|
Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"Cealaltă Irina"
Un altfel de minimalism - "Cealaltă Irina"
Gruzsniczki nu pierde vremea
Pare o scenă dintr-o piesă proastă, dar astă-vară "Cealaltă Irina" a încasat o porţie de atacuri din partea unor ţâfnoşi ofuscaţi că, din motive de criză, festivalul Anonimul nu-i mai putea găzdui trai-neneacă - aşa că ce să facă şi ei? S-au răzbunat pe câştigătorul Marelui Premiu. Ca la noi... ştiţi voi la cine.
În ultimă instanţă, mai mult decât celelalte premii obţinute ulterior în ţară şi în lume (Premiul Zilelor Filmului Românesc, la T.I.F.F.; Atlasul de Argint, la Arras, pentru regie; premiul F.I.P.R.E.S.C.I., la Pecs), contează produsul în sine - iar sub acest aspect, debutul în lung metraj al lui Andrei Gruzsniczki e demn de toată lauda.
Prin temă şi subiect, filmul se aşază cel mai firesc alături de "Francesca" lui Bobi Păunescu şi "Schimb Valutar" al lui Nicolae Mărgineanu - alte două drame despre visele spulberate ale românilor atraşi de un iluzoriu Eldorado transfrontalier. Dacă, însă, în cele două cazuri citate poveştile se consumau aici, emigrarea rămânând doar un ţel ce începea să se concretizeze abia spre final, scenariul scris de Ileana Muntean, Mircea Stăiculescu şi Andrei Gruzsniczki include (deşi in absentia) şi perioada de şedere în străinătate, încununată printr-o crudă ironie cu tragicul deznodământ propriu atâtor naivi căzuţi în plasa firmelor-fantomă. Dar nici asta nu schimbă prea mult lucrurile - căci, finalmente, atât permanent-prezenta societate românească (cu băşcălia ei tradiţională şi noua apetenţă pentru pragmatism), precum şi sugerata perioadă trăită la Cairo (în atmosfera de dispreţ răzbunător la adresa creştinilor europeni), rămân doar elemente secundare: tema declarată (şi confirmată) a filmului e indiferenţa şi lipsa de compasiune - prin aceasta, "Cealaltă Irina" înrudindu-se cu "Moartea domnului Lăzărescu" (şi păcatul nepăsării pe care-l incrimina acolo Cristi Puiu), precum şi cu "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (unde Cristian Mungiu vorbea despre pierderea umanităţii).
La nivelul concepţiei artistice, şi mai ales al tribulaţiilor de producţie, filmul e nevoit să se înscrie tot în categoria minimalistă (s-a realizat cu o sumă infimă, acoperită în proporţie de 60% de C.N.C., plus alţi doi generoşi finanţatori), dar de o altă factură. Dacă operele deja consacraţilor Puiu, Porumboiu, Mungiu, Muntean, Jude, Sitaru, împărtăşeau o serie de elemente expresive comune (mobilitatea imprevizibilă a camerei proptite pe umăr, cadrele de respiraţie super-amplă, fixe sau nu, elementele deconstructiviste menite să accentueze starea de real, şi altele), Gruzsniczki preferă să privească prozaismul lumii din jur printr-o prismă mult mai precisă şi tăioasă, cu cadre construite riguros şi în genere scurte, precutante, asamblate în secvenţe de aceeaşi factură: laconice, ritmate, eficiente. Încă din primele minute, autorul se relevă ca un povestitor cu nerv şi sânge rece, care nu pierde vremea cu pauze de respiraţie (ceea ce ne-ar putea aminti şi de ritmul narativ susţinut al lui Radu Mihăileanu, în recentul său "Concertul"). E cu atât mai semnificativ faptul că, pe parcurs, Andrei Gruzsniczki a renunţat la câteva secvenţe din primul act (care ar fi lungit filmul până la două ore), tocmai pentru că le simţea mai mult sau mai puţin redundante - ceea ce i-a adus şi acuzaţia de neclaritate. Realitatea este că avem de-a face cu un caz tipic de ambiguitate asumată conştient, şi foarte funcţională. Deşi până la urmă multe detalii aparent importante rămân neelucidate (sau rezolvabile cel mult în zona supoziţiilor), ceea ce contează este povestirea umană - şi aici ajungem la specificul acestui film, în sens atât tematic, cât şi profesional.
Căci "Cealaltă Irina" (inspirat dintr-un fapt real) se referă, în primul rând, la ultimul refugiu al individului în faţa agresiunii pasive a indolenţei: ataşamentul fanatic de propriile lui concepţii. Însingurat, desconsiderat, ba chiar şi acuzat pe nedrept (de Nicu - un Doru Ana de zile mari, aşa cum ne-a obişnuit, şi chiar mai mult decât atât), lui Aurel nu-i mai rămâne decât să se agaţe de imaginea Irinei lui, refuzând-o pe dezamăgitoarea cealaltă Irina, conturată gradual, dar tot mai precis, din frânturile de informaţii smulse cu cleştele de la reprezentanţii autorităţilor. (Întâmplător - sau poate nu - aşa s-au petrecut lucrurile şi în realitate, iar modelul inspirator al personajului continuă să creadă şi azi în propria lui teorie a conspiraţiei, pe care intenţionează s-o dezvolte într-o carte). În nucleul său cel mai intim, "Cealaltă Irina" e un film despre minţirea de sine, aşa că ideea s-ar putea enunţa astfel: într-o lume atât de indiferentă, încât chiar şi lupta până la capăt îşi pierde orice sens, autoamăgirea rămâne singura victorie.
Ca atare, scenariul urmăreşte două tipuri de viziune, îmbinate: falsul policier, ţesut în jurul misterioasei morţi a femeii, pe dedesubtul căreia se insinuează adevărata poveste, cea a acelei atroce zbateri pentru adevăr eşuate într-o solitudine ce frizează solipsismul. Deşi, la nivel dramaturgic, finalul e (larg) deschis, în fond povestea s-a terminat: indiferent ce va mai descoperi (sau nu) Aurel la Cairo, noi, spectatorii, am aflat despre el tot ceea ce avea cu adevărat importanţă. Restul sunt doar speculaţii insignificante.
Din păcate, în această zonă se manifestă şi principala nesiguranţă a filmului, sub ambele aspecte: scenaristic şi regisoral. O dată ce au aruncat nada plotului poliţist, autorii erau datori fie să-l ducă până la capăt (chiar şi ca simplu pretext pentru povestea de fond), fie să-l părăsească pe parcurs, mai mult sau mai puţin treptat - aşa cum face Porumboiu, în "Poliţist, adj.", unde pretextul detectivicesc se estompează exact la jumătatea filmului, în celebra secvenţă "Nu te părăsesc iubire" (deşi spectatorii percep transferul mult mai târziu, abia în timpul confruntării finale cu Anghelache). Or, aici o asemenea desprindere nu se face simţită nicăieri, astfel încât, dacă încheierea tramei umane e rotundă şi împlinită, finalul atât de retezat pe direcţia faptelor cam lasă în aer intriga poliţistă, creând un sentiment de derută şi frustrare inutil şi care ar fi fost foarte uşor de prevenit. Se prea poate ca şi de aici să se fi revendicat multe dintre reproşurile aduse lui Gruzsniczki de către diverşi neaveniţi care au nevoie de soluţii date mură-n gură (câtă vreme, totuşi, "Cealaltă Irina" nu s-a dorit nici un moment un film elitist, ci unul accesibil tuturor, de la vlădică până la adidas).
Totuşi, la drept vorbind, satisfacţiile neîndoielnice acumulate până în acest ultim moment sunt destul de consistente pentru a scuza orice incertitudini. Am menţionat deja remarcabilul simţ narativ al regisorului, pus în valoare şi de un control riguros şi perceptibil asupra tuturor elementelor: secvenţe, cadre, detalii scenografice, gesturi, priviri, intonaţii. Pornind de la acestea din urmă, un mare câştig pentru toată lumea este revenirea lui Andi Vasluianu într-un rol principal, după atâta vreme de la răscolitorul debut din "Furia" lui Radu Muntean. Pe deplin maturizat şi înarmat cu bogata experienţă a apariţiilor secundare şi episodice din ultimii ani, cvasi-lipsită de orice rateuri, Andi construieşte un portret surprinzător de complex al omului simplu, compus delicat din nuanţe fine şi discrete sondări în profunzime, pe coarda unor vibraţii extrem de subtile - urmărind astfel, pas cu pas, evoluţia lui Aurel spre o iniţiere derizorie. În jurul lui, îi dau replica dezinvolt şi cu aplomb, pe lângă deja amintitul Doru Ana, în tandem cu Dana Dogaru, şi Simona Popescu (o foarte reuşită schiţă de portret a Irinei, cu cele două feţe ale ei, din doar câteva tuşe - abia retrospectiv descifrate), Dan Aştilean (la rândul lui un personaj dual bine echilibrat, între haidamacul grobian şi colegul totuşi sufletist), şi crochiurile pe cât de sumare, pe atât de apăsate, pe care le trasează Vlad Ivanov, Gabriel Spahiu, Mişu Dinvale, Oana Ioachim, Gabriel Călinescu, Faramaraz Mir, Hamid Pazezad, Dragoş Bucur - şi mulţi alţii, căci scenariul, regia şi actorii au urmărit (şi reuşit) să realizeze o foarte expresivă galerie compozită a umanităţii desfoliate pe tot parcursul acestei amare fabule despre refuzul adevăratei comunicări.
O menţiune aparte merită Vivi Drăgan Vasile, clasicul nostru operator ajuns aici şi în ipostaza de producător (pentru prima oară al unui lung-metraj - şi, culmea, cu fonduri atât de puţine! Descurcăreţ şi autoironic cum îl ştim, Vivi Drăgan a şi declarat: "Aştept să mai apară vreun proiect din-ăsta, de film sărac, ca să mă bag iar!"). Dar nu numai din motive de economie (la drept vorbind, golurile financiare au fost acoperite cu prisosinţă din investiţii de prietenie şi dăruire!) a decis Vivi să ia el însuşi camera pe umăr (sau, totuşi... pe trepied, căci aşa cum spuneam, au decis de comun acord să aplice formula cadrelor stabile şi compuse atent). Imaginea lui e expresivă fără ostentaţie, strecurând abil sugestii stilistice insidioase prin realismul concepţiei de ansamblu. Adăugăm asamblarea tuturor acestor cadre de către foarfeca sigură a Danei Bunescu, plus contribuţiile la fel de discret-profesioniste ale machiajului (Dana Roşeanu, rafinat-creativă ca întotdeauna), decorurilor (Mihaela Poenaru, capabilă să sugereze sensuri chiar şi cu ajutorul celor mai prozaice nimicuri), costumelor (Svetlana Mihăilescu - în cheie realist-sugestivă de impact subliminal) şi benzii sonore extrem de elaborate (în care aceeaşi Dana Bunescu, împreună cu admirabilul Titi Fleancu, au mixat fel de fel de crâmpeie sugestive), pentru a ne confirma bucuria unei noi reuşite în filmul românesc - şi, dacă nu e tocmai în spiritul minimalist cunoscut deja, cu atât mai bine: nimic nu poate fi mai încurajator decât să constatăm că, pe lângă viziunea robustă şi inatacabilă, de-acum, a grupării etichetate cam impropriu ca "Noul Val", iau naştere şi alte concepţii estetice, la fel de valoroase.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
30 noiembrie, 2009, h. 18:00-19:47
Bucureşti, România
|
30 Nov 2009, 20:05
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
