Go Back   Cinemagia Forum > De toate pentru toti > Cafenea

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 10 Jan 2018, 17:22   #1701
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,621
Tomorrow & tomorrow & tomorrow

Am încheiat anul pe o notă veselă, La Poalele Vulcanului . Aș fi preferat Sub Vulcan, variantă de titlu care nu restrânge inutil semnificația acestuia doar la indicarea zonei geografice (dominată de vulcanii Popocatepetl și Iztaccihuatl) în care se petrece acțiunea dar mă rog.
Cred că e a treia oară când mă întâlnesc cu tehnica "fluxului conștiinței" și dacă în Zgomotul și Furia (în partea a II-a cel puțin) și în Spre Far totul a curs destul de lin aici lucrurile sunt îngreunate de apetența autorului (Malcolm Lowry) pentru frazele lungi, meticulos lucrate și foarte ornamentate. Înțeleg că tocmai în în respectivele fraze rezidă originalitatea stilului și mare parte din farmecul romanului dar câteodată simți că parcă nu orice piatră de pe marginea drumului merită să beneficieze de un mic poem.
Subiectul și atmosfera nu sunt deloc mai prietenoase. Primul te macină încet și sigur prin lentoarea (exceptând primul capitol "acțiunea" se desfășoară de-a lungul și, mai ales, de-a latul unei singure zile) cu care își dezvăluie micile orori iscate de satisfacțiile meschine ale (auto)distrugerii. A doua te înăbușă în vaporii otrăviți de mescal și tequilla.
Pentru ca tabloul să fie complet personajul din perspectiva căruia urmărim cel mai des acțiunea (Geofrrey Firmin, Consulul) are legături tot mai precare și în continuă deteriorare cu realitatea și cu toate făpturile sâcâitoare care o populează.
Cu prietenul din copilărie (Laruelle) și probabil fostul amant al soției acum înstrăinate. Cu fratele (Hugh) și posibil viitorul amant al soției acum pierdute. Și cu fosta soție însăși (Yvonne) revenită după o despărțire de un an pentru a încerca să salveze relația cu Consulul. Dar nici din Consul și nici din relație nu a mai rămas mare lucru de salvat așa că efortul pare zadarnic, lipsit de speranță de la bun început. Așa și e. Magmatic, toate o iau ușor și inexorabil la vale, spre poalele vulcanului, dar focul nu purifică, nu lasă curățenie și promisiunea unui nou început în urmă. Doar cenușă și dezolare, urmele mutilate ale "frumuseții pe care am distrus-o atât de necugetat din temelii fără a putea însă distruge și amintirea frumuseții". Vesel, nu v-am spus?

creeps in this petty pace from day to day

Doamne, cît de fără noimă și de goală este lumea! Zilele încărcate cu momente ieftine și murdare își urmează una alteia, și-n jalnică rutină zilelor le urmează nopți de neliniște și obsesii: soarele luminează fără strălucire și luna răsare fără lumină. Inima mea are gust de cenușă și gîtul mi se strînge și nu mai pot de atîta plîns.
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 16 Jan 2018, 13:51   #1702
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,621
Am început anul în același spirit optimist cu Ordinary Men, una din cărțile recomandate cu insistență de Bunul Profesor (Peterson). Un batalion de polițiști (?) este trimis în Polonia pentru a ajuta la implementarea Soluției Finale. Ce îi face speciali pe "oamenii obișnuiți" din titlu' e tocmai asta, faptul că sunt oameni obișnuiți. Oameni de vârsta a 2-a, neîndoctrinați politic ( sau cel puțin nu la fel de eficient ca generațiile mai tinere), cu meserii simple înainte de razboi, în general fără experiență militară și fără să fie pregătiți în prealabil pentru misiunea pe care mulți din ei nici măcar nu o bănuiau. Oameni care după un început ezitant au ajuns să execute (sau să contribuie indirect la moartea a) mii de evrei, în special bătrâni, femei și copii. "Cum?" și, mai ales, "de ce au făcut-o?" sunt întrebările la care încearcă să răspundă ancheta lui Christopher Browning.
Stilul oarecum sec, tehnic nu constituie chiar cel mai potrivit stimulent pentru lectură dar cartea merită citită oricum. Lecția de extras din ea e că,puși în aceeași situație, majoritatea oamenilor ar proceda la fel ca majoritatea "oamenilor obișnuiți" din respectiva unitate.
O mică parte din din ea ajunge chiar să își facă cu plăcere sadică "datoria". O și mai mică parte își protejează cu încăpățânare resturile de integritate morală și umanitate care pot supraviețui în asemenea condiții. Cei mai mulți însă își fac treaba fără entuziasm dar cu mereu crescândă detașare pentru că pojghița subțire de civilizație (pe care o considerăm mult mai trainică decât e de fapt și pe care o luăm de garantată) nu rezistă prea mult sub presiunea mentalității de trib, a subordonării față de autoritate, a obisnuinței incrimentale cu orice situație și a unui foarte prost plasat simț al datoriei (poți refuza să faci treaba murdară, dar treaba murdară trebuie făcută și prin refuzul tău lași greul pe umerii camarazilor). De citit.

I made the effort, and it was possible for me, to shoot only children. It so happened that the mothers led the children by the hand. My neighbor then shot the mother and i shot the child that belonged to her, because i reasoned with myself that after all without its mother the child could not live any longer. It was supposed to be, so to speak, soothing to my conscience to release children unable to live without their mothers.
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."

Last edited by White1 : 16 Jan 2018 at 16:22.
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 24 Mar 2018, 11:45   #1703
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,621
Stilul era straniu, scriitura era clară și transparentă, dar modul în care se succedau poveștile nu conducea la nimic.

Așa caracterizează un personaj al romanului 2666 de Roberto Bolano romanul (fictiv) altui personaj al cărții, autorul (la fel de fictiv) Benno von Archimboldi și e destul de evident că remarcile funcționează și ca o auto-diagnosticare a lui 2666 însuși (și poate a întregii opere a lui Bolano, din care am mai citit doar Detectivii Sălbatici a cărui structură, în comparație cu cazul de față, părea să indice totuși spre ceva).

Stilul, cu stranietatea lui cu tot, ar fi unul din principalele motive pentru care aș recomanda cartea asta. Nu sunt destul de citit ca să pot identifica influențele care i-au dat naștere dar 2666 merită parcurs pentru că, pur și simplu, nu o să citiți altceva ca 2666. Mai ales că "scriitura e clară și transparentă", lucru care ajută mult un roman care nu e the fastest read around the block (deși de multe ori dă senzația de superficialitate, aspect compensat de puținele și memorabilele momente în care îți dă senzația că tu ești de fapt cel superficial). Poveștile care nu conduc la nimic ar putea să fie cel mai important minus pentru mulți cititori deși dacă ai genul ăsta de așteptări de la romanele pe care le citești nu înțeleg de ce ai ajunge la Bolano in the first place.

Pe mine nu m-au deranjat nici nenumăratele piste deschise și lăsate neexplorate nici numarul mare de personaje , cu dilemele și problemele lor rămase "nerezolvate" (probabil sunt probleme nerezolvabile, huh?). La fel ca la Sub Vulcan (și Bolano e un admirator al lui Lowry, motto-ul Detectivilor e preluat de la el) pentru mine a contat mai mult atmosfera. Aici e prezentă un fel de tristețe atotcuprinzătoare și exasperantă care își caută soluționările în tot felul de excese și acte violente care culminează cu șuvoiul interminabil de cadavre din partea a IV-a a romanului (cu siguranță cea mai grea de înghițit), răspuns și parte la/a infernul(ui) din Santa Tereza (și nu doar de acolo, nici doar de atunci).

Nu cred că romanul merită statutul de capodoperă timpurie a secolului XXI dar nici să fie considerat un fel de păcăleală nu mi se pare corect. Merită citit.

...la sfârșit, în realitate, singurul lucru cu care rămâneai era natura, o natură care se topea încetul cu încetul într-un cazan în clocot până dispărea de tot.
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."

Last edited by White1 : 24 Mar 2018 at 11:50.
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 04 May 2018, 16:27   #1704
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,621
Aprilie a fost o lună bună

Love and Garbage, Ivan Klima. Kundera și Hrabal în principal, Vancura, Skvorecky și Hasek într-o măsură mai mică mi-au stimulat interesul pentru literatura cehă. La toți am întâlnit o sensibilitate aparte (chiar și la Hasek deși la el e cel mai bine disimulată) care își face simțită prezența din plin și în romanul lui Klima. Textura scriituri e delicată, fragilă, gata-să-se-destrame-parcă și până la jumătatea romanului eram complet vrajit de ea și convins că citesc una din viitoarele mele cărți preferate. Dar am terminat-o greu, chinuit, dezamăgit și "dezvrăjit" până la final. De ce? Răspunsul are de a face probabil cu consistența narațiunii. Era clar de la început că stilul, cu toată frumusețea lui (din cauza ei...) nu poate susține o poveste foarte solidă ceea ce nu e neapărat o problemă în sine. De altfel neajunsul e mult atenuat de tehnica narativă folosită de autor. Nu știu dacă are un nume, e un fel de "stream of remembrances" care mi-a adus aminte de o anumită conversație la catedrală deși romanul lui Klima nu se apropie de complexitatea maiestuoasă a romanului lui Llosa. În esență naratorul, un scriitor care se angajează temporar ca măturător de stradă din motive parțial obscure, începe să împletească prezentul noului loc de muncă cu amintiri rememorate într-o ordine cronologică relativă. Acestea se învârt în special în jurul unei legături amoroase (și adultere) cu sculptorița Daria dar ating și multe alte momente (din copilărie, viața de familie etc). Totul e completat de digresiunile eseistice despre Kafka și situația literaturii din Cehia. Era mai mult decât suficient pentru o lectură satisfăcătoare dar ceva se pierde de la un punct, totul devine repetitiv, obositor și iritant...chiar și efectul eteric de care pomeneam la început începe să pară căutat și artificial. Poate era așa de la început dar atunci eram mai dispus să mă las păcălit și să îl văd ca izvorând natural din seninătatea unei priviri aruncate de la înălțimea unei vieți pline de dragoste și gunoi.
I'm sorry that it ended this way but at least now i know how it feels like when love turns to garbage

Nazi Literature in the Americas & The Secret of Evil, Roberto Bolano. Nazi Literature...e un lung șir de scurte biografii a unor autori fictivi din cele două Americi (de Sud în special) "Nazi" pentru că respectivii au simpatii mai mult sau mai puțin pronunțate pt. extrema dreaptă....și deși aspectul ăsta nu e nici pe departe cel mai important (habar nu am care e cel mai important aspect) cel puțin justifică a really badass title. The Secret of Evil e o colecție de povestiri găsite într-un fișier din PC-ul lui Bolano după moartea acestuia. Majoritatea nu fuseseră publicate, multe sunt neterminate, toate sunt bizare în moduri diferite și aproape toate mi-au plăcut. Că tot suntem în era universurilor extinse am observat că și scrierile lui Bolano construiesc un asemenea univers, cu personaje și locații recurente (ca generalul Entrescu, mândria armatei române din motive pe care mi-e rușine să le expun). Îmi place Bolano.

The Closing of the Western Mind, Charles Freeman. Tradiția intelectuală grecească a dispărut din Europa pentru câteva secole iar autorul consideră că moartea acesteia nu a fost una naturală ci a avut de a face cu ascensiunea Creștinismului. Nu e o carte de genul "Creștinismul cel Rău vs Filozofia cea Bună" deși câțiva useri de treabă de pe Goodreads așa au înțeles. Autorul nu vede Creștinismul și rațiunea ca intrinsec și inevitabil incompatibile dar arată cum contextul cultural-politic nu a fost favorabil unei colaborări prea fericite între cele două. Pe scurt, Freeman consideră că textele fondatoare ale Creștinismului (Evangheliile, scrisorile lui Pavel, Apocalipsa lui Ioan și Vechiul Testament) sunt prea eterogene și lipsite de coerență internă pentru a se putea extrage din ele enunțuri axiomatice cu care toată lumea să fie de acord și de la care să se purceadă (ca să intrăm în spiritul conciliilor ecumenice) la aflarea de adevăruri în manieră euclidian-aristotelică. Asta a dus la izbucnirea unor aprige dispute teologice după ce Creștinismul a devenit cea mai influentă religie din Imperiu în timpul lui Constantin. Pe cât de sofisticate și subtile, pe atât de sterile și periculoase pentru stabilitatea deja șubredă a statului conflictele au ajuns cel mai adesea să fie tranșate prin edicte imperiale care stabileau poziția "ortodoxă" în chestiuni precum natura divină sau umană a lui Iisus, relația dintre acesta, Dumnezeu-Tatăl și Sfântul-Duh, statutul Fecioarei Maria etc (jalnice zone de manifestare a puterilor intelectuale dacă le comparăm cu progresele făcute până atunci în matematică, astronomie, medicină etc but that is just me). Speculațiile metafizice au ajuns să fie văzute ca periculoase și pentru lumea de aici (Biserica nu își putea îndeplini rolul de liant social pe care Constantin probabil îl gândise pentru ea) și pentru cea de apoi (era periclitată mântuirea sufletului & stuff). Încrederea în rațiune (care e coruptă și corupe) a slăbit. A fost preferată credința și s-a lăsat tăcerea.

Istoria Filozofiei Occidentale, vol.1, Bertrand Russel. Un fel de "Istorie a filozofilor scrisă de unul dintre ei". Cred că e cea mai bună carte de gen pe care am citit-o, Russel găsește echilibrul potrivit între claritatea expunerii și complexitatea acesteia, nu m-am pierdut prea des. Mi s-a părut interesant că Russel a ales să scrie o carte de genul ăsta (o prezentare a filozofiei accesibilă tuturor) în timpul celui de-al doilea război mondial, cred că voia să transmită un mesaj cu asta (again, habar nu am care e ăla). Pe lângă filozofi și sistemele lor Russel încearcă să prezinte și contextul istoric în care aceștia activează. Ideea e lăudabilă dar execuția nu mi s-a părut la fel de reușită ca partea de filozofie (ceea ce e de așteptat, Russel nu e istoric). Oricum, problema e una minoră și anticipez cu plăcere al doilea volum.
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."

Last edited by White1 : 04 May 2018 at 16:34.
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 27 Jun 2018, 20:02   #1705
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,621
Mai a fost o lună mediocră

Monsieur Pain, Roberto Bolano. Singurul lucru cu adevărat remarcabil la (mini)romanul de debut al lui Bolano e numele personajului principal: Pierre Pain (Stan Lee e verde de invidie). În rest, dacă e să împrumut formula "mamei tuturor poeților din Mexic", Auxilio Lacouture (stay tunned for more about her) the novel is bad but the author is good. Problema romanului, cel puțin în ceea ce mă privește: Bolano pregătește destul de bine premisele unui soi de medical-ocult-mistery/love story dar apoi nu permite narațiunii să se dezvolte în nici o direcție. Promisiunea implicită că povestea poate să decoleze în orice moment rămâne tot timpul la locul ei și generează tensiunea care până la final nu va fi rezolvată...spre frustrarea unora și încântarea altora (fucking masochists). E evident că totul e construit așa în mod deliberat și că Bolano vrea să te lase la final cu un sentiment amar de futilitate dar mie nu mi-a căzut prea bine. Untill our next, more fortunate meeting, Monsieur Bolano.

What is Life: How Chemistry Becomes Biology, Addy Pross. Poate merită menționat că textul împrumută titlul unei foarte influente cărți scrise de un nu mai puțin influent și faimos fizician, Erwin Schrodinger (of the cat and equation that bears his name fame) prin anii 40. Merită menționat pentru că iată, după mai bine de 7 decenii problema "vieții" și a (abio)genezei acesteia nu a fost încă rezolvată. Marele merit al cărții de față stă tocmai în modul în care sunt scoase în evidență dificultățile de care se lovesc diferitele încercări de rezolvare a dilemei. În conturarea dimensiunilor misterului, cu alte cuvinte. Iar eu am o slăbiciune pentru cărțile care reușesc să îți amintească (sau te fac să realizezi) că trăim într-o lume profund misterioasă, atât de ciudată încât probabil nu o să îi dăm niciodată de capăt. Răspunsurile pe care autorul le încearcă au fost mai puțin aducătoare de satisfacții, nu am fost impresionat nici de originalitatea nici de posibila utilitate a acestora. Acestea se învârt în jurul conceptului de DKS (Dynamic Kinetic Stability) căruia îi revine sarcina de a muta problema originii și evoluției vieții, probleme ce țin de domeniul biologiei, pe fundamentele mai primare (e ceva serios greșit în exprimarea asta) ale chimiei. În principiu DKS-ul ar trebui să înlocuiască și să lărgească conceptul de fitness (ale cărui definiții în sens biologic au o istorie foarte încurcată acoperită de Dawkins în cartea lui despre fenotipul extins într-un capitol foarte sugestiv intitulat "An agony in five fits") astfel încât acesta să includă și structurile pre-biologice ale căror scop, la fel ca cel al "vieții" e sporirea DKS-ului (analog sporirii fitnessului). Pe de o parte găsesc atrăgătoare simplitatea explicației, pe de alta nu sunt convins de faptul că aceasta nu e doar o acrobație lingvistică asemănătoare non-explicațiilor oferite de cei care invocă fenomenul proprietățiilor emergente, sintagmă a cărei vacuitate e dată în vileag de autor în primele capitole. Ar fi deosebit de ironic ca până la finalul cărții Pross să fi căzut în aceeași capcană. A stimulating reading nonetheless unlike...

Cum gândește creierul, William H. Calvin. La finalul cărții nu prea am înțeles nici cum gândește creierul (dar am început Behave de Sapolsky ca să remediez măcar parțial problema) nici ce anume era în creierul autorului atunci când a scris cartea asta. Pe lângă un aer iritant de condescendență care emană discret din fiecare pagină Calvin pare să uite destul de des cărui public îi se adresează și tot introduce termeni de specialitate fără a se strădui prea tare să îi explice. Nu e de mirare că după începutul destul de promițător (legat de inteligență, limbaj și altele) totul începe să se simtă defocalizat și amorf. Cartea e, cred, despre o nouă și genială teorie privind competiția darwiniană dintre gânduri(ile din același cap), o idee care în principiu sună ca o extrapolare foarte dubioasă a a conceptelor darwiniste. Nu sunt sigur de cât de convingătoare sunt argumentele pentru că la mine a învins gândul că dacă autorul nu a depus suficient efort în oferirea explicațiilor nici eu nu o să depun în încercarea de a le înțelege. On to the next disappointment!

Nihilism, Bulent Diken. Doamne, câte luni am tîrît și m-am tîrît prin cartea asta! Nu știu când m-a vizitat prima dată the uncanny guest cert e că am devenit conștient de tendințele mele nihiliste cândva prin liceu și am ajuns să le resimt ca pe un fel de boală rușinoasă acum câțiva ani. Cum altă noțiune nesănătoasă care mi-a răsărit la un moment dat în minte e că i can read my problems away iată-mă la a doua carte despre nihilism care mă dezamăgeșste pentru că nu îmi oferă ceea ce caut: o istorie a apariției, infiltrării și dezvoltării acestuia în gândirea europeană și un posibil...hmm...remediu. Evident, nu e vina cărții că nu e ceea ce vreau eu să fie dar pot da vina pe autor pentru stilul greoi, pompos și sofisticat, suprasaturat cu citate la fel de elevate din Deleuze, Zizek și alte lumini antiimperialiste ale bătrânului continent. Am rămas cu întristator de puține după ce am terminat cartea, lucru care nu poate decât să îmi accentueze simptomele de care încerc să scap. Anticipez un al treilea eșec în curând.

Shostakovich and Stalin, Solomon Volkov. Din întâmplare am citit cartea în paralel cu "The word that causes death's defeat", biografia Akhmatovei de care am pomenit în alt thread. A fost o experiență interesantă, multe personaje și evenimente se suprapun (privite din unghiuri ușor diferite) dat fiind faptul că Shostakovich și Akhmatova se învârteau prin aceleași cercuri în foarte interesanta și deosebit de sinistra perioadă a domniei lui Stalin. Relația dintre compozitor și dictator a fost una complicată și complexă. Între apariția articolului Muddle Instead of Music în Pravda (1936)- articol în care opera Lady Macbeth of Mtensk District era atacată dur și care se încheia cu un funest ...and this could end very badly- și câștigarea de 5 ori a premiului Stalin Shostakovich, la fel ca multe alte personalități din acea perioadă, a avut parte de un epuizant exercițiu de echilibristică care pentru destui (Mandelstam, Meyerhold, Babel) s-a încheiat, într-adevăr, very badly (doamne, ditamai fraza). Volkov vede relația dintre Shostakovich și Stalin ca fiind prefigurată de cea dintre țarul Nicolae I și Pushkin, cu acesta din urmă (la fel ca Shostakovich mai târziu) asumându-și rolul arhetipal de yurodivy/holy fool. Poate e o idee prea subtilă pentru concretețea ucigătoare a acelor vremuri dar se poate să fie ceva adevăr în ea. A great read.
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."

Last edited by White1 : 28 Jun 2018 at 15:51.
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 14 Oct 2018, 10:38   #1706
carmen_angelus_romila
Guru
 
carmen_angelus_romila
 
Join Date: Dec 2017
Posts: 576
[quote=carmen_angelus_romila]"Amintiri despre viitor" de Erich von Daniken.
carmen_angelus_romila is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 14 Oct 2018, 10:39   #1707
carmen_angelus_romila
Guru
 
carmen_angelus_romila
 
Join Date: Dec 2017
Posts: 576
"Amintiri despre viitor" de Erich von Daniken.
carmen_angelus_romila is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 19 Oct 2018, 22:15   #1708
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
- SF sau nu,citita la vremea ei,gasesc de cuviinta a posta cateva fragmente din recenzia cartii,facuta cu multi ani in urma:

Amintiri despre viitor,Mistere neelucidate ale trecutului,Erich von Daniken,Econ-Verlag, Düsseldorf-Wien,1969

(am fost, sunt şi voi fi în continuare un om care crede în Dumnezeu)

Amintiri despre viitor? Se poate oare vorbi despre aşa ceva? Există amintiri despre lucruri sau fenomene care sunt aşteptate să apară?Există oare un cerc perpetuu al vieţii, o neîncetată repetare a fluxului timpurilor?
Îşi dă oare seama larva că la primăvară se va preface în fluture?Presimte molecula de gaz legea potrivit căreia va redeveni, mai devreme sau mai târziu, Soare? Ştie inteligenţa că îşi trage rădăcinile din câmpul nesfârşit al veşniciei?
Omul zilelor noastre se deosebeşte de cel de ieri sau de cel de alaltăieri. Omul este mereu altul, se înnoieşte necontenit pe acel itinerar liniar infinit pe care l-am denumit TIMP. Va veni şi ziua în care el va înţelege timpul şi-l va stăpâni, deoarece TIMPUL este sămânţa universului. Şi fiind fără sfârşit, în el se contopesc toate timpurile.Există amintiri despre viitor. Universul ascunde cu grijă taine rămase până azi nedezlegate. Poate că unele vor fi elucidate. Astăzi,mâine, cândva. Universul nu cunoaşte timpul şi nici noţiunea de timp.A scrie o asemenea carte este o chestiune de curai; a o citi nu înseamnă mai puţin.
Savanţii vor trece lucrarea la index, preferind să au vorbească despre ea, considerând-o o utopie. Aceasta pentru că tezele şi dovezile prezentate nu se încadrează în mozaicul atât de bine alcătuit şi închegat al înţelepciunii scolastice. La rândul lor, profanii, tulburaţi în somn de viziunile viitorului, se vor retrage în cochilia universului lor cunoscut, în faţa eventualităţii, ba chiar a probabilităţii, ca trecutul să fie de fapt şi mai misterios, şi mai senzaţional, şi mai enigmatic decât viitorul.
(....)
Resursele imaginaţiei noastre nu sunt suficiente pentru a explica mijloacele tehnice cu care au reuşit strămoşii noştri să scoată dintr-o carieră un bloc de piatră cântărind peste 100 de tone, cum de au putut să-l transporte într-un loc depărtat şi să-l prelucreze. Aceeaşi imaginaţie, considerabil solicitată de recentele cuceriri ale ştiinţei,suferă de-a dreptul un şoc în faţa unui bloc de piatră evaluat la vreo 20000 de tone. Înapoindu-te de la fortificaţiile din Sacsayhuaman,întâlneşti la câteva sute de metri distanţă de ele, într-un crater ce se cască în coasta muntelui, acest monstru: un singur bloc de piatră de înălţimea unei case cu 4 etaje. Meşterii epocii l-au lucrat cu deosebită grijă, dăltuind în el trepte mărginite de balustrade, împodobite cu spirale şi orificii.Poate fi combătută afirmaţia că incaşii nu au cioplit acest bloc pentru a-şi face de lucru în timpul lor liber, ci că această gigantică operă a fost mai degrabă înfăptuită cu un ţel precis, pe care azi încă nu ni-l putem explica? Şi pentru ca rezolvarea enigmei să nu fie prea uşoară, să adăugăm că întregul bloc uriaş de piatră este aşezat în crater cu capul în jos; treptele încep, aşadar, de la suprafaţa solului şi merg în jos; orificiile par a fi provocate de explozia unor grenade,aruncate în direcţii diferite. Scobituri ciudate, a căror formă te face să te gândeşti la un fel de fotolii, sunt suspendate în gol. Cum să crezi că mâna omului, că forţa umană a putut să extragă acest bloc, să-l transporte, să-l cioplească? Ce forţă a putut să-l răstoarne? Ce puteri titanice au acţionat aici? Şi în ce scop?Călătorului înmărmurit, i se declară ritos, în chip de explicaţie, că piatra a fost şlefuită în acest loc prin acţiunea exercitată de un gheţar în curs de topire.Explicaţie absurdă! Ca orice masă care alunecă, gheţarul s-ar fi scurs într-o singură direcţie.
(....)
Antichitatea trebuie să devină obiect de cercetare în laboratoare moderne.Au primit strămoşii noştri vizite din spaţiul sideral?Se întemeiază oare anumite părţi ale arheologiei pe premise eronate?Avem noi un trecut utopic?
A sosit timpul să organizăm un an al arheologiei utopice! În cursul acestui an, arheologi, fizicieni, chimişti, geologi, metalurgişti şi specialişti din toate domeniile corelate cu aceste ramuri ale ştiinţei ar trebui să se preocupe de o singură problemă: strămoşii noştri au primit oare pe Pământ vizita unor cosmonauţi?De ce să nu încercăm să căutăm mai întâi, sau în acelaşi timp,pe Terra, care se află oricum la îndemâna noastră, urmele acestor soli străini? Nu vom bâjbâi ca nişte orbi prin beznă: aceste urme există şi sunt perfect vizibile.
(...)
„Orice om de bun simţ-se indigna un savant acum 500 de ani în faţa tribunalului-trebuie să admită că Pământul nu poate avea o formă sferică, căci în acest caz, oamenii de pe partea opusă a sferei sar prăbuşi în gol”. Savantul care în urmă cu 20 de ani ar fi îndrăznit să vorbească despre sateliţi în faţa unor cercuri ştiinţifice şi-ar fi semnat actul de sinucidere academică. Cel care porneşte efectiv în căutarea adevărului nu are dreptul să respingă ipoteze noi sau îndrăzneţe, dar nedovedite, numai pentru că ele nu se potrivesc felului său de a gândi sau a crede. Acum o sută de ani, nici nu era vorba măcar de navigaţia spaţială.
(....)
Turistul care este plimbat cocoţat pe o cămilă denumită ”Bismarck” sau „Napoleon”, în funcţie de naţionalitate,la apus de Cairo, în direcţia piramidei lui Kheops, simte la un moment dat şi el acea senzaţie curioasă pe care o declanşează întotdeauna vestigiile unui trecut de nepătruns. El află că în cutare sau cutare loc şi-a ridicat mormântul un anume faraon. Şi cu aceste cunoştinţe însuşite încă din şcoală şi pe care acum şi le-a reîmprospătat, el se întoarce pe corabiadeşertului înapoi la Cairo, după ce, bineînţeles, a făcut şi câteva fotografii impresionante. Au fost născocite, îndeosebi cu privire la piramida lui Kheops, vreo câteva sute de teorii stupide, care nu rezistă nici la cea mai sumară analiză. În cartea de 600 de pagini a lui Charles Piazzi Smyth Our Inheritance in the Great Pyramid, apărută în 1864,aflăm despre o sumedenie de corelaţii între volumul piramidelor şi globul pământesc, care te uluiesc.Cum, în ce scop şi când au fost construite piramidele? Nimeni nu poate răspunde la aceste întrebări. În faţa noastră se ridică un munte artificial având 150 m înălţime şi o greutate de 31,2 milioane de tone,mărturie a unui efort de muncă inestimabil, despre care ni se spune că ar fi servit numai drept loc de înmormântare a unui rege extravagant!
Să o creadă cine vrea!...
(....)
Este de domeniul posibilului ca în galaxia noastră să trăiască sau să fi trăit inteligenţe având din punct de vedere tehnic un mare avans faţă de noi?Dovezi şi indicii că în galaxie trăiesc sau au trăit cândva fiinţe inteligente, apărute mai de mult şi stăpânind o tehnică mai înaintată ca noi, n-am avut până acum.Reflectând asupra datelor statistice şi concepţiilor filozofice, sunt, totuşi, convins că aceste fiinţe evoluate există. Trebuie însă să subliniez că această convingere nu se bazează pe o fundamentare ştiinţifică certă”.Există posibilitatea ca fiinţe raţionale mai vechi decât omul să fi vizitat Pământul în timpurile de demult?
„Nu vreau să tăgăduiesc această posibilitate. Atât cât îmi sunt mie totuşi cunoscute lucrurile, studiile arheologice nu ne-au oferit până acum nici o bază pentru o asemenea speculaţie”.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 26 Nov 2018, 16:13   #1709
1MicuCelUmilSiViril
Guru
 
1MicuCelUmilSiViril
 
Join Date: May 2015
Posts: 534
La centenar trebuie amintit Michel Zevaco, cunoscut in literatura in special pentru seria de carti Cavalerii Pardaillan, o serie ce ofera cititorului multe ore placute si folositoare.
1MicuCelUmilSiViril is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 03 Dec 2018, 02:38   #1710
1MicuCelUmilSiViril
Guru
 
1MicuCelUmilSiViril
 
Join Date: May 2015
Posts: 534
Bora Ćosić - Rolul familiei mele în revoluţia mondială
Demn urmas al unor mari predecesori, autorul are mai multe carti interesante, ce-i drept, nu prea traduse la noi.
Titlul prea pompos va poate duce cu gandul la o familie de rang inalt, "Baronul Barabula si ai sai", pentru ca in aceste cazuri se obisnuieste, cu precadere, folosirea unor astfel de titluri.
O carte ce va expediaza repede la plimbare, are numai 100 de pagini si contine destule motive ca sa fi vrut sa fie ceva mai lunga. Aici se vede clar deosebirea dintre o carte si o perioada de timp!
Sa va mai spun ca familia, practic, n-are treaba cu nici o revolutie? Doar s-au nimerit si ei pe acolo, la instaurarea comunismului dupa Razboiul Mondial, astfel ca membrii acestei familii au fost imortalizati intr-o carte despre perioada de prohibitie la exprimare.
Aceasta carte este pentru toate varstele: pentru cei care nu au prins comunismul, sa vada ce inseamna, iar pentru cei care l-au prins, sa vada ce inseamna.
Stilul in care e scrisa, de comedie pentru scena sau de stand-up comedy (pentru cei care nu mai stiu cum se spune grebla), este foarte potrivit.
Desi mica, e bogata in perle aceasta cartulie. Daca va uitati pe diverse pagini de internet, comentatorii care au citit-o au simtit nevoia sa adauge si cateva citate care i-au distrat. Si sunt extrem de multe in carte!
Fiindca aici e vorba de carti, voi adauga si eu alte doua mici pareri ale bunicului din carte, pareri cu referire la carti, se intelege:
- catre nepot: "O sa faci apa la genunchi de atata citit!"
- catre matusele nepotului, care faceau insemnari pe carti cand citeau: "Nu credeti ca sunt destule prostii in cartile astea, ca sa mai adaugati si voi altele?!"
Lectura placuta!
1MicuCelUmilSiViril is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 05 Dec 2018, 08:07   #1711
1MicuCelUmilSiViril
Guru
 
1MicuCelUmilSiViril
 
Join Date: May 2015
Posts: 534
P.G.WODEHOUSE - Nori grei deasupra Castelului Blandings
Romanul are personaje foarte colorate, multe din ele sunt importante, chiar avand "momentul lor de glorie", daca pana si oribilul detectiv Pilbeam, un ordinar, a devenit agent dublu, penduland intre Imparateasa de la Blandings si Amintirile onorabilului Galahad.
Din aceasta serie am mai citit "Fulger in plina vara".
Dar mai sunt si alte romane in acest ciclu: "Greseala lordului Emsworth" si "Un pelican la castelul Blandings".
Daca secolul XXI a pierdut ceva in literatura, sigur a pierdut eticheta acestui maestru incontestabil al ei si al umorului fin, totodata. Personajele sale, indragite de multa lume, populeaza mai multe cicluri de romane care au fost si ecranizate, in parte, din fericire.
De remarcat ca autorul face portretul unei lumi in descompunere. Interesante semnalmente!
Pe de alta parte sunt mondenitati in romanele sale, cu mare succes la public.
Pentru ca umorul britanic bun si-a cam cazut din drepturi, luandu-i locul cacanarismele de azi, merita amintit.
1MicuCelUmilSiViril is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 15 Dec 2018, 17:07   #1712
AdamWorth
Novice
 
AdamWorth
 
Join Date: Mar 2012
Posts: 24
Am inceput sa citesc alaturi de copii noua colectie de povesti interactive cu Fram, ursul polar. Recomand daca cautati ceva pentru prescolari si scolarii din ciclul primar.
AdamWorth is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 15 Dec 2018, 18:53   #1713
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
=Zoe,în greceste=viata,carturar autentic si haruit pedagog,academician si monahie,pentru carcotasi,cert,carnetul de membru PCR este irelevant,unul dintre cei mai mari eminescologi din tara,patru volume,de amintit,Eminescu si romantismul german,1986,analizeaza viata si opera marelui poet/spune apropiatilor**Eminescu ne apara de noi însine,de slabiciunilenoastre**,ultimele ei ceasuri,în spital,cerea**Sa-l aparati pe Mihai!**,s-a calugarit,la 85 de ani,devine,Maica Benedicta,Manastirea Varatec,Zoe Dumitrescu-Busulenga(1920=2006),inteligenta redutabila,si-a scris,Dorinta ultima.**Daca voi muri la Bucuresti vreau sa fiu înmormântata la manastirea Cernica,daca se va întâmpla însa la Varatic,în casa Înaltului Pimen,Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor unde mi=am petrecut vacantele de vara timp de peste 30 de ani,sa fiu înmormântata la manastirea Putna iar slujba sa fie facuta de Înaltul Pimen.Asa sa fie si nu altfel.Monahia Benedicta Zoe Busulenga,miercuri 3 noiembrie 2004,în Bucuresti -

***Zoe Dumitrescu-Busulenga,1989,in volumul Eminescu–Viata,despre prietenia dintre Creanga si Eminescu:

=În toamnã,1875,inspectând scolile primare din Iasi,a ajuns si la scoala din Pãcurari,unde învãtãtorul,Ion Creangã,l-a încântat.Întâlnirea lor a fost o bucurie uriasã,o explozie.Unul gãsise,în sfârsit,în celãlalt,ceea ce asteptase.Eminescu descoperise„Plutarhul” sãu popular concentrat într-o singurã minte genialã;Creangã a vãzut pe acela menit sã trezeascã în el,printr-o maieuticã a congenialitãtii,pe marele artist latent.si a început,în cartea vietii cu putine bucurii a poetului,o paginã dintre cele mai luminoase.Cãci s-a îndreptat înspre Creangã cu o fericire neascunsã si a trãit alãturi de el ceasuri de multumire adâncã.Toti memorialistii Junimii au consemnat,uimiti,prietenia celor doi.Le venea greu sã înteleagã cum atât de cultivatul,de exigentul Eminescu putea gãsi în Creangã,„talentul primitiv si necioplit”,dupã pãrerea lor,un interlocutor care sã-i dea satisfactii atât de depline,încât sã ajungã sã absenteze de la sedintele din fiecare vineri ale cenaclului:„Îndatã ce cunoscu pe Creangã,el se izolã cutotul de noi,dându-se în societatea lui numai.Câteodatã întrebam pe Eminescu:=Ce vorbesti în tot timpul cu Creangã?El zâmbea si cu acea privire vagã si rãtãcitã,care-i era caracteristicã,rãspundea în mod evaziv.Vorbim si noi ce ne trece prin mintesi atâta tot.Câteodatã,Creangã si Eminescu dispãreau câte trei-patru zile,nu se stia ce au devenit.În timpul acesta,ei ieseau din oras pe jos,cutreierau Galata cu Târgusorul,treceau spre bariera Pãcurarilor,fãceau înconjurul pe la Copou si Aroneanu,dormeau pe o lavitã la vreun han sau la vreo crâsmã,mâncau ce gãseau si erau fericiti.”Si opera literarã a lui Creangã,ca si opera lui Slavici,se datoreste imboldului înspre creatie primit de cei doi scriitori de la mai tânãrul confrate genial,obsedat de destinul culturii românesti.Auzind,în rãtãcirile lor prin împrejurimile Iasului,povestile nãzdrãvanului Creangã,Eminescu l-a silit pe acesta sã le treacã pe hârtie.si dupã aceea,l-a dus la sedinteleJunimii,convins fiind de valoarea productiilor învãtãtorului=povestitor.Pe prietenul acesta al lui Eminescu,„gros si gras”,si greoi si stângaci,îmbrãcat în haine de siac cafeniu si stergându-si mereu fata cu o basma rosie,Junimea nu l-a pretuit chiar asa cum se cuvenea,ci mai cu seamã ca pe un înzestrat povestitor de snoave mai deocheate.Doar Maiorescu a înteles,si în ceea ce-l privea pe Creangã,valoarea literaturii sale poporane,consunând cu ceea ce se petrecea în acel timp în unele literaturi europene.Cât despre Eminescu,atitudinea unora din junimisti nu i-a zdruncinat cu nimic dragostea si entuziasmul care au rãmas neclintite.Si cum,începând din 1875 si pânã în 1881,humulesteanul a dat în întregime opera lui majorã,de la Soacra cu trei nurori,la Amintirile din copilãrie,Eminescu a avut tot timpul sã se bucure din plin de ea.A fost poate singurul care a pãtruns si valoarea de substantã,si valoarea artisticã a acestei opere fãcute parcã pe gustul lui,exprimând acel fond popular dupã care tânjea,îmbrãcat în forma unui mestesug desãvârsit stãpânit.Cãci Creangã,cu geniul lui nativ,fãcuse în lunile si apoi în anii prieteniei cu Eminescu,o ucenicie rapidã si eficientã,receptând,ca într-o universitate sui-generis,învãtãtura unui maestru inegalabil,care fusese si pentru el,ca si pentru Slavici si mai târziu pentru Caragiale,cea mai sigurã cãlãuzã spre lumea culturii si creatiei.Modest si generos si extraordinar de ahotnic pentru tot cea ce privea promovarea culturii românesti,poetul care gândea neîntrerupt la posibilitãtile de constructie,de edificare a unei lumi a valorilor,a lucrat într-adevãr socratic la scoaterea la ivealã a adevãrului creator din prietenii lui.Vâna popularã a talentului lui Creangã,cultura lui folcloricã enormã i-au pãrut lui Eminescu o zestre incalculabilã care se cerea folositã în scopul urmãrit de elîn orice împrejurare,si anume,realizarea autenticitãtii.L-a „recrutat” deci pe Creangã în slujba telului pe care el însusi îl slujea si dialogul lor,rãmas nestiut,s-a desfãsurat,probabil,pe teme esentiale,legate de specificitatea poporului român,de necesitãtile dezvoltãrii lui,a scoaterii lui din starea în care se afla,prin punerea în valoare a geniului sãu particular.si Creangã a devenit unul din instrumentele prin care Eminescu dorea sã demonstreze tocmai particularitatea geniului popular românesc.Ca si în cazul lui Slavici,Eminescu va fi ascultat bucãtile de prozã narativã,cu mai putine interventii poate,desi sfaturile de naturã esteticã nu vor filipsit,deoarece arta lui Creangã evolueazã foarte repede spre stachete foarte înalte reprezentate de Harap Alb si mai cu seamã de Amintiri.Cei doi si prietenia lor ascundea tâlcuri mult mai încifrate decât lãsau sã se vadã sau sã se audã din ea.si ceea ce avea sã spunã într-un rând Eminescu în Curierul de Iasi despre opera lui Creangã era limpede menit unei receptãri,cât mai largi,de masã,a acesteia.Adresându-se unora care aveau misiunea sã culeagã literatura popularã din Moldova,el le sugera ca model de inspiratie din acea literaturã,povestile lui Creangã:„Un muntean de bastinã,nãscut asemenea în tinutul Neamtului,e Ion Creangã.Citit-au vreodatã colectorii pe Dãnilã Prepeleac,pe Soacra cu trei nurori si altele,ca sã vadã care ar trebui sã fie izvoarele din care sã se inspire si cum vorbesc si cum se miscã tinutasii din Neamt?”Si de acum încolo,pe toatã durata sederii în Iasi,Creangã,si bojdeuca lui va fi oaza de luminã si bucurie a poetului,în mijlocul trudei si necazurilor sale de intelectual onest si activ într-o lume inertã si moartã pentru ideal.
(...)
***Zoe Dumitrescu-Busulenga,1989,in,Eminescu–Viata,despre Eminescu-anii din urma:

Când s-a trezit,o vreme s-au amestecat în mintea lui bolnavã frânturi de viatã realã cu reminiscente din operã,cu vechi obsesii refulate.Dacã ar fi avut o nebunie neîntreruptã,lunaticã,blândã,ca aceea în care a trãit aproape 30 de ani Hölderlin,încã durerea i-ar fi fost mai micã.Dar la el,accesele de insanitate alternau cu intervalele de nemiloasã luciditate,care fãceau moartea mult mai de dorit decât viata.În rãstimpul acceselor trãia într-o exaltare penibilã pentru cei din jur,dar mãcar nestiutã pentru întunecata constiintã.Asa l-au vãzut sotia lui Slavici,familia Maiorescu,în teribilele zile din vara anului 1883.Asa a fost dus la sanatoriul Dr.Sutu si internat,asa a fost trimis la sanatoriul din Ober-Döbling,localitate de lângã Viena,unde,în anii studentiei,trecuse sã-l vadã pe Al.I.Cuza.În clipele de luciditate,Eminescu era coplesit de tristeti infinite,de rusine si mai ales de un sentiment chinuitor al inutilitãtii sale.Acest spirit,care atinsese cea mai mare strãlucire datã vreodatã de poporul sãu,fusese asociat întotdeauna cu o modestie si o lipsã de ambitie incredibile,semn al unei prea nobile personalitãti.Titu Maiorescu si Junimea au suportat spezele acestor deplasãri rãmase fãrã rezultat,cu multã generozitate.Eminescu nu se mai putea regãsi,pentru el frumusetea murise.De acum încolo searbãda lui viatã avea sã se desfãsoare lipsitã de aceastã dimensiune pânã atunci indispensabilã,vitalã.Din nou în tarã,avea sã-si târascã trupul tot mai bolnav de la Botosani la Iasi si la Bucuresti.Sora lui infirmã,atât de devotatã,Harieta,i-a fost aproape,cu infinitã solicitudine,desi si ea avea un trup la fel de chinuit de boalã.Mai rãmãseserã ei doi,legati de amintirile unei copilãrii depãrtate,ca din altã lume.Bãtrânul Eminovici se stinsese la câteva luni dupã prãbusirea fiului sãu Mihai,în ianuarie 1884.Dupã el pãrãsise lumea si Niculae,al doilea fiu al sãu,sinucigându-se în martie al aceluiasi an.Matei,ultimul supravietuitor al familiei,n-a fost alãturi de genialul sãu frate în vremea suferintei.Cel mai edificator gest a fost sãvârsit de Titu Maiorescu prin publicarea,în sfârsit,a primei,acum istorice editii,a poeziilor eminesciene.Elegantul volum apãrut la Socec,cuprinzând 61 de piese lirice între elegante frontispicii si vignete,si care a cunoscut o rapidã rãspândire în rândurile marelui public,n-a mai bucurat ochiul,acum indiferent si resemnat,al poetului:„Ne-nteles rãmâne gândul/Ce-si strãbate cânturile/Zboarã vecinic,îngânându-l/Valurile,vânturile”.Harieta l-a îngrijit ca pe un copil în ceasurile cele mai grele,în momentele umilintei trupesti si ale inconstientei.Dar poate cã nici ei nu mai erau în stare sã-i dãruie afectiune.Anii hãrãziti suferintei s-au scurs greu:si fiecare clipã se transforma,pentru cel care o dorise,în vesnicie,dar nu de dragoste,ci de chin.Si moartea cea mult doritã încã de prin 1878,ca o împlinire,ca o reîntoarcere mioriticã în elemente,în pãmânt,în apã,si în vegetal:„Mai am un singur dor/În linistea serii/Sã mã lãsati sã mor/La marginea mãrii;/Sã-mi fie somnul lin/Si codrul aproape/Pe-ntinsele ape/Sã am un cer senin”/a venit,târziu,dupã ce se uscase în el toatã mãduva vietii.Poetul a iesit din timp,pentru a reintra vesnic în timp,la 15 iunie 1889.L-au urmat pe ultimul drum,în ziua aceea de varã,foarte multi oameni,dintre cei mai mari ai zilei,Kogãlniceanu,Titu Maiorescu si altii.O scrisoare,de o mare frumusete prin gravitatea ei reculeasã,vorbind despre ceremonia despãrtirii,a fost trimisã de Maiorescu surorii lui,Emilia,însotitã de o floare de pe sicriul celui plecat:„Bucuresti,21 iunie=3 iulie 1889**Emilio dragã,În biserica Sf.Gheorghe-Nou cosciugul deschis al lui Eminescu era încins cu crengi de tei,în amintirea poeziilor lui parfumate cu flori de tei.Am rupt o frunzã de la cosciug si pentru tine si ti-o trimit aici.Sub bandã primesti si un numãr din„Constitutionalul”cu descrierea îngropãrii.Articolul„În Nirvana”e de Caragiali.Când am însotit pe jos,cu capetele goale,pe Eminescu de la bisericã prin Bulevard pânã la cimitirul Belu,Rosetti,Mandrea,Laurianu,Mihãilescu,Eu,Anicu ta si vro 600 de scolari si studenti(admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singurapompã),era vreme acoperitã,linistitã,nu vânt,nu zgomot,câteva picãturi de ploaie,vreo 5 minute,apoi iar bine;cortegiul a pornit din bisericã pe la 6 ore,a sosit la cimitir pe la 7,1/4.S-a luat de la Primãrie un mormânt de veci pentru el;e ceva mai în fund la dreapta de la tata.Din întâmplare un mare copac de tei e în apropiere.Pentru grilaj si o piatrã pentru mormânt (eu cred o mare stâncã brutã de marmorã cenusie,cu o singurã parte netezitã,pe care sã fie inscriptia Mihai Eminescu si poate 4 versuri ale lui,si un tei în lãuntrul grilajului),se vor face subscriptii.Pãrerea mea este de 50 bani,pentru ca toti scolarii,si din Transilvania,sã contribuie.Sâmbãtã seara s-a înmormântat Eminescu**.L-au mai urmat însã,ciudat,în acelasi an,întru întoarcerea în pulbere,cei care l-au iubit si pe care i-a iubit:Veronica,Harieta si Creangã.Nimeni nu l-a însotit,însã,pe drumul Golgotei lui.
&
As vrea însã aici sã întãresc afirmatia mea în legãturã cu tensiunea teribilã la care a fost supus,de structura sa interioarã,divizatã si contradictorie,geniul eminescian.De aceea am sã reproduc un poem postum al sãu,mai putin cunoscut,în ciuda lungimii sale.E vorba de **Bolnav în al meu suflet**,scris cam în aceeasi vreme cu rugãciunea care va urma.Iatã poemul:
***(„Bolnav în al meu suflet,în inimã bolnav/Cu mintea depravatã si geniul trândav/Închin a mea viatã la scârbã si-ntristare/Si-mi târâi printre anii-mi nefasta arãtare/Prea slab pentru-a fi mare,prea mândru spre-a fi mic/Viata-mi,cum o duce tot omul de nimic/Nãscut fãr’de-a mea vinã,trãind fãr’mai s-o stiu/Nu merg cum merg alti oameni,nu-mi pasã de-unde viu/Supus doar,ca nealtii,la suferinte grele/Unesc cu ele stirea nimicniciei mele/Sfânt n-am nimic,în bine nu cred si nici în rãu/Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu/A vietii ostenealã o simt si n-o combat/As râde doar de viatã,dispretuind-o toatã/Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcatã/Muncind în mine însumi,vointa-n orice nerv/Peirea cea eternã din mine sã o serv/Dar vai!nici siguranta n-o am cã mor pe veci/Si dacã oare a mortii mâni palide si reci/În loc sã sferme vecinic a vietii mele normã/Dacã a mea durere,un vecinic Ahasver/Ar pune al meu suflet sãrman în altã formã?/La sorti va fi pus iarãsi,de cãtre lumi din cer/Ca,cu acelasi suflet din nou sã reaparã/Migratiei eterne unealtã de ocarã?/Nimic,nimic n-ajutã=si nu-i nici o scãpare/Din astã lume=eternã,ce trecãtoare pare/Gonit în timpi si spatii,trecând din formã-n formã/Eternã fulgerare cu inima diformã/De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc rãnitã/Pustiu-alergãtoare,cumplit de ostenitã/S-acum din nou în evu-mi,lui Sisif cruda stâncã/Spre culmea mortii mele ridic s-ast’datã încã/S-ast’datã?Cine-mi spune cã-i cea din urmã oarã?”)***
...
Nu cunosc paginã existentialã mai disperatã în toatã poezia lumii.Se îmbinã aici atâta durere,atâta spaimã de viatã,atâta groazã de posibilele reveniri (migratia eternã)preconizate de filosofia indianã,atâta dorintã,neputincioasã însã,de a distruge vointa de a trãi(aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii),dar si atâta umilintã si dispret de sine(nimicnicia lui)încât existentialistii secolului al XX-lea apar,pe lângã el,ca niste snobi dezgustati de o viatã otioasã.Deznãdejdea concentratã aici,atât de cumplitã,nu e crestinã,însã izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare.
***
(volumul,Eminescu-Viata,Editura:Nicodim Caligraful,2009)
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 19 Mar 2019, 10:34   #1714
1MicuCelUmilSiViril
Guru
 
1MicuCelUmilSiViril
 
Join Date: May 2015
Posts: 534
Cao Xueqin, Gao E - Visul din pavilionul rosu
Sa mergem si pe alt continent: Asia! Cu toate ca exista persoane mai in drept sa vorbeasca despre literatura chineza, adevarati fani! Stima pentru ei!
Noi, aici, mai... cantam putin la tambal sau guzheng (guzheng = un tambal chinezesc).
Am ramas foarte mirat afland ca chinezii nu canta cu lingura la guzheng. Ceva imi scapa: ei mananca cu betele, noi batem cu betele in tambal, noi mancam cu lingura, ei nu bat cu lingura in guzheng!
https://www.youtube.com/watch?v=IxM1tjTvFAc
Si acum, relaxati, probabil ca vreti sa aflati cate ceva si despre roman.
Prima data cand am vazut cat de groasa e cartea "Visul din pavilionul rosu" am zis ca aia e, de-acum, coma prelunga, nu vis!
Despre romanul chinezesc in general, nu vorbesc. Cum spuneam, exista alte persoane mai in masura sa o faca. Totusi, in aceasta privinta, daca aveti putina rabdare sa cititi Cuvantul Inainte al cartii, aveti rabdare degeaba! Nu zice nimic acolo despre acest subiect.
Acum, despre autor: tatal sau a fost un mare literat la Curtea imparatului, cu lucrari vestite. Fiul sau, autorul acestei carti, nu dadea semne ca va scrie, dar nu dadea semne nici de oboseala si intr-o zi ne-am pomenit cu romanul asta.
Si asa cum acad. Razvan Theodorescu spunea in anii '90 ca avem nevoie de Shakespeare, asa si autorul, cred, spunea ca are nevoie de multe personaje, ajungand, pana la urma, la 300 de personaje in acest roman, ceea ce arata, dupa o simpla medie aritmetica, la numarul de pagini al cartii, ca la fiecare doua pagini apare un personaj nou. Poate v-am starnit curiozitatea, ca nu-i deloc usor sa mentii in atentia cititorului atatea personaje, e ceva!
Pe scurtatura cea mai scurta, femeile din acest roman, pentru ca aici ele sunt preponderente, personaje bine conturate, placute, nu doar femei aflate in trecere, impreuna cu barbatii, bineinteles, ajung la concluzia ca societatea trebuie schimbata, ca nu mai merge. China feudala nu mai confera nimic, e de jale! Ca atare se impune o altfel de societate, dar nu oricum, ci bazata pe cumintenie, curatenie (sufleteasca, nu de alt fel), corectitudine si alte de astea care incep cu litera c, toate conform confucianismului si altor filosofii si religii chinezesti, de care aveti cunostinta.
Este un roman frumos, o afacere de familie. Pe de alta parte se impune ca una din operele cele mai importante ale literaturii si culturii clasice chinezesti.
1MicuCelUmilSiViril is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 25 Mar 2019, 05:42   #1715
1MicuCelUmilSiViril
Guru
 
1MicuCelUmilSiViril
 
Join Date: May 2015
Posts: 534
V. Alecsandri - Boieri si ciocoi
Stradania mea inseamna ca nu a fost chiar asa de mare daca nu am ajuns pana azi sa postez acest comentariu.
A fost Ziua Unirii, nici azi nu e tarziu, tot uniti suntem si azi, tot Romania! De fapt luna ianuarie, in intregul ei, e plina de evenimente romanesti.
Nu am o poza la indemana, dar Palatul Patriarhiei, unde s-a semnat actul prin care Al. I. Cuza a fost ales domn al Principatelor Unite, este o bijuterie arhitecturala.
O personalitate ce a luptat pentru Unire a fost si poetul V. Alecsandri, cel care a scris si Hora Unirii.
Cunoscut in special pentru poeziile sale dar si pentru piesele de teatru, indeosebi "Chiritoaia" si Iasii in carnaval, dramaturgul este semnatarul si a altor piese de teatru, printre care Boieri si ciocoi, despre care intentionez sa ce? Vom mai vedea!
Pe aceasta tema cea mai cunoscuta lucrare este romanul Ciocoii vechi si noi de N. Filimon, care, cel putin pe vremea scolii mele, era in programa de invatamant.
Nu stiu daca dvs v-a cazut in mana acest roman, ca doar nu mergeti cu mana intinsa!
Cand eram in scoala nu am citit Ciocoii vechi si noi. Consideram ca Dinu Paturica o fi vreun afemeiat care asa era poreclit si care mergea cu paturica dupa el, poate mai prinde ceva. Acum e mai simplu, are masina, paturica se poate pune in portbagaj.
Iar imaginea ciocoilor in mintea mea de atunci era cu a personajelor alea cu cioc imens pictate pe constructiile antice egiptene pe care le vedeam sambata seara la tele-enciclopedia.
Mai nou, unii spun ca acolo s-au gasit desene antice si cu OZN-uri, dar si in pesteri, pe tot intinsul planetei noastre. E cert ca au fost pe acolo nepamanteni, caci orice fiinta are aceasta tendinta, sa-si marcheze trecerea, inclusiv omul.
Cand pe alta planeta, in pesterile de pe acolo, o sa se gaseasca desenate suli, abia atunci putem fi siguri ca omul a ajuns pe acolo!
Duble scuze, de deranj si de paranteza, dar asta e literatura SF, adica SF-urile mele, traznai, glume!
Daca N. Filimon a mai scris si altceva nu stiu, dar cert este ca romanul sau este unul reprezentativ pentru literatura romana.
Mi-aduc aminte, si deloc nostalgic, ca pe vremuri se spunea "Reprezentativa de fotbal a Romaniei", adica cei mai buni.
Acum reporterii nu mai au curajul asta, spun simplu, echipa de fotbal a Romaniei. Cine sa mai reprezinte? Joaca si ei pentru Romania!
Dar nu, asta nu-i decat o dulcegarie, asa, pentru mine, ca sa inteleg mai bine ce inseamna reprezentativa.
Revenind la N. Filimon, mai era, tot asa, un marinar, capitan mai exact, care a compus o melodie ce este si acum imnul Frantei - La Marseillaise. Ca frantuz o mai fi compus el si alte piese pentru pian si nopti fierbinti, eu stiu? Cunscut ne este doar imnul semnat de el!
V. Alecsandri intentionase sa faca dupa aceasta piesa, care reprezenta ciocoii de pana la '48, si o piesa cu ciocoii de dupa '48. Dar, la data respectiva, vorba lui Toma Caragiu, s-a observat din tribuna oficiala si i s-a spus ca nu mai e oportuna o astfel de lucrare, iar bardul din Mircesti nu a mai scris-o.
Boieri si ciocoi este o piesa importanta pentru istoria teatrului romanesc. Nu cunosc exact daca e prima, atunci nici nu prea scriau teatru multi romani, dar este printre primele piese de teatru romanesti de importanta, cu o constructie mai elaborata, fata de creatiile autohtone de pana atunci.
Piesa are farmecul ei si destule metehne ale oamenilor secolului al XIX-lea si bisurilor lui, cerute de publicul larg.
Il intalnim pe Barbu Lautaru, un grecotei care o sa va amuze, oameni de toate categoriile sociale, de la boieri la razesi
(dupa nivelul lor pe scara ciocoiasca e si raspunsul lor dat boierilor mari: Sarut manile, Saruto zenunchii, Sarut talpile).
Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon si Boieri si ciocoi de Vasile Alecsandri apar cam in aceeasi perioada.
Alecsandri a scris primele 2 acte cu 10 ani inainte de publicare, cu cativa ani inainte de aparitia romanului lui Filimon.
Romanul a aparut mai devreme insa, cu cativa ani inainte de publicarea piesei lui Alecsandri.
Exista o disputa in legatura cu ele. Eu nu stiu ca aceste doua personalitati sa se fi acuzat intre ele. Sigur a facut-o critica de dupa aceea. Vorba lui "nenea Iancu", vezi, de aceea nu-mi place critica, e repezita! Asta e cusurul ei! E repezita!
Exista pareri ale Criticii ca Alecsandri a avut ca model romanul lui Filimon. Exista si pareri ca Filimon a avut ca model piesa lui Alecsandri, cum de altfel exista pareri ca sunt facute in paralel fara a se fi luat de model cele doua lucrari.
Scrie, ba! Scrie acolo ceva, sa fie! Critic, mai ales! Se stie, hartia suporta orice, dar...
...mai e o varianta: in timp ce Alecsandri era plecat din tara (avea acest dar, mai mereu) sau asa credea Filimon, acesta din urma a fost la Mircesti sa vada hartiile lui Alecsandri, iar Alecsandri, care nu era plecat din tara, s-a dus acasa la Filimon cat timp acesta era la Mircesti, si s-a uitat in hartiile lui Filimon.
Nimeni nu pomeneste aceasta intamplare!
Isi citeau unul altuia fituicile, exclamand fiecare in parte:
Ba, da asta scrie exact ce scriu si eu! Asa ca n-au mai luat nimic si-au plecat amandoi dezumflati acasa!
Mie mi-au placut criticii care au spus ca fiecare a facut-o independent, ca Boyle-Mariotte sau altii, ajungand la acelasi rezultat. Sa explic in doua aliniate cat de scurte!
Dupa idee, criticii au ajuns la continut, spunand ca romanul e superior. Este, nu neaga nimeni! Ei uita probabil ca una e teatrul si alta e romanul. Piesa se reprezinta pe scena, se concepe altfel, daca ai fi romancier in piesa, nu zic, fraza e frumoasa, mestesugita indelung, dar vai de capul actorilor care ar trebui sa o tina minte!
Totusi, unul e roman, alta e o piesa de teatru!
Mai ramane sa faca un sondaj de opinie pe strada cu intrebarea care din ele i-a facut sa inteleaga mai multe despre subiect, daca tot s-a facut la comun! Atunci sa vezi raspunsuri! In ce hal se pune problema!
Dar ce, Bon Jovi nu era in acelasi clasament cu Pavarotti? Ce, au vazut multi?
Si nu era un clasament de bani castigati din muzica, era ceva de genul cei mai multi bani din muzica s-au castigat cu pictura lui Van Gogh.
Apoi, chestie de bun simt, sau cum, poate, s-o exprima razesul Arbore, personaj al piesei despre care mai vorbim din cand in cand pe aici, e la mintea cucosului, daca doi pictori picteaza aceeasi femeie, intr-o maniera clasica, vor fi diferente, normal, fiecare vazand sau surprinzand un anume sentiment, dar femeia e aceeasi, asa ca trebuie, totusi, sa se recunoasca in ambele tablouri.
Daca cei doi au scris in aceeasi epoca ce au vazut "pe strada" despre acelasi subiect, ce ar fi trebuit sa apara in lucrarile lor? Ca unii erau de pe Luna si altii de pe Marte?
Este o limba arhaica in piesa, dar e asa de placuta! La inceput, pana va obisnuiti cu ea, cateva pagini, pare putin mai dificila, dar apoi ii dati de gust si o veti gasiti atragatoare.
Cred ca daca s-ar pune acum pe scena, piesa ar fi un succes. Alecsandri este un mare poet al nostru, piesa este dragalasa si cu destule invataminte, stiu ca va veti distra cu ea daca n-ati citit-o, dar va urez si eu distractie cat mai placuta!
1MicuCelUmilSiViril is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 18 Apr 2019, 19:44   #1716
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
-1963,scrie**Jurnalul unui geniu (Journal d'un génie)*Je dédie ce livre/Dedic aceasta carte ?* MON GÉNIE GALA GRADIVA,HÉLÈNE DE TROIE,SAINTE HÉLÈNE,GALA GALATEA PLACIDA,Pe primul loc:Gala și Dali,Pe locul doi: Dali,Pe locul trei:toți ceilalți,inclusiv noi,bineînțeles**,Salvador Domènec Felip Jacint Dal?* i Domènech,Marquis de Púbol (Salvador Dali,11 mai 1904-23 ianuarie 1989)**Un sarut a pecetluit noul meu viitor!Gala,o numeste Galuchka,Gradiva,Oliva,Clopotelul de piele,*a devenit sarea vietii mele,fiinta prin care personalitatea mea se caleste,lumina mea calauzitoare,dublura mea.Eu insumi.O iubesc mai mult decat pe mama mea,mai mult decat pe tatal meu,mai mult decat pe Picasso si mai mult decat banii*,Dupa moartea Galei,1982,Dali reuseste sa mai picteze un singur tablou"Coada randunicii"**-
***
**Această carte va dovedi că viata de fiecare zi a unui geniu,somnul lui,digestia,extazele,unghiile lui,gripelelui,sîngele,viata şi moartea lui sînt esentialmente diferite de ale celorlalti oameni.Această carte unică este deci primul jurnal scris de un geniu.Si încă de unicul geniu care a avut şansa unică de a se fi însurat cu geniala Gala-unica femeie mitică a zilelor noastre.Cred că libertatea cea mai suavă,pentru o ființă de pe pământ înseamnă că poate trăi,dacă vrea,fără să aibă nevoie să muncească.Am desenat,de la răsăritul soarelui până noaptea târziu,șase chipuri de îngeri matematici,explozibili,și de o frumusețe atât de înaltă,încât am rămas extenuat și sleit de puteri.Culcându-mă,mi-am amintit de Leonardo da Vinci când compară moartea,după o viață împlinită,cu venirea somnului după o zi lungă de muncă**
***
Am petrecut cei patru ani înaintea alungării mele din familie într-o stare de subversiune spirituală,constantă și intensă,patru ani cu adevărat nitetzchenieni.Dacă nu aș plasa-o în acea atmosferă,existența mea de atunci ar părea de neînțeles.Aceea este și epoca întemnițării mele la Gerona.Atunci,mi s-a respins și un tablou la Salonul de Toamnă de la Barcelona pe motiv că era obscen.Tot atunci,am scris împreună cu Buñuel,acele scrisori injurioase la adresa medicilor umaniști și a celor mai prestigioase figuri ale Spaniei.În marea lor majoritate,aceste manifestări erau nedrepte,dar așa înțelegeam eu să-mi afirm voința de putere și să-mi demonstrez eu mie însumi că eram imun la remușcări.Supra-omul meu era să fie,pur și simplu o femeie,supra-femeia Gala.În vreme ce îl citeam pe August Comte,ca să-mi așez pe buze noua religie,Gala se dovedea, de departe,cea mai pozitivistă din grupul nostru.Stătea toată ziua pe la negustorii de vopseluri,prin anticariate și ateliere de restauratori ca să-mi cumpere pensule,culori și tot ce m-ar fi ajutat în ziua când m-aș fi hotărât să nu mai lipesc la nesfârșit,fragmente de litografii și bucăți de hârtie pe pânzele mele și m-aș fi apucat să pictez cu adevărat.
***
Seara,o mare lansare de baloane,pe cer.Unul are forma unui țăran catalan. Aproape că e foc,apoi se pierde cu totul în infinit.Când ajunge abia cât un purice,unii spun „Îl văd încă !”,alții zic„S-a pierdut !”Cineva crede mereu,că îl mai observă.Asta mă duce cu gândul spre dialectica lui Hegel,care este tristissimă,pentru că în ea totul se pierde în infinit.Spațiul finit,vom avea nevoie de el,în fiecare zi tot mai mult !
***
(Vedem,prăbușindu-se o stea căzătoare,verde-veronese,cea mai grozavă pe care am zărit-o vreodată;și o compar cu Gala,care a fost pentru mine steaua căzătoare cea mai vizibilă și cea mai bine delimitată:și cea mai finită !)
***
Gala și Salvador Dal?* au fost protagoniștii unei povești de dragoste ieșite din comun,printre cele mai atipice și mai lungi din istorie.„Gala a fost întotdeauna un mister.Și-a condus viața după intuiții și premoniții,tot ceea ce era ezoteric a fost pasiunea ei.Gala a fost stăpână pe propria viață și a știut în fiecare moment cu cine să fie și cum să-i facă pe bărbații cu care a trăit să se bucure de succes,în așa fel încât ea însăși să poată avea succes.Mereu obsedată de bani,de propriul trup și de bărbații care i-au plăcut,Gala este o figură feminină dominatoare,care se mișcă într-o perioadă în care femeile se dedicau mai ales treburilor domestice și închideau ochii la aventurile soților lor.Gala nu putea fi mai departe de acest tip de femeie,după cum excentrică a fost și arta acelor ani.“(librosyliteratura.es)
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 23 May 2019, 14:06   #1717
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
**The Picture of Dorian Gray**,semnificaţii şi consideraţii filosofice,publicat la 1890,controversat,unul dintre marile romane ale literaturii "Portretul lui Dorian Gray",Oscar Wilde/**.Adevăratul mister al lumii este vizibilul,nu invizibilul.Căutarea frumosului este adevăratul secret al vietii.Toate tipurile de influente sunt imorale,imorale din punct de vedere ştiintific.-De ce?- Pentru că a influenta pe cineva înseamnă să-i dai propriul suflet.Cel influentat nu mai gîndeşte cu propriile lui gînduri şi nu mai arde cu propriile-i pasiuni.Pentru el virtutile nu mai sunt reale,Păcatele,dacă există într-adevăr păcate,sunt împrumutate.El devine ecoul muzicii altcuiva,un actor care joacă un rol ce nu a fost scris pentru el.Scopul vietii e dezvoltarea sinelui.Atingerea propriei naturi într-un mod perfect.-iată pentru ce suntem aici,pe pămînt,fiecare dintre noi.Azi,oamenii se tem de ei înşişi.Au uitat suprema datorie, datoria fată de sine.Desigur că sunt caritabili.Îi hrănesc pe cei flămînzi şi-i îmbracă pe cerşetori.Dar propriile lor suflete sunt flămînde şi sunt goi.Rasei noastre i-a dispărut curajul.Poate că niciodată nu l-am avut.Teroarea de societate,care stă la baza moravurilor,teroarea de Dumnezeu,care este secretul religiei-acestea sunt cele două lucruri care ne guvernează.**
***
Tineretea este singurul lucru pe care merită să-l ai,domnule Gray.-Eu nu simt asta,lord Henry.-Nu,nu o simtiti acum.Într-o zi,cînd veti fi bătrîn,ridat şi urît,cînd gîndurile îşi vor pune pecetea pe fruntea dumneavoastră iar pasiunea îşi va pune stigmatul focurilor hidoase pe buze,veti simti acest lucru,amarnic îl veti simti.Şi Frumusetea este o formă a Geniului-este superioară Geniului,pentru că nu cere să fie explicată.Apartine datelor esentiale din lume,cum sunt lumina soarelui sau primăvara sau reflectarea în ape întunecate a acelei scoici argintii pe care o numim lună.Nu poate fi supusă întrebărilor. Are dreptul ei divin de suveranitate.Uneori oamenii spun că Frumusetea e doar superficială.Dar cel putin nu e atît de superficială pe cît este Gîndirea.Pentru mine Frumusetea este minunea minunilor.Este superficială doar pentru oamenii care nu judecă după aparente.Adevăratul mister al lumii este vizibilul,nu invizibilul.
***
Suflet şi trup,trup şi suflet,ce misterioase erau!În suflet era o doză de animalitate,iar trupul avea momentele lui de spiritualitate.Simturile se pot rafina,iar intelectul degrada. Cine poate spune unde încetează impulsul carnal sau unde începe impulsul fizic?Ce superficiale erau definitiile arbitrare ale psihologilor obişnuiti!Şi totuşi,cît de dificil era să decizi între opiniile sustinute de diversele şcoli!Era sufletul o umbră statornicită în casa păcatului?Se afla trupul într-adevăr în suflet,aşa cum gîndea Giordano Bruno?Separarea spiritului de materie era un mister,iar uniunea spiritului cu materia era şi ea un mister.
***
Motivul pentru care ne place să îi apreciem pe altii este că ne e teamă pentru noi înşine. La baza optimismului se află teroarea,teroarea gol-golută.Credem că suntem generoşi pentru că îl credităm pe aproapele nostru cu acele virtuti care ne vor fi nouă benefice.Îl lăudăm pe bancher pentru a ne putea acoperi micile fraude şi descoperim calităti în banditii de drumul mare în speranta că ne vor lăsa buzunarele intacte.Cred în tot ce spun.Am cel mai mare dispret fată de optimism.Cît priveşte viata stricată,nicio viată nu e stricată cu exceptia aceleia a cărei evolutiee oprită.Dacă vrei să strici caracterul cuiva,nu trebuie decît să încerci să-l reformezi.În privinta căsătoriei,desigur,ar fi o prostie,dar între un bărbat şi o femeie există alte legături,mult mai interesante, i cu sigurantă că le voi încuraja pe acelea.Ce este căsătoria?Un jurămînt irevocabil.
***
Oricîtă-i fericirea
Pe care-o simt acuma lîngă tine,
Dar legămîntul astei nopti îmi vine
Prea iute,nu ştiu cum,prea fără de veste,
Prea ca un fulger care nu mai este
Pîn’ce zici: fulger ! - o, du-te dar,
Dulcele meu !Şi-a verii adiere
Învoaltă floare face din bobocul
Iubirii noastre pîn’la revedere !
***
Era adevărat oare că oamenii nu se pot schimba?Simti un dor nebun după puritatea intactă a adolescentei,adolescenta lui alb-roză,cum o numise odată lordul Henry.Ştia că se murdărise singur,că mintea îi era coruptă şi-şi alimentase fantezia cu orori,că avusese o influentă nefastă asupra altora şi că gustase acest lucru cu o bucurie teribilă.Mai ştia că de la cei a căror viată se intersectase cu a sa primise promisiuni minunate şi încurajatoare pe care le tîrăse în noroi.Dar nu era cu putintă să recupereze măcar ceva? Nu era nici o sperantă pentru el?Ah!În ce moment mostruos şi pătimaş se rugase ca portretul să poarte povara zilelor lui iar el să-şi mentină splendoarea nepătată a tineretii eterne!Întregul lui eşec se datora acestui lucru.Ar fi fost mai bine pentru el dacă fiecare păcat al vietii ar fi adus o dată cu el şi pedepsa neîntîrziată.În pedeapsă există purificare. Nu" iartă greşelile noastre",ci "Pedepseşte-ne pentru fărădelegile noastre" ar trebui să fie rugăciunea unui om fată de un Dumnezeu cu adevărat drept.Propria frumusete îl ruinase,frumusetea şi tineretea pentru care se rugase.Dacă n-ar fi existat aceste două lucruri,viata lui ar fi nepătată.Frumusetea nu-i fusese decît o mască,tineretea,ceva batjocoritor.Ce e,de fapt,tineretea?Un anotimp verde şi necopt,un anotimp al stărilor superficiale şi gîndurilor bolnăvicioase.De ce-i purtase livreaua?Tineretea îl stricase.
***
Intră liniştit,încuind uşa în urma lui,cum îi era obiceiul,şi trase la o parte draperia care atîrna de portret.Scoase un strigăt de durere şi indignare.Nu vedea nicio schimbare,cu exceptia faptului că în privire apăruse o expresie de viclenie,iar în jurul gurii cuta rotunjită a ipocritului.Obiectul acela era tot detestabil,mai detestabil,dacă se poate spune,decît înainte iar broboana aceea stacojie care îi păta mâna părea mai strălucitoare şi mai aproape de culoarea sîngelui proaspăt vărsat.Atunci începu să tremure.Doar vanitatea îl făcuse să facă singura lui faptă bună?Sau acea pasiune de a juca un rol care ne obligă să facem lucruri mai bune decît noi înşine?Sau poate toate laolaltă?Şi de ce era pata roşie mai mare decît fusese?Părea că se întinsese ca o boală oribilă printre degetele ridate.Era sînge pe picioarele pictate,de parcă picurase de pe mîină chiar sînge pe mîina care nu tinuse cutitul.Înşfăcă obiectul şi-l implantă în tablou.Se auzi un strigăt şi zgomotul căderii.În agonia lui strigătul era atît de oribil încît servitorii speriati se treziră şi se strecurară afară din camerele lor.Cînd intrară găsiră,atîrnat pe perete,un splendid portret al stăpînului lor,aşa cum îl văzuseră ultima oară,în floarea tineretii şi a frumusetii lui extraordinare.Pe podea zăcea un om mort în haine de seară,cu un cutit în inimă.Era veştejit,ridat şi cu o fată dezgustătoare.Numai după ce-i examinară inelele îl recunoscură.


http://www.carteadelaora5.ro/o-viata..._3gZW6C6qvvEW4
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 19 Jun 2019, 21:28   #1718
klute
Guru
 
klute
 
Join Date: Jan 2011
Posts: 320
The Cinema of Béla Tarr: The Circle Closes - András Bálint Kovács

Despre Damnation/Kárhozat: "We wandered through all the miners' villages and towns in the country. We were looking for an industrial environment that bore the clear and irrefutable imprint of slow destruction and decomposition. What was once meant for dynamic growth and multiplication, what still bore the sign of a nicer and richer future, but was now in an infinitely run-down state, showed only the death of such old illusions. We found numerous such places all over the country. Decades-old dreams of triumphant industrialisation are now slums, where people can barely survive. We have been to miners' villages where only pensioners live now - forty-fifty-year old people - who were pensioned off, since the mine was closed down and there was no other work. These people just sit around in the pub all day. We have been to places where the tubs only brought coal-dust, out of which they built a huge spoil-bank. A couple of hundred people are building a mountain just to have something to do. One can see in the architecture of these places that they were meant for a certain way of life, and now they are utterly unsuited for any other[...] Our most stunning experience everywhere was that this was the result of lives spent in back-breaking toil and not in idleness. At the same time, our purpose in finding these places was not to present a diagnosis of certain devastated areas of the country. The film does not allude specifically to time and place. We deliberately avoided showing any signs of actual politics and economics in regard to this environment. We created the locations in such a way that they reflected the endgame of a world-era, the state of the last moment before final disappearance."
__________________
Thanks to an ancient, closely guarded monastic secret, even the aged can learn to play the piano with no trouble at all.
klute is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 20 Jun 2019, 10:08   #1719
Chambord
x
 
Chambord
 
Join Date: Jun 2008
Posts: 3,717
Originally Posted by klute:
Despre Damnation/Kárhozat

Sintagma "stunning experience" descrie foarte bine si ce-am simtit eu vazand acest film. Desi aveam deja la activ mai celebrele Satantango si Werckmeister Harmonies si eram oarecum pregatit, tot m-a daramat. La surprinderea acelui "the state of the last moment before final disappearance" Bela Tarr e ca nimeni altul.
__________________
https://twitter.com/Chambordro
Chambord is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 20 Jun 2019, 13:57   #1720
klute
Guru
 
klute
 
Join Date: Jan 2011
Posts: 320
Originally Posted by Chambord:
Sintagma "stunning experience" descrie foarte bine si ce-am simtit eu vazand acest film. Desi aveam deja la activ mai celebrele Satantango si Werckmeister Harmonies si eram oarecum pregatit, tot m-a daramat. La surprinderea acelui "the state of the last moment before final disappearance" Bela Tarr e ca nimeni altul.

În această carte, cred că opera lui Tarr își găsește una dintre cele mai fidele oglinzi critice. Analize tehnice minuțioase, identificare, argumentată, a diferitelor perioade stilistice, descriere tematică, evoluția mijloacelor de expresie, plasare în contextul istoriei filmului, comparații cu alți regizori etc. - dar și pagini memorialistice, întrucît Kovács îl cunoaște personal pe Tarr de multă vreme. Remarcabilă este și discuția pe care o face despre cele două romane de László Krasznahorkai (Satantango și The Melancholy of Resistance), care au stat la baza filmelor menționate de tine: Satantango, respectiv Werckmeister Harmonies. Krasznahorkai e un autor pe care încă nu l-am citit, dar care, recomandat și de alte surse de încredere, își face loc tot mai în față pe lista mea cu priorități de lectură. Din ce mi-a ajuns la cunoștință, pare să nu fie cu nimic mai prejos (desigur, în domeniul său distinct de cel al cinemaului) decît Tarr în "surprinderea acelui 'the state of the last moment before final disappearance.' "
__________________
Thanks to an ancient, closely guarded monastic secret, even the aged can learn to play the piano with no trouble at all.
klute is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 14:12.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells