Andrei Blaier - Ilustrate cu flori... nemuritoare

Filmul Ilustrate cu flori de câmp (România, 1974), în regia lui Andrei Blaier, va fi difuzat sâmbătă, 3 decembrie, de la 22.45, pe TVR Cultural, în memoria regizorului care s-a stins joi, 1 decembrie. Producţia va fi precedată, de la 22.10, de o reluare a emisiunii "Filmul românesc – generaţii, poetici, autori", în care moderatorul - regizorul Laurenţiu Damian - îl are ca invitat chiar pe Andrei Blaier.

Ilustrate cu flori de câmp, cu Eliza Petrăchescu, Draga Olteanu, Gheorghe Dinică, Carmen Galin şi Elena Albu, este o dramă despre tânăra Laura (Carmen Galin), care aşteaptă un copil. Cum iubitul ei – însurat – nu se grăbeşte să divorţeze, aşa cum îi promisese, fata se decide sa renunţe la sarcină. Ea se adresează Irinei (Elena Albu) şi mamei acesteia (Eliza Petrachescu) pentru a-i face un avort, în urma căruia moare. Copleşită de o vina care nu-i aparţinea, Irina se sinucide.

Andrei Blaier - Ilustrate cu flori... nemuritoare 

Una dintre prezenţele cele mai constante şi robuste ale filmului românesc din deceniul trecut, şi un adevărat făuritor de destine, Andrei Blaier, născut la 15 mai, 1933, în Bucureşti, ne-a părăsit ieri, 1 Decembrie 2011, la vârsta de şaptezeci şi opt de ani. A fost un cineast de factură clasică, bun stăpânitor atât al fundamentelor cinematografului, cât şi al mijloacelor de expresie proprii discursului filmic, realizând filme de substanţă, puse în cadru cu un stil vizual precis definit.

Unul dintre momentele astrale ale carierei sale s-a produs în anul 1956, când îşi pregătea filmul de debut, satira socială de metraj mediu "Ora H", împreună cu Sinişa Ivetici. Într-o zi de vară, un băiat de paisprezece ani, deprins cu obiceiul de a cam bate străzile în orele de curs, s-a pomenit tras de cămaşă de pe scara tramvaiului oprit în staţia de la Cişmigiu, pe Bulevardul Schitu Măgureanu. Speriat, a dat să riposteze - doar pentru a se pomeni faţă-n faţă cu un tânăr prietenos care-i propunea să joace într-un film. Nici unul dintre ei nu ştia că, în acele clipe, debutantul Andrei Blaier schimba radical destinul viitorului cineast Constantin Vaeni.

După alte două scurt-metraje, Andrei Blaier a trecut la primul său lung-metraj, "Furtuna" (1960), realizat tot în colaborare cu Sinişa Ivetici, după un scenariu de Titus Popovici, şi cu o distribuţie de nume ilustre: pe lângă Mitzura Arghezi (al cărei prestigiu, ce-i drept, funcţiona mai mult pe linie paternă), mai jucau tinerii (pe-atunci) Ion Besoiu, Victor Rebengiuc, Silvia Popovici, Nicolae Praida, alături de monştri sacri ca Ştefan Ciubotăraşu, Jules Cazaban, Benedict Dabija şi Silvia Dumitrescu-Timică - într-o dramă de război situată în mediul incert al Ardealului de după 23 august, 1944.

Mult mai demn de reţinut a devenit următorul film, sensibilul "A fost prietenul meu" (1961), dramă contemporană despre afinitatea profundă dintre un băiat de doisprezece ani şi un bătrân înţelept, conturată de asemenea cu ajutorul unor personalităţi de mare greutate ale actoriei româneşti: Ştefan Ciubotăraşu, Nicolae Sireteanu, Victor Rebengiuc, Ştefan Mihăilescu-Brăila, George Demetru, Andrei Codarcea, Flavia Buref. După "Casa neterminată" (1964), cu Alexandru Repan şi Valeria Seciu (schiţă a descoperirii inter-umane pe fondul simbolic al unui şantier de construcţii), a urmat cel mai semnificativ film al acestei prime perioade din creaţia artistului, "Dimineţile unui băiat cuminte" (1967), cu celebrul cuplu actoricesc Irina Petrescu / Dan Nuţu - analiză incisivă şi delicată a meandrelor străbătute de un tânăr aflat la răscrucea dintre adolescenţă şi maturitate.

În urma acestei ascensiuni graduale dar sigure şi coerente, personalitatea lui Andrei Blaier se dezvolta pe mai multe planuri de creaţie, ajungând să se exprime concomitent şi prin numeroase filme de televiziune (cum ar fi "Vilegiatura", 1971, cu George Mihăiţă şi Şerban Cantacuzino), documentare, producţii utilitare (un titlu standard: "Instruiţi, controlaţi, sancţionaţi", 1970) şi altele. Următorul său lung-metraj, "Pădurea pierdută" (1971) depăna drama unor fraţi pe care societatea îi aduce în conflict (Ilarion Ciobanu şi Cornel Coman), "un film despre o prietenie înţeleasă târziu, despre o dragoste curmată devreme, despre o suspiciune timpurie şi totodată anacronică" - după cum explica regisorul, într-un interviu din revista "Cinema".

O mare popularitate i-a adus-o serialul "Cireşarii" (1974), după celebra serie de romane pentru copii a lui Constantin Chiriţă - deşi mariajul hibrid dintre mijloacele de producţie şi expresie ale marelui şi ale micului ecran îşi punea amprenta, din păcate, pe produsul finit, filmul mergea la sufletul tinerilor săi spectatori, având chiar efectul de a înrâuri destine (căci Andrei Blaier a avut întotdeauna o mare empatie faţă de psihologia afectivă a vârstelor fragede, reuşind să le cucerească mereu cu ajutorul personajelor sale): îndrăgostit de-a binelea de cei şapte eroi, m-am făcut luntre şi punte ca să mă împrietenesc cu ei, reuşind în cele din urmă să vorbesc la telefon cu Alexandru Boroş (Tic) şi Carmen Gentimir (Lucia). N-a ieşit mare lucru, nu ne-am întâlnit - dar... peste şase ani, m-am pomenit coleg de grupă, la regie, cu Carmen Gentimir - în acelaşi timp în care Alexandru Boroş a început să mă caute la rândul lui, spre a mă consulta în vederea examenului de admitere la regie, astfel legându-se, cu întârziere, o prietenie germinată sub bagheta lui Andrei Blaier.

În acea perioadă de la jumătatea anilor '70, cariera cineastului a atins fără doar şi poate apogeul. Indiscutabil cel mai bun film al său, "Ilustrate cu flori de cîmp" (1975), pornind de la o realitate crudă pe care era nevoit, din considerente ideologice, s-o abordeze tezist (întreruperea de sarcină e o infracţiune, să nu faceţi ca ele...!), evita cu dibăcie derapajele didatice, aplecându-se asupra umanităţii personajelor: Laura (Carmen Galin), tânăra naivă sedusă de un bărbat cinic (Paul Ioachim); moaşa aborţionistă (Draga Olteanu-Matei), totodată naşă la nunta desfăşurat simultan, cu aerele ei de cloşcă tiranică; codoaşa (Eliza Petrăchescu), buimacă şi plină de răutate; Irina (Elena Albu), fiica ei, marcată iremediabil de drama în care a fost atrasă; Marin (Gheorghe Dinică), responsabilul de alimentară, ibovnic mitocan şi violent al moaşei; Victor (Dan Nuţu), prietenul Laurei şi receptor ultim al deznodământului tragic. Într-o dezvoltare realistă de mare fineţe, filmul curge atât fluent şi extrem de expresiv filmat, cât şi printr-o intensă creştere dramatică, impunându-se ca una dintre cele mai importante producţii româneşti ale perioadei.

Tot prin acei ani, Andrei Blaier se implica activ în îndrumarea mişcării cinematografice de amatori - ceea ce ne-a şi adus alături unul de altul, la numeroase proiecţii, colocvii şi festivaluri de profil, prin cinecluburi ca "Ecran Util", unde eram membru începând din 1975, "Hermes", "Înfrăţirea" şi altele. Observaţiile lui critice dar mereu prietenoase, discursul bogat, limpede şi la obiect, capacitatea de comunicare şi simţul pedagogic înnăscut, îl impuneau ca pe un mentor de valoare pentru toţi cei care, venind din afara meseriei, doreau să îmbrăţişeze filmul - fie numai ca hobby, fie chiar ca pe o eventuală evoluţie profesională viitoare. Pe lângă subsemnatul, s-au mai confirmat ulterior ca profesionişti şi alţii dintre discipolii lui de-atunci, precum Cristian Glodeală, Ion Nădrag sau Doru Apostolescu. Rămân de neuitat consultările particulare despre toate scenariile mele de scurt-metraj prin care tatonam primii paşi pe calea filmului. Şi chiar dacă evoluţia evenimentelor (marcată şi de cutremurul din 1977, care a bulversat puternic activitatea cineclubului din care făceam parte), a împiedicat finalizarea acelor proiecte, Andrei Blaier s-a impus (pe lângă Lucian Bratu, profesorul ce m-a format definitiv în anii aceia), ca al doilea îndrumător al omului de cinema de mai târziu. Un moment de neuitat a fost prilejul de a-l felicita pentru "Prin cenuşa imperiului" (1976), următorul dintre filmele lui de vârf, după romanul "Jocul cu moartea", de Zaharia Stancu, în care Darie (Gabriel Oseciuc - la al doilea rol al său, poate cel mai bun) şi Diplomatul (marele Gheorghe Dinică, aici oferind din nou o creaţie antologică şi unică în felul ei) parcurgeau întortocheatul drum iniţiatic al unei aventuri crude prin regiunea româno-iugoslavă, în climatul tulbure şi plin de primejdii al Primului Război Mondial. Dramatismul periplului lor printre viaţă şi feluritele ipotaze ale morţii, creaţiile actoriceşti remarcabile ale celor doi protagonişti, şi frumuseţea cu totul aparte a imaginii, marcau cea de-a doua mişcare a acestui punct culminant din opera cinematografică a lui Andrei Blaier.

Din evoluţia sa ulterioară, s-a reţinut serialul "Lumini şi umbre", (1982) marcat prin acelaşi raport dual între popularitate şi mixtura stângace a filmului de cinema cu cel de televiziune. Comedia "Totul pentru fotbal" (1982, pe un scenariu de Mircea Radu Iacoban), deşi cu priză la public, n-a prea reuşit să depăşească stadiul unei distracţii simpliste, dar "Râdeţi ca-n viaţă" (1983), cu Oana Pellea, Stelian Nistor şi Bogdan Gheorghiu, confirma din nou capacitatea regisorului de a se apropia de tineri şi a le decupa cu înţelegere şi sinceritate problemele proprii vârstei. În mod fatal, aşa cum s-a întâmplat cu toţi cineaştii de vârf ai anilor '60-80, răspântia din 1989 a înscris şi cariera lui Andrei Blaier pe o traiectorie descendentă. "Crucea de piatră - ultimul bordel" (1994), deşi mai păstra în mare parte prospeţimea lucrului cu actorii (domeniu în care mulţi îl declarau pe Andrei Blaier un adevărat Dumnezeu), şi conţinea destule secvenţe excelent construite, rămânea totuşi inegal şi demonstrativ, marcat adesea de îngroşări aflate în contrast puternic cu rafinamentul are-l caracterizase în perioadele trecute. Nici "Terente - Regele bălţilor" (1995) n-a scăpat de aceste semne ale senectuţii artistice, aici şi mai accentuate, iar ultimul său titlu, "Dulcea saună a morţii" (2003) rămâne relevant doar ca un simptom al divorţului definitiv între două generaţii de marcă ale filmului românesc.

La drept vorbind, însă, hiatusul dintre filmul românesc dinainte de 1989 şi cel de după 2001, prin însăşi natura sa, confirmă faptul că anterior Revoluţiei am avut un contingent cinematografic substanţial, un punct de plecare al arcului peste timp care avea să genereze noua generaţie de azi. Şi nu mai poate încăpea nici o îndoială că unul dintre pilonii de susţinere ai acelui tronson din drumul cinematografiei noastre a fost şi rămâne artistul, profesionistul şi omul de mare valoare pe care acum, cu recunoştinţă, îl petrecem pe ultimul său drum: de la vremelnicia prezentului, spre eternitatea amintirii.