Go Back   Cinemagia Forum > De toate pentru toti > Cafenea

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 05 Aug 2018, 18:10   #41
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,621
Pentru că sunt timid, de aia, i blush on a regular basis.
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 05 Aug 2018, 21:32   #42
Cretzulynne
Guru
 
Cretzulynne
 
Join Date: Sep 2009
Location: În Universul nr.1
Posts: 1,880
Originally Posted by White1:
Meh. Eu unul cred că nenea (așa cred eu, că a fost bărbat) care a dat peste alăturarea asta frumoasă de cuvinte avea în vedere un proces gradual desfășurat de-a lungul unei perioade nu foarte scurte de timp și tocmai de asta i-a spus uzură că altfel îi spunea prăbușire sau alt cuvânt care să sugereze precipitare. Nu e nevoie de nici o dezbatere, răspunsul e în definiție 8-|

Duh, ce înțelegi din definiția aia ?? (strict folosită în marketing și IT)
(uzura morala = pierdere a valorii masinilor, instalatiilor, cladirilor etc. ca urmare a cresterii productivitatii muncii sociale sau a aparitiei altor masini, mai perfectionate.).
Nu crezi că e uzură morală imediată când îmbraci un tricou nou cumpărat și-l porți o dată, îl mai consideri nou ? Mai ai sentimentul ăla de bucurie de a ști că-i nou-nouț ? Nu-i deja uzat 1 dată ??
Nu crezi că e uzură morală imediată când încerci un joc nou și a doua oară te plictisești fiindcă știi despre ce-i vorba ?
Nu crezi că e uzură morală imediată când vezi un film ? A doua oară nu mai ai aceeași experiență, așa-i ?
Vorbeam filozoficește aici... Duh... Când am menționat de pripire, mă gândeam că nu întotdeauna viteza-i recomandată...

A doua oară, a treia oară, a n-a oară-i încadrată la uzura fizică, de unde ideea de luuung. Duh...
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.

Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.

Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
Cretzulynne is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 06 Aug 2018, 13:36   #43
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
,Italo Calvino (1923– 1985) si doua carti,care obliga la citire şi recitire,Daca Intr-o noapte de Iarna un calator (Se una notte d'inverno un viaggiatore),1979/ Acesta este un roman despre placerea de a citi romane; protagonistul este Cititorul, care începe de zece ori sa citeasca alta carte, pe care,în urma a diferite vicisitudini, nu reuseste sa o termine -
În felul acesta, n-am facut altceva decât sa acumulez trecuturi peste trecuturi în urma mea, sa multiplic aceste trecuturi, iar daca o singura viata mi se parea prea densa, ramificata si încurcata ca s-o port cu mine, închipuiti-va atâtea vieti, fiecare cu trecutul ei si trecuturile celorlalte vieti, care continuau sa se înnoade unele de altele.
Concluzia la care duc toate povestile e ca viata pe care o traiesti e una si numai una, uniforma si compacta ca o cuvertura întarita, la care nu se pot separa firele din care e tesuta.Casa ta, fiind spatiul unde citesti, ne poate spune care e locul pe care-l au cartile în viata ta, daca sunt o pavaza pe care ti-o pui înainte pentru a tine la distanta lumea din afara, un vis în care te cufunzi ca într-un drog, ori puntile aruncate spre exterior, spre lumea ce te intereseaza atât de mult, încât vrei s-o multiplici si sa-i extinzi dimensiunile prin carti. Actul sexual si lectura se aseamana cel mai mult prin faptul ca în ele se deschid timpi si spatii diferite de timpul si spatiul ce pot fi masurate.Uneori ma gândesc la materia cartii pe care o voi scrie ca ceva existent deja gânduri deja gândite, dialgouri deja pronuntate, povesti deja întâmplate, locuri si ambiante vazute;cartea n-ar trebui sa fie altceva decât echivalentul lumii nescrise, traduse în scriitura. Alteori, însa, mi s pare ca între cartea ce trebuie scrisa si lucrurile existente se poate stabili numai un fel de complementaritate:cartea ar trebui sa fie echivalentul scris al lumii nescrise, materii ei ar trebui sa fie ceva ce nu exista si nici nu poate exista decât în clipa când va fi scris ceea ce exista simte în mod obscur golul propriei nedesavârsiri.A citi înseamna a de dezbara de orice intentie deliberata, gata sa surprinzi o voce, auzita când te astepti mai putin, o voce venind nu se stie de unde, de undeva de dincolo de carte, de dincolo de autor, de dincolo de conventiile scrierii; din nespus, din ceea ce lumea nu a spus înca despre sine si nu are înca vorbele cu care sa le spuna.
Obiectul lecturii, aflat în centrul cartii mele, nu este atât «literalul», cât «romanescul», adica o procedura literara determinata – proprie narativei populare si de consum, dar adoptata în diferite moduri de literatura culta – procedura bazata în primul rând pe capacitatea de a concentra atentia asupra unei intrigi În romanul «romanesc», întreruperea este o trauma.Am folosit întreruperea intrigii ca motiv structural al cartii mele în acest sens precis si circumscris”
(...)
Tocmai te pregatesti sa începi noul roman Daca într-o noapte de iarna un calator de Italo Calvino. Relaxeaza-te. Concentreaza-te. Îndeparteaza de tine orice alt gînd …Spune imediat celorlalti: nu vreau sa ma uit la televizor! … Citesc! nu vreau sa fiu deranjat !”!Cititor si Cititoare, acum sunteti sot si sotie. Un pat dublu, mare, e locul lecturilor voastre paralele. Ludmila îsi închide cartea, stinge lumina, îsi lasa capul pe perna, spune : Stinge si tu lumina. Nu esti obosit de atîta citit ? Iar tu : Înca o clipa. Aproape am terminat Daca într-o noapte de iarna un calator de Italo Calvino.
(...)
Câta vreme stiu ca pe lume exista cineva care face scamatorii numai de dragul scamatoriilor, câta vreme stiu ca exista o femeie care iubeste lectura pentru lectura, ma pot convinge ca lumea continua.Daca într-o noapte de iarna un calator, în afara localitatii Malbork,itindu-se de pe coasta abrupta, fara a se teme de vant si de ameteala, priveste în jos unde umbrele se-ndesesc, într-o retea de linii ce se leaga, într-o retea de linii ce se intersecteaza, pe covorul de frunze luminate de luna, în jurul unei gropi goale, ce poveste îsi asteapta finalul?
(Editura Polirom,2006,traducere Anca Giurescu)
(...)
Orasele Invizibile(Le citta invisibili),1972,/Pentru a vedea un oras,nu e suficient sa tii ochii deschisi.Mai intai trebuie sa scapi de tot ceea ce te impiedica sa-l vezi,toate imaginile mostenite si ideile preconcepute.
Mergi zile întregi printre copaci si pietre. Arareori ochiul poposeste asupra unui lucru, si asta atunci când l-a recunoscut ca semn al unui alt lucru: o urmã pe nisip indicã trecerea tigrului,o bãltoacã anuntã un suvoi de apã, floarea de hibiscus, sfârsitul iernii. Tot restul e mut si intersantajabil; copacii si pietrele sunt numai ceea ce sunt.În cele din urmã, cãlãtoria te duce la Tamara.Te adâncesti înlãuntrul ei, pe strãzi împânzite de însemne care ies din ziduri.Ochiul nu vede lucruri, ci figuri de lucruri care semnificã alte lucruri: clestele aratã casa felcerului; pocalul, taverna; halebardele,corpul de gardã; cumpãna, precupeata.Statui si scuturi reprezintã lei delfini turnuri stele: semn cã ceva – cine stie ce – are drept semn un leu un delfin un turn o stea. Alte semnale anuntã ce e interzis într-un loc – sã intri pe stradã cu cãruta, sã urinezi în spatele chioscului, sã pescuiesti cu trestia de pe pod –si ce e permis – sã adãpi zebrele, sã joci popice, sã arzi cadavrele rudelor. Din poarta templelor se vãd statuile zeilor, înfãtisati fiecare cu atributele lui: cornul abundenrei, clepsidra, meduza,prin care credinciosul îi poate recunoaste, ca sã le adreseze rugãciunile potrivite. Dacã o clãdire nu poartã niciun însemn sau nicio figurã, însãsi forma si locul pe care le ocupã în alcãtuirea cetãtii sunt de ajuns ca sã-i indice rolul: resedinta regalã, închisoarea,monetãria, scoala pitagoreicã, bordelul. Pânã si mãrfurile pe care le etaleazã negustorii pe tarabe au valoare nu prin ele însele, ci ca semne ale altor lucruri: banda brodatã pentru frunte înseamnã elegantã; lectica auritã, putere; volumele lui Averroes,întelepciune; bijuteria pentru gleznã, voluptate. Privirea parcurge strãzile ca pe niste pagini scrise: orasul îti spune tot ce trebuie sã gândesti, te face sã-i repeti discursul si, în timp ce crezi cã vizitezi Tamara, nu faci altceva decât sã înregistrezi numele cu care ea se defineste pe sine si toate pãrtile sale.Cum este cu adevãrat orasul sub acest gros învelis de semne,ce contine sau ce ascunde – pleci din Tamara fãrã sã fi aflat.Afarã pãmântul se întinde, gol, pânã la orizont, se deschide cerul pe care aleargã norii. În forma pe care întâmplarea si vântul o dau norilor, esti dornic de-acum sã recunosti figuri: o corabie, o mânã, un elefant...
(...)
Feriti-va sa le spuneti ca, uneori, orase diferite se succed pe aceeasi intindere de pamant si sub acelasi nume, se nasc si mor fara sa le fi cunoscut, fara sa fi putut comunica. Cateodata, pana si numele locuitorilor raman aceleasi, si tonul vocilor, chiar si trasaturile fetelor; dar zeii care locuiesc dedesuptul numelor si deasupra locurilor au plecat fara sa spuna un cuvant si in locul lor s-au cuibarit zei straini. Zadarnic este sa te intrebi daca acestia sunt mai buni sau mai rai decat cei vechi, fiinca nu exista niciun raport intre ei, dupa cum vechile carti postale nu arata Maurilla asa cum era, ci un alt oras care, intamplator, se numea Maurilia, la fel ca acesta.
&
Dupã trei zile, mergând cãtre miazãzi, ajungi la Anastasia,cea scãldatã de canale concentrice si cutreieratã de vânturile din miazãnoapte S-ar cuveni sã însirui mãrfurile care se cumpãrã aici pe nimica toatã: agat onix crisopraz si alte varietãti de calcedoniu;sã laud carnea de fazan auriu, care aici se gãteste la flacãrã de lemn de cires uscat si se presarã cu mult maghiran; sã vorbescdespre femeile pe care le-am vãzut scãldându-se în bazinul unei grãdini si care câteodatã,se spune, îl invitã pe cãlãtor sã se dezbrace alãturi de ele si sã le fugãreascã prin apã. Dar cu aceste vorbe nu ti-as dezvãlui adevãrata esentã a orasului: pentru cã, în timp ce descrierea Anastasiei nu face decât sã-ti trezeascã dorintele una câte una, ca sã te oblige sã le înãbusi, celui care se aflã într-o dimineatã în mijlocul Anastasiei dorintele i se trezesc toate deodatã si-l împresoarã. Orasul îti apare ca un tot în care nicio dorintã nu se pierde si din care si tu faci parte,iar cum el se bucurã de toate cele de care tu nu te bucuri, tie nu-ti rãmâne decât sã locuiesti dorinta asta si sã te multumesti cu-atât. O asemenea putere, consideratã când malignã, când benignã, are Anastasia, oras amãgitor:dacã, timp de opt ore pe zi, tu muncesti ca tãietor de agat onix crisopraz, truda ta, care dã formã dorintei, de la dorintã îsi ia forma, iar tu crezi cã te bucuri de toatã Anastasia, când de fapt nu esti decât sclavul ei.
(Orașele invizibile,Editura ALL,2011,traducere de Oana Bosca-Malin)

Last edited by victor_homescu : 06 Aug 2018 at 13:39.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 06 Aug 2018, 20:15   #44
into_the_labyrinth
Senior
 
into_the_labyrinth
 
Join Date: Dec 2009
Posts: 131
Originally Posted by victor_homescu:
,Italo Calvino (1923– 1985) si doua carti,care obliga la citire şi recitire,.Casa ta, fiind spatiul unde citesti, ne poate spune care e locul pe care-l au cartile în viata ta, daca sunt o pavaza pe care ti-o pui înainte pentru a tine la distanta lumea din afara, un vis în care te cufunzi ca într-un drog, ori puntile aruncate spre exterior, spre lumea ce te intereseaza atât de mult, încât vrei s-o multiplici si sa-i extinzi dimensiunile prin carti. )


Mă bucur că îţi place Italo Calvino. Am să caut şi a doua carte propusă, deocamdată am citit doar ”Într-o noapte de iarnă un călător” (şi mi-a plăcut mult).

Precum elevul care iese neîntrebat la tablă , am să răspund întrebării (complexe) privind rolul pe care îl au cărţile în viaţa mea. 1. Da, este o pavăză pe care o pun înainte pentru a ţine la distanţă lumea de afară şi 2. Da, este şi un vis în care mă cufund ca într-un drog (nu mi se pare că cele două s-ar exclude). Nici cea de-a treia nu mi-e complet străină. Lipseşte doar 4. Pentru a mă îmbogăţi spiritual şi pentru a avea şansa de a-l cunoaşte pe autor, chiar dacă acesta este mort de decenii.
__________________
Citate: Citim lumea pe dos şi pretindem că ne înşală (Rabindranath Tagore) - unul dintre cele mai profunde

Se iubea pe sine cu o dragoste pătimaşă şi absolut reciprocă (Vladimir Nabokov) - unul dintre cele mai amuzante.

Un bilet de film ar putea echivala cu taxa către Paradis...
into_the_labyrinth is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 08 Aug 2018, 00:26   #45
klute
Guru
 
klute
 
Join Date: Jan 2011
Posts: 320
Originally Posted by sigalia:
Citeste lumea pe rupte, pa natural, pe unde apuca, in cele mai neasteptate situatii si ipostaze (instantaneu surprins de mine; azi, chiar azi)




Si ceva rafinat tare, tot pa natural se pare, cu dedicatie pentru cititorii & oamenii cu opinii d-aci (poza salvata de mine, gandind ca nu e de pierdut).


Citesc, citesc, cărți, site-uri, forumuri, citesc, și tot degeaba, cu nimica nu rămîn, afară numai de o vedenie de-o clipă, ajung la vorba oalelor și ulcelelor: nu este alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă decît buchisitul bucoavnelor. Nu.
__________________
Thanks to an ancient, closely guarded monastic secret, even the aged can learn to play the piano with no trouble at all.
klute is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 08 Aug 2018, 08:38   #46
Cretzulynne
Guru
 
Cretzulynne
 
Join Date: Sep 2009
Location: În Universul nr.1
Posts: 1,880
Originally Posted by klute:

Citesc, citesc, cărți, site-uri, forumuri, citesc, și tot degeaba, cu nimica nu rămîn.

„Se cuvine să citim nu pentru a-i înțelege pe ceilalți, ci pentru a ne întelege pe noi înșine” - Cioran.

După ce am terminat aproximativ, pe aici, a 150-200 - a carte, am simțit că cu cât citesc mai mult, cu atât știu mai puțin, totodată cu sentimentul că tot ceea ce citesc înseamnă același lucru și nu trebuie să citesc mai mult. Mi s-a părut absurd la momentul respectiv. Apoi, ani mai târziu, după ce am fost deconectată de la lectură multă vreme, am realizat o chestie fundamentală - cititul mă stimulează a fi vie. Din toate punctele de vedere.
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.

Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.

Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
Cretzulynne is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 08 Aug 2018, 18:18   #47
klute
Guru
 
klute
 
Join Date: Jan 2011
Posts: 320
Ce treabă ai tu cu cioran1?
__________________
Thanks to an ancient, closely guarded monastic secret, even the aged can learn to play the piano with no trouble at all.
klute is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 08 Aug 2018, 19:02   #48
Cretzulynne
Guru
 
Cretzulynne
 
Join Date: Sep 2009
Location: În Universul nr.1
Posts: 1,880
Numitorul nostru comun, adică eu și Cioran, este acela că am înțeles diferența dintre a citi pentru distracție și a citi pentru propria noastră nevoie de dezvoltare și înțelegere. O nevoie secundară pentru majoritatea a devenit pentru noi o nevoie primară precum hrana, somnul și schimbul de fluide corporale.
A ne înțelege pe noi înșine, adică să descoperim cum și cum nu simțim de am fi puși în postura fiecărui personaj. Cum am fi procedat noi de am fi fost x sau y.
Închei în această notă, una din vorbele mele născocite preferate - mulți citesc, puțini înțeleg și doar câțiva simt cu adevărat.

Care-i treaba cu Cioran de ești așa contrariat ? Tu ești un urmaș de-al lui Cioran ? (din stofa lui, ne-am lămurit că ești)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.

Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.

Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
Cretzulynne is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 08 Aug 2018, 20:03   #49
klute
Guru
 
klute
 
Join Date: Jan 2011
Posts: 320
Io-s mai mioritic, deal - vale etc., mai mult vale, nu am nici o treabă cu Cioran, decît atunci cînd rășina lăncrămează.
__________________
Thanks to an ancient, closely guarded monastic secret, even the aged can learn to play the piano with no trouble at all.
klute is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 08 Aug 2018, 20:54   #50
Cretzulynne
Guru
 
Cretzulynne
 
Join Date: Sep 2009
Location: În Universul nr.1
Posts: 1,880
Păi și atunci, de ce m-ai întreba dacă am io vreuna cu dânsul ???
Vezi că sunt o orășeancă, deci n-am nicio treabă cu voi, mioriticii, mai ales după ce vă lăsați conduși ca fraierii de acel D_ _ a și nu vă ridicați, măcar din pasiune pentru văile și dealurile voastre, dacă nu pentru dragile de oi ale voastre...Duh...Deșteptați-vă, mioriticilor!
Don't mind me.







------------------------------------------------

MIORÍTIC, -Ă adj. Spațiu mioritic = termen creat de filozoful Lucian Blaga, care consideră sufletul românesc solidar cu un orizont spațial profund, constituit dintr-un plai ce se înfățișează ca un plan ondulat cu alternanțe între deal și vale. [Cf. Miorița – baladă populară].
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.

Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.

Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
Cretzulynne is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 08 Aug 2018, 21:02   #51
klute
Guru
 
klute
 
Join Date: Jan 2011
Posts: 320
Din fericire, nu ne cheamă pe nici unul Geronimo, ca pe voi, la oraș, ardem bucuroși în auschwitzul ignoranței cu șepcuță de marinel.
__________________
Thanks to an ancient, closely guarded monastic secret, even the aged can learn to play the piano with no trouble at all.
klute is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 09 Aug 2018, 08:01   #52
Cretzulynne
Guru
 
Cretzulynne
 
Join Date: Sep 2009
Location: În Universul nr.1
Posts: 1,880
Pesemne, nu m-am făcut înțeleasă. L-am numit eu politic pe ăst incompetent ??
Cel puțin, io mă informez!

Vă reamintim că pesta oilor, boală care evoluează în Bulgaria, este mai deloc cunoscută crescătorilor de ovine din România. Ionică Nechifor, secretarul general al Federației Romovis, consideră că este nevoie ca fermierii să fie informați în mod oficial despre riscurile reprezentate de această boală, mai ales cu privire la simptomele prin care ea poate fi identificată în turmă.


http://agrointel.ro/101486/geronimo-...atorelor-mici/

Guvernul ascunde proporțiile pestei porcine, harta Comisiei Europene cu evoluția focarelor înroșește tot mai mult din țară!

Libertatea publică documentul prin care România a fost informată, încă de acum un an și jumătate, că nu previne pesta porcină


Țara plânge, Guvernul minte, porcii mor! România abator


Asfarviridae


Duh...ce s-a ajuns de voi, mioriticilor ?!
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.

Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.

Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.

Last edited by Cretzulynne : 09 Aug 2018 at 08:11.
Cretzulynne is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 06 Sep 2018, 18:44   #53
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
Sabin Balasa,a scris trei carti,romanul Desertul albastru placându-mi în mod deosebit.O recomand.Iata de ce:

Ma las în voia imaginatiei, convins ca nimic nu vine la întâmplare, ca toate se leaga cu dorintele mele, chiar si destinul meu/Pe sevalet se afla un tarm încarcat de alge înflorite si în spate se continua oceanul/Nu oceanul negru,vazut de mine, ci un ocean albastru, limpede, dorit de suflet, la care pictez de câteva zile, fara odihna.
(...)
Ceata creste pe masura ce înaintez. Pavajul aproape ca nu se mai vede din cauza fuioarelor albe care mi se prind de picioare. Dinspre lacuri vin tot felul de adieri si insecte, care de care mai stranii, mai ametite. Sunt si un fel de sopârle mici, rosii, târâte de vânt pe trotuarul umed.Le vad zbatându-se o clipa, apoi le acopera Ceata. Teama c-ar putea sa-mi patrunda în ghete, în haine, ma oripileaza.Din când în când, ma ciocnesc de câte un trecator învaluit în Ceata, care îmi transmite sperietura lui.Oare cât va mai dura Ceata asta? O zi, un an, o vesnicie?Alta scapare decât sa-mi creez imagini în minte, sa le pictez si sa vorbesc în soapta cu ele, nu am. Pentru mine este singura cale.Daca s-ar ridica Ceata, ce mare lucru as vedea? Pictura începe,oricum, de dincolo de Ceata.Numai ca se lipeste, a dracului, de tot! Suntem pachete de ceata, nu oameni! Întreaga tara este ambalata în Ceata si pusa deoparte. Noi nu vedem nimic; ne vad doar cei care trebuie sa ne observe pe noi. Pentru mine senzatia este îngrozitoare. Poate pe altii nu-i deranjeaza. Multi s-au obisnuit cu Ceata; unora le convine,altora chiar le place: se furiseaza prin Ceata, se joaca,susotesc, râd… viata trece!Tresar! Ceva ma trezeste din gânduri. Ce anume? Un punct albastru! Pluteste prin Ceata, se mareste si staruie în fata ochilor. Ce poate fi?! Prin ceata vezi doar ce ti se nazare.O alta curiozitate: Ceata, în loc sa se îndeseasca, cum este firesc,pentru ca înaintez spre lacuri, se rareste!Dar tot nu scap de gânduri.Acum, îmi vin în minte imagini din vremea copilariei. Ce atmosfera stranie era si pe atunci! Nici vorba de Ceata; era tot timpul Luna! Luna mare, aurie, pe cerul albastru-profund al serii.Alergam spre creasta rotunda a dealului, împreuna cu uriasul si viteazul Cioban, sa prindem discul stralucitor al Lunii si sa ne jucam cu el prin puzderia aceea de stele; dar Luna nu se lasa niciodata prinsa. Cioban latra, latra si latra, pâna ce sutele de câini receptau mesajul si-l transmiteau catre nepasatoarea Luna.Într-o seara, când Luna se oprise deasupra dealului si ma privea staruitor prin fereastra, eu, suparat ca nu se lasa niciodata prinsa,am închis ochii sa adorm, sa visez: dar o vedeam în continuare. Asa ca am deschis din nou ochii, sa aflu ce vrea.Luna a început sa se mareasca, apoi sa coboare în curte,acoperind dealul, sa devina din ce în ce mai stralucitoare, imensa,incandescenta ca soarele pe care – pâna atunci – nu îl vazusem niciodata.În acel moment am simtit rigiditatea corpului care nu mai asculta comenzile si m-am eliberat!
Pluteam cu usurinta pe care doar spiritul si gândul o au. Fuga în sus prin tavanul devenit dintr-o data transparent, înaltarea deasupra casei, apoi cu mult mai sus decât înaltimea dealului, îmi dadeau o stare de bucurie nebanuita.Priveam satele, dealurile si câmpiile îndepartate, cu o curiozitate iesita din comun. Era o dorinta, o cercetare? Auzeam în continuare latratul mesager al câinilor si tipatul pasarilor de noapte.Tot timpul scurt al putinilor ani de dupa nastere dorisem sa stiu ce se afla dincolo de orizonturi.Am coborât din nou deasupra casei transparente si am privit
interioarele. Acolo îi vedeam pe fratii mei, pe parinti, precum si pe mine, dormind linistiti. Din curiozitate, am privit pâna si ce se gasea în sertarele închise de la biroul tatalui meu si în alte locuri ferecate, unde noi copiii nu aveam acces.Fericit ca simturile nu îmi disparusera, ca erau chiar mai ascutite ca înainte, am coborât în frunzisul pomilor din gradina,unde am perceput miscarea unduitoare a frunzelor – cu toate ca nu era vânt – si am simtit mirosul tonifiant al merelor pârguite. Unele gaini, cu instincte de libertate mai mari decât celelalte, scapasera de intratul în cotet si dormeau în frunzisul acela aromat. În mod ciudat, au simtit apropierea mea si au început sa se foiasca si sacârâie.Revenind deasupra casei, am început sa cobor pâna ce m-am suprapus exact corpului meu care se afla în pat. Deodata, marea mea trezie si simtire s-au stins; la fel si lumina stralucitoare de afara.Stiam ca în acel moment adorm, ca dispar.Zilele, lunile si anii ce au urmat sub acel clar de Luna au fost pentru mine de taina si neliniste. Observam tot ce se petrece în jur si înregistram faptele, suferintele si putinele bucurii ale oamenilor,cu o perceptie foarte accentuata si profunda.Luna stralucea mereu peste dealuri.Mortii tineri veneau în cohorte dintr-un tinut despre care aflasem ca se numea razboi.Ma trezesc iar din gânduri. Amintirile fug în Ceata asemenea unor naluci. Aud din nou uruitul acela pe care noi îl ascultam de ani si ani, fara sa stim ce este si de unde vine. Seamana cu un zanganit de lanturi si catuse rostogolite pe piatra.De fapt, de ce plecasem eu? Unde mergeam? Nicaieri. În drumspre atelier, mi-am amintit ca acolo s-a programat o sedinta de care vreau sa scap. Sedintele ma îngretoseaza! Mai bine fac un du-te-vino între lacuri si Piata Aviatorilor, sa iau o gura de aer;am luat o gura de Ceata!Dar ce se întâmpla? Am impresia ca, pe alocuri, Ceata începe sa se rareasca. Cu atât mai mult încep sa vad si sa constat mizeria în care ma aflu. Camasa uda mi se lipeste de piele si este plina de mici insecte verzui.
(...)
Dumnezeule mare, se zice ca ne-ai facut pe toti la fel! Biologic e posibil eu ma simt egal si cu frunza. Dar de ce ne-ai facut sufletele atât de diferite? Ne-ai gresit? Care Creator foloseste doar o fractiune infima de timp pentru a-si face opera, apoi, satisfacut, o contempla întreaga vesnicie?Un Dumnezeu cu adevarat mare trebuie sa fie în egala masurapentru noi, cât si pentru plante, câini sau delfini.Automat îmi revine în minte satul din perioada copilariei mele.Pe-atunci, asa cum va spuneam, zi si noapte era mereu Luna, trista si galesa. În lumina aceea galbejita a Lunii, vitele costelive, aproape esinate de foame, proptite pe picioarele hodoroage, cu capetele scheletice ridicate spre cer, rageau sinistru la Luna.Se târau într-un noroi negru si cleios,statornicit parca pentru vecie în curtile taranilor.Invidia, ura si delasarea pluteau ca norii toxici peste mintile oamenilor.Pamântul îi rabda cum îi rabda, dar ei nu se rabdau între ei. Îsi faceau unii altora tot raul ce le trecea prin minte; iar când ajungeau în pragul nenorocirilor si deznadejdii îl blestemau pe Dumnezeu.
(...)
Când venea câte un partid la putere (partidele faceau cu rândul), tata Iulica îsi arata curul catre sat si striga:- Na, fire-ati ai dracului! Plecara ai vostri si venira ai nostri.
Care erau unii si care altii nu se stia, fiindca de fiecare data cei care veneau erau „ai nostri“.Asa parea sa fie pâna ce i l-au vazut o buna parte din Armatele Sovietice care au trecut prin sat.Cu aceasta ocazie, a disparut Luna. Peste tot a aparut Soarele de la Rasarit. Era atât de stralucitor, ca-ti lua vederea! Disparusera pâna si cântecele despre Luna. Aparusera altele, despre Soare.Ce-i drept, lumea se cam saturase de atâta Luna! Acum, totul era sa ne adaptam. Cei traiti vreme îndelungata sub luna se adapteaza greu sub soare. Schimbarea a fost si foarte brusca; Soarele a aparut direct în locul Lunii. A fost un fel de hocus-pocus.La fel a aparut si „Experimentul“; se facea pe oameni, pe viu.Pâna atunci nu aflasem nimic despre el.Se zicea ca-l programasera de mult în Rusia, ca-l experimentasera pe pielea rusilor si ca acum îl încercau si pe a noastra.De obicei, oamenii uita ce-a fost. Din trecut, le ramân doar amintirile unor amintiri, uneori foarte idealizate.Mie, ce-i drept, nu-mi placea ca disparuse complet Luna.Soarele era mult prea stralucitor; pâna si noaptea era tot Soare. Si pentru ca tot era lumina, ne tineau în sedinte lungi si obositoare pâna la ziua. Ne învatau lucruri de care nu mai auzisem pâna atunci. Spuneau ca trebuie sa-i urâm pe unii si sa-i iubim pe altii.Cei pe care trebuia sa-i iubim erau chiar ei, cei care ne tineau prin sedinte. Multi au deprins câte ceva; eu am fost complet îndaratnic.Mintea mea voma automat dogmele, în timp ce unii colegi le înghiteau nemestecate.Credeau ca noi românii suntem mai speciali decât altii.Mai târziu, când încercau sa ma învete un anumit fel de pictura, în Bucuresti, am aflat ca pe tatal meu si pe unchiul meu iau saltat într-o noapte însorita si i-au dus, nu se stie unde, pentru„cercetari“. Aveau sa-i cerceteze ani si ani de zile; le uitasem pâna si chipul.De atunci, soarele îmi intra mereu în ochi; ma orbea. Devenise mult prea fierbinte si pentru restul oamenilor.Multora le provocase arsuri fara leac. Pe unii i-a orbit definitiv.Tot în acea perioada, am constatat ca halucinatiile care provin dintr-o lumina orbitoare sunt mult mai stranii decât cele aparute din bezna.Astfel, halucinatiile din acea vreme au înnebunit mintea guvernantilor care s-au napustit împotriva ordinii naturale, vrând s-o înlocuiasca cu alta, nascocita de ei. Ziceau ca lupta cu Natura.De pilda, concepeau atractia dintre sexe dupa alte legi decât cele ale Naturii. Repartizau baietilor fete si fetelor baieti, obligându-i sa se iubeasca politic. Oficierea casatoriilor o faceau mai întâi politicienii,în sediile partidului.Asta mai treaca-mearga. Dar cea mai grava halucinatie era aceea ca luptau sa înlocuiasca fiinta umana existenta cu alta, careiaîi spuneau „de tip nou“.Nu glumesc, au si reusit! Milioane de oameni de „tip nou“ erau fericiti sa se scrie cu ei litere pe jos, prin piete amenajate în acest scop.Oamenii pe care îi vedem noi astazi, prin ceata, stând la cozile astea interminabile, sunt oameni de „tip nou“.Dar oamenii, indiferent de ce tip sunt, au si ei un anumit grad de suportabilitate; nu pot trai multa vreme cu aceeasi minciuna,trebuie sa le-o mai primenesti din când în când. Stapânilor nu le e niciodata teama de multimi; dar, pâna si pestele când îl prajesti mai trebuie întors de pe o parte pe alta; altfel se arde complet si devine nefolositor.Asa ca, la fel de brusc cum au facut prima schimbare, au facut-o si pe cea de-a doua: Deodata, Soarele s-a întunecat si în locul lui a aparut Ceata.O ceata de sa-ti bagi degetele în ochi! Eclipsa totala de Soare ne-a impus o noua adaptare. Ceata este autohtona, dar are în ea ceva în plus, de „tip nou“, care îti opreste vederea si îti baga frica în oase.S-a schimbat clima, s-a schimbat si presedintele.Cel vechi fusese alcatuit din milioane de poze marite, asezate în asa fel, încât, indiferent în ce parte priveai, el îti aparea mereu în fata! Cel nou e doar o imagine la televizor, partial-color, în plina miscare si continua vorbire.E aceeasi manusa, întoarsa pe dos.Exista însa o compensatie. În timp ce afara Ceata îti cârpeste ochii, la televizor presedintele ti-i deschide tot timpul. Clarviziunea ne vine numai si numai de la el. Si înca ceva. Pe glasuitorul acesta,toti regii si presedintii lumii îl apreciaza. E un singur ecran luminos într-o tara de ceata; se vede mai bine. Cu timpul, lumea va afla ca exista si România!Au procedat perfect. Strategia „Experimentului“ a fost dramuita la centima. Mai întâi îi iei omului tot ce are, pe urma începi sa-i dai cu bucatica câte ceva din ce-a fost al lui. Apoi, schimbi macazul: îi iei o parte din ce i-ai dat si îi restitui si alte parti, de care bietul om si uitase ca au fost cândva ale lui.Când manusa se va rupe complet,o vor cârpi si o vor prezenta ca noua. Guvernantii îsi vor împarti totul între ei, urmând ca populatia sa ia ciuciu!Ce stim deocamdata este ca va fi bine.De aceea m-am trezit si eu cu tata si mai târziu cu unchiul venind din acele lungi „cercetari“. Erau mult mai slabi, mult mai scheletici decât ce vedem noi prin plansele de anatomie! S-au întors atunci foarte multi intelectuali care supravietuisera„cercetarilor“. Pe unii îi cercetasera prea tare; nu s-au mai întors.Macazul s-a schimbat, guvernantii au ramas aceiasi. Si oamenii au ramas aceiasi. De-atunci, toti avem dreptul la Ceata egala si libertate legala.De lipsa libertatii interioare eu nu m-am plâns niciodata.Cu ea m-am nascut; n-o cer presedintilor. Bietii, n-o au nici pentru ei!În viata, totul este sa nu te lasi castrat.Se stie, dar adesea se uita, ca sotul doamnei vaci nu este boul, ci taurul. Sotul doamnei iepe nu este calul, ci armasarul.Un popor care a devenit atât de domestic încât uraste plantele si animalele nu poate avea o soarta prea buna.Oamenii nu se schimba odata cu schimbarile politice.Adevaratele schimbari se fac în planul interior, în caracter.Ceata este autohtona; ea urca si coboara în suflete, dupa împrejurari.La poarta mintii se înghesuie acum tot felul de rationamente si imagini.Dar ma trezeste din nou uruitul acela sinistru si-mi împrastie gândurile. Este cu atât mai deprimant, cu cât îl aud venind din toate partile si nu întrezaresc absolut nimic!Un gând îngrozitor, ca un vânt rece, ma strabate: suntem toti,absolut toti, într-o închisoare permanenta, cu sârma ghimpata de-a lungul granitelor; fiecare individ a devenit gardianul celorlalti.Dar… ce se petrece? Ce vad?Ceata fuge din fata mea în rotocoale mari, asemenea unor duhuri rele strapunse de lumina! Punctul albastru a devenit acum o sfera în care intru – din care ies – si, deodata… minune! Asfaltul se usuca sub ochii mei, cerul este albastru, soarele blând si atmosfera calda!
(...)
Dar cine se mai poate misca? Ce vad este de-a dreptul uluitor!Nalucirile sunt în firea mea, dar ce vad acum depaseste masura!S-a luminat într-adevar; dar aici, unde ma aflu acum, ar trebui sa am în fata lacul Baneasa! Însa ce vad? La cincizeci de metri în fata mea se afla o plaja si în continuare, pâna în dunga îndepartata a orizontului, se întinde un ocean negru de culoarea granitului.Ocean la marginea Bucurestiului? Cine ar crede asa ceva? Ma frec la ochi, dar imaginea persista. Îmi trag si doua palme peste obraji. Cu grija, fireste; mai bine sa le primesti de la tine decât de la prieteni.Glumesc din teama. Încerc sa cred ca ceea ce vad exista doar în imaginatia mea. Verific si faptul ca s-ar putea sa visez. Îmi zic: daca în momentul de fata ar aparea un urias care ar împacheta oceanul si plaja, le-ar baga în buzunarul jachetei si ar pleca cu ele aiurea, eu mi-as da seama chiar în timpul somnului ca visez. Dar nimic de acest fel nu se întâmpla. Deci, sa iau realitatile asa cum sunt.Ca sa poti analiza un fenomen, trebuie sa te plasezi în afara lui; sa nu te implici direct. Daca te obisnuiesti cu fenomenul, începi sa faci parte din el si sa devii concesiv. Accepti lucruri care îti dezic firea si care mai târziu îti schimba destinul.Asa ca ramân deoparte, rezervat, si încep sa analizez cu atentie umea din jur. Observ unele lucruri care chiar îmi displac. De pilda,indivizii sunt mult prea singuratici; nu comunica unul cu celalalt.Când, totusi, vorbesc între ei, fiecare pare cu gândul plecat în alta parte; sau nu gândesc nimic, au renuntat. Pâna si tinerii sunt taciturni si izolati. Doar ici-colo, grupuri mici de copii se joaca si chicotesc împreuna. Glasul lor îl aud si bolboroseala stranie a oceanului lipsit de valuri.
(...)
Vad la distanta un batrân caruia i s-a facut rau si a cazut pe plaja.Nimeni nu se apropie de el sa-l ridice! Dar iata ca apar sanitarii cu o targa si rezolva cazul în mod operativ. Probabil ca aici exista alte reguli; eu nu le cunosc. E bine sa nu ma grabesc. Poate ca izolarea indivizilor este doar aparenta. Din ce vad, între ei arboreaza o foarte rece politete. Poate!Poate ca restul oamenilor sunt sanatosi! O lume atât de civilizata, pasnica la vedere, cu o stare materiala excelenta, nu poate fi nebuna! Altfel, ar trebui sa admit ca lumea noastra înfometata si dementa este un exemplu de sanatate psihica!Dar nu trebuie sa uit ca o lume ori e sanatoasa în întregime, ori e nebuna!Îmi aduc aminte de conditia ciudata în care ma aflu: de visat este clar ca nu visez; simt deja pe piele piscaturile datorate expunerii prelungite la soare. Dar, cu certitudine, eu nu pot sa fiu în acelasi timp în doua locuri! Daca m-am dedublat, atunci ce se întâmpla cu mine, acela care se afla acum în Bulevardul Aviatorilor? Urc pe acoperisuri? Ma priveste lumea, ca la spectacol,cum stau împietrit pe trotuar? Poate ca ma cauta fratii, prietenii!Poate ca sunt la o sectie de militie sau la spitalul de boli nervoase!Ce se petrece nu e un lucru de gluma; trebuie sa clarific neaparat situatia.
(...)
Nu-mi ramâne altceva de facut decât sa ma întorc singur,în directia din care am venit. Sper sa reusesc, altfel ramân dracului prin locurile astea necunoscute!Dar, iata, dorinta de a ma întoarce este suficienta în acest caz;nu am nevoie de efort special! Fara macar sa-mi misc picioarele,fara alta deplasare, ma aflu din nou în sfera albastra prin care venisem si,imediat, în Bulevardul Aviatorilor, înconjurat de ceata!Ce simplu! A fost un act de vointa? Desigur. Vointa nu este o sfortare; o ai sau n-o ai. Cel mult un exercitiu al ei, o practica. Totul este sa crezi.Dar, atentie! Din cauza filozofarii, era cât pe-aci sa-mi scape piciorul într-o groapa adânca, sa-mi rup gâtul si sa ratez Construirea Socialismului cu un pas mai devreme! Nu mi-ar strica mai multa atentie la realitatile din jur, vorba Felinei!Ajuns în Piata Aviatorilor ma întâmpina o alta ciudatenie. Ceasul stradal arata acum zece si zece! Cum e posibil? Daca a fost zece fix când l-am vazut eu la plecare… sa zicem ca drumul spre lac,iesirea la ocean, statul pe plaja, discutia cu nebunul duios care l-a hranit pe Snif, apoi întâlnirea cu nebunii religiosi – toate astea, plus întoarcerea mea-sa fi durat cel putin trei ore. Atunci, unde sunt cele trei ore? Doar le-am trait!Înseamna ca acolo - nu stiu sa zic unde - timpul se scurge cu viteza uluitoare! Aici abia se misca! De ce sa ma mir de asta, din moment ce întreaga tarasenie este foarte stranie?Daca n-as fi trait eu însumi toate astea si mi le-ar fi povestit altul, as fi zis ca delireaza!
(...)
Dumnezeu este iertator, stim asta. În schimb,Natura este foarte dura, ea nu poate fi pacalita.Legile ei sunt fixe si necrutatoare. Îti dau un exemplu: veneam odata de pe munte;duceam în spate un rucsac greu de îmi rupea spatele. Nu voiam sa-l abandonez, pentru ca ma aflam foarte aproape de casa. Am încercat sa viclenesc Natura si mi-am zis: ce placuta este durerea! Câta voluptate exista în ea! Autosugestia a functionat perfect: durerea a încetat; dar placerea pe care mi-o promisesem nici gând sa apara!De ce? Pentru ca Natura, ironica si dura cum e, nu permite drept placere nici macar durerea, daramite sa-ti lase o placere adevarata!
(Desertul albastru,Editura Atlas,1996)

Last edited by victor_homescu : 06 Sep 2018 at 18:52.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 06 Sep 2018, 19:09   #54
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
=doua carti-Emil Cioran (1911- 1995)/De ce nu putem rămîne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercînd să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel?N-ar fi mai fecundă o abandonare în fluiditatea noastră interioară, fără gandul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile şi agitaţiile lăuntrice? Sîntem atît de singuri în viaţă, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane -

Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se îndreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii prielnice de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un om singur pe drumul vieţii? Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se scoboară la un nivel mai inferior. Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al iubirii mele. Setea maladivă de nefericire, căutarea tristeţilor altora dezvoltă în mine o iubire egală cu tristeţile, bolile şi nefericirile altora. Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş lupta împotriva tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele, o luptă care, micşorându-se la alţii, creşte la mine, pentru ca variindu-le intensitatea să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile, bolile şi nefericirile altora le-am absorbit în mine în măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele decât sporindu-le. Sunt fiinţe care, în ordinea aceasta, rezistă infinit. Şi atunci este o crimă să nu practici iubirea, ca un mijloc de a reduce nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adâncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacrificiul, dacă nu o mare renunţare dintr-o mare iubire? Viaţa pare a câştiga un sens numai în sacrificiu. Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viaţa?”
(Cartea amăgirilor,Humanitas,2006)
(...)
Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viaţa şi perspectiva morţii.Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi. Este ca şi cum în orice trăire m-aş umfla ca un balon mai departe decît rezistenţa lui.În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic. Te dilaţi interior,creşti pînă la nebunie, pînă unde nu mai există nici o graniţă, la margine de lumină, unde aceasta este furată de noapte, şi din acel preaplin ca într-un vîrtej bestial eşti aruncat de-a dreptul în nimic. Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea; ce sîntem noi în faţa vîrtejului interior care ne consumă pînă la absurd? Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate, dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poţi stăpîni, care te poate arunca şi pe tine în aer, iremediabil. La marginile vieţii ai senzaţia că nu mai eşti stăpîn pe viaţa din tine, că subiectivitatea este o iluzie şi că în tine se agită forţe de care n-ai nici o răspundere, a căror evoluţie n-are nici o legătură cu o centrare personală, cu un ritm definit şi individualizat. La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există. Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Cînd tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit pînă la paroxism, pînă la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile aceste trăiri, este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Şi cînd simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vîrtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan pur interior. Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi. Oamenii care trăiesc pe un plan exterior sînt salvaţi de la început; dar au ei ce salva, cînd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interiorităţii şi al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută, deoarece existenţa care îşi actualizează în trăire rădăcinile ei cu o conştiinţă încordată nu poate decît să se nege pe ea însăşi. Viaţa este prea limitată şi prea fragmentară pentru a rezista la mari tensiuni.N-au avut toţi misticii, după marile extaze, sentimentul că nu mai pot continua să trăiască?Şi ce mai pot aştepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viaţa,singurătatea, disperarea sau moartea?
&
Mai este ceva pe acest pămînt care să nu poată fi pus la îndoială, în afară de moarte,singurul lucru sigur în această lume? A te îndoi de toate şi a trăi totuşi, iată un paradox care nu este unul dintre cele mai tragice, deoarece îndoiala este mult mai puţin intensă ş încordată decît disperarea. Nu este caracteristic faptul că tipul cel mai frecvent de îndoială este cel cerebral, unde prin urmare participă omul numai cu o parte din fiinţa sa, în deosebire de participarea totală şi organică din disperare? Chiar în formele organice şi serioase ale îndoielii, intensitatea nu este niciodată echivalentă celei din disperare. Un anumit diletantism şi un gen particular de superficialitate caracterizează scepticismul faţă de fenomenul atît de complex şi de ciudat al disperării. Mă pot îndoi de orice, pot arunca un zîmbet dispreţuitor asupra lumii, dar aceasta nu mă împiedică să mănînc, să dorm liniştit sau să mă căsătoresc. În disperare, de a cărei profunzime nu te poţi convinge decît trăind-o,aceste acţiuni nu mai sînt posibile decît cu efort şi suferinţe. Nimeni, pe culmile disperării,nu mai poate şi nu mai are dreptul la somn. De aceea, nici un deznădăjduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, păstrînd în conştiinţă actualitatea dureroasă a mizeriei lui subiective pînă dincolo de orice margini. Îndoiala este o nelinişte care se referă la probleme şi la lucruri, ea rezultă din conştiinţa irezolvabilităţii tuturor chestiunilor mari. Dacă s-ar rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la stările normale. Cîtă diferenţă faţă de situaţia omului în disperare, care, dacă s-ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai puţin neliniştit,deoarece neliniştea lui este răsărită din structura existenţei lui subiective. Disperarea este starea în care anxietatea şi neliniştea sînt imanente existenţei. Nimeni nu e torturat în disperare de probleme, ci de convulsiunile şi arderile în propria lui existenţă. Că nu se rezolvă nimic în această lume, este regretabil. N-a existat şi nu va exista nimeni care să se sinucidă din acest motiv. Atît de puţin influenţează neliniştea intelectuală neliniştea totală a fiinţei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie de ori o existenţă dramatică, torturată pentru destinul ei în lume şi chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare, decît un om abstract, frămîntat de probleme abstracte care nu angajează fondul subiectivităţii noastre.Dispreţuiesc în această gîndire absenţa riscului, a nebuniei şi a pasiunii. Cît de fecundă este o gîndire vie, pasionată, în care lirismul circulă ca sîngele în vine! Este extrem de interesant şi de dramatic procesul prin care oameni iniţial frămîntaţi de probleme pur abstracte şi impersonale, obiectivi pînă la uitare de sine, surprinşi de suferinţă şi boală au fost în mod fatal aduşi să reflecteze asupra propriei lor subiectivităţi şi asupra problemelor de trăire şi experienţă. Oamenii obiectivi şi activi nu găsesc destule elemente şi resurse în ei pentru a-şi considera destinul atît de interesant încît să-l pună în problemă. Pentru a face din destinul tău o problemă subiectivă şi universală în acelaşi timp, trebuie să scobori toate treptele unui iad lăuntric. Dacă n-ai ajuns încă cenuşă, atunci poţi face filozofie lirică, adică o filozofie în care ideea are rădăcini organice, tot atît de organice ca şi poezia. Atunci realizezi o formă superioară de existenţă personală, cînd lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile,nu merită nici măcar dispreţul. Nu fiindcă ai avea o excelenţă în lume sau o valoare deosebită, dar fiindcă nu te mai poate interesa nimic în afară de agonia ta personală.
(Pe culmile disperării,Humanitas,1993,)
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 11:32.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells