasini ascunși printre cei de față, și - mai ales - plasarea acțiunii la interior. Acest „indoor”, dar și dialogurile elaborate și mișcarea scenică aduc cu o piesă de teatru.
Comparăm filmul cu Reservoir Dogs, și asta în primul rând pentru asemănările de cadru (un interior pentru cea mai mare parte a celor două ore, cu câteva momente de acțiune înainte), dar și pentru că, în confruntarea dintre tabere, nimeni nu iese câștigător... Observăm că Tarantino face referire la propriile sale filme ca la filme-cult.
Imaginea este memorabilă, la fel și peisajul înzăpezit, dar și sunetul - în prima parte a filmului camera face un close up pe caii ce trag la diligență încât le auzim respirația și parcă gâlgâirea prin vine a sângelui.
Un film pe care ne-am bucurat să-l vedem adus pe marile noastre ecrane.
Părerea ta
Spune-ţi părerea