Câinele japonez, ataşant

Toamna lui 2013 este momentul dezlănţuirii unui adevărat cor de noi voci ale cinema-ului nostru. Printre ele Tudor Cristian Jurgiu, cunoscut pentru câteva scurtmetraje premiate şi acum debutant în lungmetraj cu proiectul său Câinele japonez. O poveste ataşantă, cu un Victor Rebengiuc deja octagenar într-un nou rol principal (la patru ani după Medalia de onoare) şi un contrast inspirat între două lumi foarte diferite.

Victor Rebengiuc este Costache Moldu, un bătrân care şi-a pierdut soţia, casa şi agoniseala de-o viaţă în urma unei inundaţii. A primit de la Primărie o nouă locuinţă şi-şi continuă viaţa molcom, cu înţelepciunea celui care ştie că vaietele nu învie pe nimeni. Nu este greu să îl înlocuieşti pe Moldu cu Moromete: eroul este un Moromete pe care s-au aşternut anii şi necazurile, ştirbindu-i întrucâtva spiritul hâtru, dar lăsându-i intactă francheţea. În jurul protagonistului Jurgiu construieşte o mică poveste captivantă, care unora li se poate părea prea simplă, dar care compensează prin sinceritate şi naturaleţe.

Nu este greu să ţi-l imaginezi pe Victor Rebengiuc gândindu-şi personajul ca pe o versiune vârstnică a lui Moromete. Aflat într-un moment de cumpănă al vieţii, Moldu nu ezită să spună ce gândeşte, mai ales când notabilii satului vor să-l convingă să-şi vândă pământul primit de la primărie în urma inundaţiilor. Ritmul molcom al existenţei sale nu pare deranjat de tragedie, şi bătrânul îşi ia în continuare prânzurile în grădină, acceptând placid faptele de milostenie ale vecinilor mai puţin afectaţi de inundaţie.

Dar ceea ce n-a reuşit să facă viitura, reuşeşte vizita fiului Ticu (Şerban Pavlu), emigrat în Japonia: Costache se trezeşte alungat din matca existenţei sale simple după ce trebuie să ia decizii ce îi vor afecta restul vieţii. Este evident că tatăl şi fiul au probleme nerezolvate din trecut, dar între ei se aşază, şi nu ca obstacol, ci ca liant, soţia japoneză a lui Ticu, dar mai ales micul Koji (pe care bătrânul va ajunge să-l alinte „Kojiţă”, o surpriză de pus într-un top al momentelor delicioase din acest an cinematografic), fiul său.

Jurgiu foloseşte resurse minime pentru a înfăţişa viaţa simplă a protagonistului, dar nici nu are nevoie de mai mult pentru a sublinia cum se îmbunătăţeşte aceasta o dată cu reîntregirea familiei. Deşi scenariul aruncă în calea personajelor mult prea puţine provocări, iar filmul ajunge să devină contemplativ şi observaţional, Câinele japonez impresionează cu fina comunicare dintre actori: o scenă între tată şi fiu, în lumina farurilor de la maşină, pe marginea unui drum de ţară, arată încă o dată că uneori tăcerile şi mimica pot fi mai grăitoare decât cel mai bine alese cuvinte... Ca şi imagini precum cea cu bătrânul Moldu, aşezat la masa acoperită cu o ţesătură simplă, alături de jucăria titulară, care îşi execută giumbuşlucurile programate sub privirea senină a seniorului.

Mulţi îi vor reproşa filmului traiectoria mult prea simplă şi statică, dar pe noi ne-a dezamăgit mai degrabă finalul, care ni se pare neverosimil din punctul de vedere al psihologiei ţăranului din România. Fără să dăm spoilere, filmului par să-i lipsească secvenţe de dinaintea deznodământului plin de speranţă, secvenţe ce ar fi putut explica o decizie finală cu implicaţii atât de adânci pentru viitorul protagonistului. Faptul că nu este previzibil nu înseamnă şi că este verosimil...

Cu toate minusurile inerente unui proiect de debut, al cărui scenariu pare să fi avut versiuni destul de diferite de-a lungul producţiei, Câinele japonez este cât se poate de agreabil şi vizionabil pe ecran mare, într-o toamnă dominată de debuturi. Aşteptăm cu nerăbdare următorul lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu.