La Țigănci - 200.000 spectatori

[mirodoni]

La Țigănci”
Lucrare de nota 10 la Bacalaureat, semnează Doni Mirodoni

Filmul lui Vlad Cristian Pau, „La țigănci”, postat pe Youtube încă din 2012, are cel mai mare număr de spectatori pe care l-a avut vreun lungmetraj românesc lansat în secolul 21, aproape 200 de mii! https://www.youtube.com/watch?v=I38GsPqKNyk
Firește, am vrut și eu să-l văd, pentru că pe vremea mea nu aveam voie La țigănci, iar acum era lectură obligatorie pentru Bac.
Faptul că acolo erau comentarii răutăcioase nu m-a influențat, și nici aprecierile elogioase. Ce m-a deranjat, era lipsa argumentelor.

Prima mea impresie a fost: așa ceva nu se poate! Ca urmare, am citit nuvela lui Mircea Eliade, considerată o capodoperă a literaturii fantastice românești.

În rezumat, nuvela este cam așa:
Profesorul de pian Gavrilescu, un ratat la 49 de ani, uită într-o zi geanta cu partituri la una dintre elevele sale. Făcând cale întoarsă și fiind foarte, foarte cald, nu mai are răbdare să vină un tramvai și pornește pe jos. Este atras, însă, „ca un magnet”, de grădina răcoroasă cu nuci unde era un bordel, în nuvelă scrie „bordei”, numit „La țigănci”, despre care bărbații vorbeau cu patos în tramvai, pretinzând, însă, că-l detestă.

Aici, urmează „ritualul” la care se așteaptă orice licean. Adică la poartă îl întâmpină o fată frumoasă, care, văzându-l timid și nehotărât, își folosește farmecele pentru a-l convinge să intre. Ajunge la „matroană” o țigancă bătrână, „baba”, care-l pune, cum se obișnuiește, să aleagă, oferindu-i 4 variante: o țigancă, o grecoaică, o evreică și-o nemțoaică. Gavrilescu refuză nemțoaica, semn că aici e un schepsis, pe care-l și devoalează: prima lui mare iubire, Hildegard, fusese ratată și nici măcar nu-și amintea cum s-a întâmplat.

Așa că i se oferă 3 „fete”, contra-cost, firește, o sută de lei bucata, care, de obicei, vin dezbrăcate, ca să vadă omul ce alege, și i se cere s-o ghicească pe țigancă, în timp ce dănțuiesc în jurul lui. Numai că, de data aceasta, autorul, adică Mircea Eliade, o dezbracă integral doar pe prima, care era neagră și oacheșă, cea de-a doua avea doar un voal transparent pe ea, iar a treia era de-a dreptul îmbrăcată, cu o fustă lungă de catifea. Dar era la derută, pentru că nu prima era țiganca! Astfel, Gavrilescu pică testul. I se oferă a doua șansă, dar eșuează din nou. I se spune că, dacă ar fi ghicit, „ar fi fost foarte frumos”, i-ar fi prezentat toate odăile „bordeiului”, care bănuim că nu erau... goale!

Grav este că de-acum trebuie să ghicească pe întuneric! Adică nu mai ține de logică și judecată, ci de hazard și destin. „Destinul”, însă, îi este potrivnic. Intră într-o vrie din care nu mai poate ieși singur. Îl scoate „baba” dintr-o draperie în care se afla înfășurat în pielea goală, draperie pe care ulterior declară că o simțea ca pe un giulgiu.

Gavrilescu pleacă unde era de fapt plecat, adică să-și recupereze geanta cu partituri. Când ajunge acolo, constată că fetița căreia îi dădea lecții de pian se făcuse mare, se măritase și plecaseră cu toții de ani buni în altă parte. Contrariat, își continuă drumul spre casă. Aici, broasca de la ușă era schimbată și află că Elsa, soția lui, plecase de 12 ani în Germania, pentru că soțul, adică el, Gavrilescu, dispăruse fără urmă.

Conștient că, de când a fost la țigănci, „a ieșit o sumă de încurcături”, revine în noapte la bordel să ceară socoteală. Aici, „baba”, trezită din somn, îi spune că nu mai e decât nemțoaica, și-l trimite la „casa cea mare”, nu la „bordei”. Plătește, iar când ajunge la camera indicată, constată că nemțoaica era... Hildegard, iubirea lui ratată din tinerețe! Și pornesc amândoi spre pădure, ca-ntr-un vis, fără să deschidă, poarta...

Având scheletul nuvelei lui Mircea Eliade, putem începe analiza. Celelalte personaje și situații au rolul să lege oasele între ele și să nu le lase să zăngăne.

Ce poate înțelege un „profan” din această poveste?

Este limpede că nuvela se desfășoară pe două planuri: planul real și planul ireal, adică imaginar, sau fantastic. Cele două planuri sunt țesute între ele nesimetric - simetric, pentru a evita monotonia. Respectiv unul pe față, trei pe dos, trei pe față, unul pe dos. În total opt secvențe.

Desigur, întrebarea care se pune este „ce a vrut să spună autorul?” Chiar dacă am ajuns cu povestea la final, nu putem răspunde tranșant la această întrebare până nu lămurim altele.
În primul rând, „care este rolul bordelului?”. Păi nu poate fi altul decât acela care este, adică satisfacerea plăcerilor primordiale. Numai că în acest caz, personajul principal, Gavrilescu, nu mai este un tinerel, ca urmare, trebuie mai întâi „încălzit”. Dar acest lucru nu reușește, pentru că nu poate separa „dragostea neprihănită” de plăcerea erotică. Așa că tot ritualul de incitare, ca să nu folosesc termenul cu „ex”, eșuează, deși „fetele” se străduiesc să-și facă „meseria”. Gavrilescu ajunge în pielea goală, dar în loc să fie un pas înainte, este unul înapoi, văzând că trupul lui nu mai este tânăr. Fetele renunță, îl ajută să se îmbrace, iar baba îl trimite de data aceasta nu la „bordei”, ci în „casa cea mare”, unde-și găsește iubirea din tinerețe și rămâne cu ea, pentru că pe Elsa, soția lui, cu care o înlocuise cândva, o pierduse deja.

Dar cu o astfel de viziune asupra nuvelei lui Mircea Eliade nu poți lua Bac-ul. La școală nu prea ți se arată calea cea întortocheată, ci te cheamă în particular la „meditații”, cu o sută de lei ora.

Astfel, te crucești cum poate fi interpretată o operă, destul de limpede, la prima vedere.

Am fost curios de unde a început să se rostogolească bulgărele în cazul nuvelei „La țigănci”. Astfel, am găsit că nume mari ale criticii literare române afirmă că „La țigănci” este „o alegorie a trecerii spre moarte”.

În nuvelă, nici vorbă de moarte, doar o trimitere, cu un ocol foooarte mare. Cuvântul care te poate duce cu gândul acolo, dacă-ți impune cineva, reluat de două ori, este „giulgiu”. „Vă spun, draperia aceea era ca un giulgiu, mă strângea din toate părțile”.

Dar de ce „moarte”?. Când și de ce a murit Gavrilescu? De insolație, spun unii comentatori. Când a plecat cu Hildegard spre pădure, „ca-ntr-un vis”, „fără să deschidă poarta” era deja mort. De insolație, în plan real, nu se moare așa de ușor. Poți cel mult să aiurezi un timp!

Dacă „La țigănci” ar fi fost „o alegorie a trecerii prin viață” ar fi fost mult mai aproape de adevăr. Firește că trecerea prin viață este către moarte, dar nu „moartea” este relevată în nuvelă, ci „trecerea”. Gavrilescu ratează „trecerea”, atât profesional cât și sentimental.

„Tema principală a acestei nuvele o reprezintă relevarea fantasticului camuflat în cotidian. Autorul a fost preocupat să descopere sensul autentic și profund al existenței umane, imaginând călătorii inițiatice în lumi paralele pentru a evidenția opoziția între esențial și banal și irelevanța timpului în descrierea sacrului. Intenția scriitorului era să reveleze existența a două lumi paralele în Universul cotidian: o lume reală-profană (lumea de aici) și o lume sacră (lumea de dincolo) care se manifestă permanent, dar discret.”

Nu rezultă dacă Mircea Eliade a și descoperit „ sensul autentic și profund al existenței umane”, dar cu un astfel de comentariu la Bac, ieși direct critic literar. Sunt mulți elevi, mai ales eleve, care reproduc integral astfel de texte și primesc nota 10!

Sau: „ Nuvela este construită riguros ca o alegorie a trecerii către moarte, de la profan la sacru, putând fi împărțită în opt episoade după cum urmează: I - în tramvai; II și III - la țigănci, cele trei fete; IV - la țigănci, visul; V - în tramvai, la Voitinovici; VI - acasă; VII - pe drum și în birjă; VIII - revenirea la țigănci, plecarea finală”.

Dar dacă s-a ajuns la „moarte” se merge mai departe la interpretări simbolistice care par cel puțin ciudate.

Astfel, Baba devine Cerberul care păzește intrarea în lume de dincolo și încasează obolul, fiind stăpână a timpului, vizitiul, fost dricar, este luntrașul Charon, care îi transportă pe cei proaspăt morți pe lumea cealaltă, cele trei fete ar putea fi Ursitoarele care veghează Destinul, zâne provenite din mitologia unor civilizații străvechi, sau cele trei Grații, Aglaea, Euphrosyne și Thalia, divinități ce reprezintă tot ce este mai seducător în materie de frumusețe, plăcere și fericire.

Aceasta, ținând cont că, în planul real, de care se face cu lejeritate abstracție, este vorba de un loc în care se obțin plăceri trupești contra-cost, fără nimic sfânt, adică un bordel, chiar dacă acest cuvânt nu este folosit nici de autor, nici de vreun critic literar, și nimeni nu pomenește de ce Mircea Eliade și-a plasat acțiunea aici și nu în altă parte. Cuvântul folosit este „bordei” care „trebuie privit ca un mit al labirintului, un simbol al trecerii dinspre viață spre moarte”. Numai că, în realitate, bordeiul este cea mai mică încăpere în care poate să intre un om, necum un labirint!.

Firește că profesorii nu pot ignora opiniile unor critici renumiți, adică ar putea dacă ar avea curajul altor opinii, nu pot risca „evaluarea” inspectorului de specialitate, și nici eluda programa școlară și grilele de la Bacalaureat. Rezultatul este „o sumă” de tineri inteligenți, de nota 10, numai că este vorba de o inteligență artificială, non-creativă.

Unii dintre acești absolvenți ai școlii românești ajung cineaști și încep să facă filme pe tipicul literar. Rezultatul, anual, 15 filme din 20 au sub 6 mii de spectatori. „Criticii de film”, colegi ai acestora, scriu cronici elogioase în același stil, și treaba merge înainte. Dar cu frâna trasă!

Un astfel de absolvent, Vlad Cristian Pau, „fascinat” de „La țigănci”, admis pe grilele oficiale la Facultatea de Film, s-a gândit să ecranizeze nuvela întoarsă pe toate părțile la școală și la orele de pregătire pentru Bac. Ba mai mult, a considerat că e de datoria lui, în numele generației pe care o reprezintă, să o aducă în zilele noastre. Astfel, trăsura devine taxi, iar labirintul bordeiului, o seamă de încăperi insalubre, specifice filmului românesc.

Dovada că nu a înțeles nimic, nici măcar în plan real, este că personajul principal din filmul său nu mai are 49 de ani, ci e un tânăr. Tânărul realizator n-a cunoscut „criza de la 50 de ani”, vârstă pe care o cam avea și Mircea Eliade când a scris nuvela, dar trebuia să-și pună problema de ce personajul are această vârstă. E vârsta la care bărbații țin să-și demonstreze potența, să arate că nu-s încă „terminați”. Dacă ne permitem, putem să-i reproșăm lui Mircea Eliade că a făcut o mare greșeală când Gavrilescu își aduce aminte de Hildegard imediat ce intră în bordei, care nu era deloc un loc „sfânt”! De asemenea, este de neconceput să nu-și aducă aminte cauza despărțirii, când Elsa, fata pentru care a părăsit-o într-un moment de rătăcire era chiar actuala soție. Motivul în sine, că nu a găsit să se împrumute ca să-i plătească fetei berea, ca și cum ar fi costat cât o mașină mică, devine hilar.

Adaptarea cinematografică înseamnă transpunerea textului literar în imagini. De preferat, chiar reducerea drastică a textului. În acest caz, s-au și pierdut semnificații importante. La revenirea lui Gavrilescu, baba „ îi arată cu brațul casa cea mare”, unde o poate găsi pe nemțoaică, dragostea lui pură din tinerețe, nu-l trimite, să nu ne mai ferim de cuvinte, la prostituate. În film, tânăra care o interpretează pe babă rămâne cu mâna în văzduh, iar interpretul lui Gavrilescu nu avea în replică nimic despre „casa cea mare”.

Dacă autorul nuvelei chiar a vrut să ne prezinte „un ritual inițiatic al trecerii de la profan la sacru”, nu trebuia să insiste atât de mult asupra realității vulgare, plata! Gavrilescu merge „la țigănci” cu seninătatea cu care ar merge la cinematograf. Trei „bilete”, trei sute de lei! Deși analiștii spun că a ajuns acolo datorită hazardului, el n-a fost deloc surprins că i se cer bani. La revenire, chiar își face socoteala că-l va costa o sută de lei, deși avea pretenția că se întoarce ca să ceară socoteală pentru încurcăturile pricinuite, și nu avea de unde știi cât îl va costa.

Situația ar fi fost foarte ușor de rezolvat. Când a venit prima dată la țigănci, n-ar fi trebuit să i se ceară bani, pentru că nu venise pentru dezmăț, urma să aleagă una. Când revenea, i s-ar fi reproșat că n-a plătit, dar susține că nu are pentru ce, de vreme ce nu a reușit să aleagă. Atunci baba înțelege ce caută, și, fără să-i ceară bani, îl trimite în „casa cea mare” la nemțoaică, singura care „nu doarme niciodată”. Pentru că nu mai era printre cei vii, ne gândim noi acum. Gavrilescu, „instinctiv”, lasă totuși o sută de lei.

Așa se poate justifica de ce prima dată nu a putut trece „dincolo” , iar a doua oară, când a plătit „obolul”, „vama”, a trecut. Cu ce preț, va trebui să apreciem noi!

În film, nu se acceptă conveniențele permise în literatură. Spre surprinderea mea, în această nuvelă deja sunt stridențe la care nu m-aș fi așteptat. Să spună Gavrilescu de 5 ori „pentru păcatele mele, am ajuns profesor de pian” e cam prea mult. Sau că e „artist”, sau că a fost frumos. În plan real, din prima va fi considerat ca dus cu capul. Spunând încă de la început „când este omul cult, le suporta mai usor pe toate”, personajul îți lasă o impresia pe care nu ți-o mai schimbi pe parcurs.

Pe scenă, personajele își spun și gândurile cu voce tare, și nu deranjează. În proză, cititorul trebuie lăsat să descopere, pentru că are suficient timp. În film, e de-a dreptul supărător ca personajul să vorbească singur, să spună ce gândește. Spiritul gregar al personajului care vorbește mult și fără folos, replicile teatrale, emfazice, nu rezonează cu sobrietatea trecerii pe cealaltă lume, decât dacă intervine profa de română.

În filmul său, tânărul Vlad Cristian Pau, nerespectând nuvela, creează situații de-a dreptul hilare. Astfel, un personaj în vârstă spune că le știe pe țigănci de 21 de ani, iar interpretul nu are nici 19. Sau bătrânul birjar, devenit taximetrist în film, exclamă visător : „Eh, tinerețea!”, iar interpretul are vârsta tinerilor îndrăgostiți.

Deși nuvela are potențial cinematografic, la nivel de amator nu poate fi fructificat. Nu e vorba numai de efectele speciale și scenografie, dar și de interpreți. Fiecare chip reprezintă ceva, are o poveste. Bătrânul birjar, fost dricar, bătrânul din tramvai, care le detestă pe țigănci, pentru că lui nu-i mai sunt de folos, sau cârciumarul care a văzut și știe multe. Singura tentativă de originalitate în acest film, ratată și aceasta, a fost secvența cu lumânările umblătoare pe o măsuță.

Nu și-ar mai fi pierdut timpul, dacă măcar unul dintre participanții la realizarea filmului, și au fost mulți, ar fi știut că pe vremea când ei aveau câțiva anișori, cunoscutul cineast Dan Pița deja realiza filmul „Eu sunt Adam”, cu scenariul inspirat din nuvelele lui Mircea Eliade „Pe strada Mântuleasa”, „La țigănci” și „Uniforme de general”. Personajul principal este interpretat de Ștefan Iordache.

Dacă vor să facă o faptă bună, le propun să nu șteargă filmul lor de pe Youtube, ca să fie model la rubrica „Așa nu!”. Apoi să caute cu toții „Eu sunt Adam”, pe care îl pot găsi gratis pe internet. https://www.youtube.com/watch?v=uu41gnlg6Xk Vor putea vedea că și cele mai banale cuvinte capătă valoare în contextul imaginii cinematografice, dacă sunt rostite de un actor cu talent.

[Cretzulynne]

La Țigănci”
Lucrare de nota 10 la Bacalaureat, semnează Doni Mirodoni

La școală nu prea ți se arată calea cea întortocheată, ci te cheamă în particular la „meditații”, cu o sută de lei ora.

Stai puțin, cum adică 100 de lei/h ? Ești sigur de asta sau ai "hiperbolizat" ?

Sunt mulți elevi, mai ales eleve, care reproduc integral astfel de texte și primesc nota 10!

Știu. Suntem scoși pe bandă rulantă. Noi, generația post-decembristă, suntem produse ale unui sistem educațional defect care acceptă doar tiparele admise și nimic altceva. Odată, la olimpiada de limba și literatura română, am avut la subiectul 3 de compus 2 pagini, plecând de la câteva cuvinte-cheie. Nu mai știu cuvintele respective, dar țin minte că sugerau un text descriptiv de toamnă cu inserții de dragoste. Eu am încercat să aduc un aport proaspăt, introducând nume aparte de personaje și câteva elemente fantastice. Ghicești rezultatul ? Eu, picată, iar colega mea, care a respectat 100% tiparul, (deși era un subiect liber, fără restricții), a trecut.

Noi, adică generația mea, nu am avut de Eliade decât Domnișoara Christina de citit și Maitreyi pentru Bac.
Bine că am scăpat!

[mirodoni]

@ Cretzulynne
Nu mă așteptam să fii... de veghe, așa că nu am verificat dacă mi-a răspuns cineva. De fapt, de pe mobil îmi este mai incomod, pentru că uneori am semnal slab.

Afirmația cu „o sută de lei pe oră” pentru „meditații” particulare nu este o hiperbolă, este o aluzie, poate prea fină, dar intenționată. Nu știu cât costă, costă destul de mult, dar la începutul „rezumatului” nuvelei, lui Gavrilescu i se cere o sută de lei pentru o fată. Aici nu se menționează, dar știu din alte... nuvele, că nu pentru o noapte întreagă, ci pentru o oră.
După încheierea rezumatului, fac mențiunea că elevului i se cere o sută de lei pentru o oră de „meditații” particulare.

Noi, adică generația mea, nu am avut de Eliade decât Domnișoara Christina de citit și Maitreyi pentru Bac.

Pe vremea mea nu aveam de citit „decât” ceva anume dintr-un scriitor, ci tot!

[Cretzulynne]

Pe vremea mea nu aveam de citit „decât” ceva anume dintr-un scriitor, ci tot!

Înseamnă că făceați rost mai ușor de cărțile respective...

[mirodoni]

Nu se punea problema „să faci rost de cărți”. Nu se tipăreau în câte 100 de exemplare, ca acum, ci 100 de mii un tiraj, și se reeditau periodic.
Ca și filmele! Cred că nu era film românesc sub 1,5 milioane de spectatori, nu 1500, ca acum! În general, 5 - 6 milioane, dar și peste 13 milioane, ca „Dacii”, sau „Mihai Viteazul”. Acum 100 de mii e record absolut!

[Cretzulynne]

Nu se punea problema „să faci rost de cărți”. Nu se tipăreau în câte 100 de exemplare, ca acum, ci 100 de mii un tiraj, și se reeditau periodic.
Ca și filmele! Cred că nu era film românesc sub 1,5 milioane de spectatori, nu 1500, ca acum! În general, 5 - 6 milioane, dar și peste 13 milioane, ca „Dacii”, sau „Mihai Viteazul”. Acum 100 de mii e record absolut!

Te rog să nu uiți că nu era nimic altceva de văzut în aceea perioadă, iar regizorul avea o reputație...
Astăzi, ai destule de văzut, iar publicul românesc s-a reorientat către filmele de escapism americane...fiindcă sunt mai atractive, mai bune, mai captivante, mai atașante, mai orice vrei tu! Desigur, mai sunt și celelalte cinematografii pe planeta asta, nu numai cea românească, astfel încât dacă filmele românești sunt mai slabe, pierd teren in favoarea altor filme mai interesante decât acestea. Mai adaugă și faptul că sunt mai puțin de 5 milioane de români care muncesc, deși avem 13 milioane de persoane apte de muncă. Deci, câți dintre aceștia au posibilitatea de a plăti un bilet sau câți au posibilitatea de a merge la cinema pentru un film sau câți doresc să meargă la cinema în detrimentul altor activități ?
Dar știai toate astea.

Uitasei, dacă aveați tot de un autor, cum făceați cu cei prolifici precum Sadoveanu ?!

[mirodoni]

Firește că știam, și nu am uitat nimic.
Problema pe care o puneam eu, mai mult retoric, este dacă era mai bine cum era atunci, sau e mai bine cum e acum.
Dacă îmi apărea numele în revista Cinema, fie și la „Poșta Redacției”, știau toți colegii de serviciu și vecinii. Dacă îmi apărea un articol în „Scânteia Tineretului”, „din partea cititorilor”, sau când am apărut la televizor, mă felicitau nu numai colegii de serviciu, dar și foștii colegi de facultate sau oamenii din satul natal.
Acum, nici vecinii de pe scara blocului nu știu că am publicat o carte, deși sunt pe internet, am dat interviuri, am apărut la televizor.
Dar ar fi o discuție prea lungă...

În privința scriitorilor români, cred că tirajele erau foarte mari. Am dat exemplu 100 de mii pentru că m-am uitat pe un exemplar de Hemingway, pe coperta interioară se menționează tirajul. Trebuie să spun că mare parte din cărțile de atunci, acum sunt în saci de plastic!
În fiecare an de liceu aveam o bibliografie obligatorie. Pentru BAC, de asemenea aveam o bibliografie, ceva mai restrânsă. Nu se pune problema să ni se ceară chiar „toată” opera unui scriitor.

[Cretzulynne]

Nu! Mă înspăimânți! Mai ales pentru că scrii ca o ființă formată de un regim politic, ca și când acesta ar fi fost familia ta... Parcă ai fi mama! Voi doi v-ați înțelege de minune, amândoi preocupați de ceea ce cred alții de voi, ocupați să munciți pentru a vă culege roadele, adică admirația, aprecierea, lăudarea...

În acest context, te întreb la modul cel mai SERIOS posibil:

De ce scrii ? + Pentru alții sau pentru tine ?

Plus că sunteți atât de masochiști dacă vă întrebați sau vă doriți să ne întoarcem/să imităm/să reproducem trecutul, în loc să-l lăsați acolo unde-i e locul. Trecutul trebuie să stea în spate și să ne concentrăm pe prezent! Vă uitați la trecut doar ca exemplu de "așa nu!". Eu una, nu m-aș fi întrebat nicicând dacă era mai bine în trecut, nici pentru comparație, fiindcă știu că încă nu am evoluat ca specie! Încă este multă barbarie! Numește-o neobarbarie să fii pe placul lui Paler, dacă vrei. Această întrebare nici nu există în repertoriul meu de întrebări!
De ce ai întreba așa ceva ? Desigur, nici democratismele nu-s mai breze, dar nu-i așa că preferăm răul cel mai mic în defavoarea celui mare ? Deci, te întreb, care crezi că-i răul cel mai mic ? Un regim totalitar sau un regim democratic ?
Dar, mai mult decât toate, mă deranjează preponderența celor 2 subiecte în toate discuțiile pe care le port cu oamenii - regimul politic și religia. Nu agreez aceste subiecte.

Singurele ființe responsabile de stările noastre sufletești sunt tot semenii noștri! Ne-au supărat vreodată o floare, un copac, o ființă animală, planeta ?

[mirodoni]

[...] preocupați de ceea ce cred alții de voi, ocupați să munciți pentru a vă culege roadele, adică admirația, aprecierea, lăudarea...

Și nu ți se pare corect? Vrei să mă intereseze ce cred eu despre mine? Nu ți se pare normal să muncim pentru a culege roadele?

În acest context, te întreb la modul cel mai SERIOS posibil:
De ce scrii ? + Pentru alții sau pentru tine ?

Nu mi se pare o întrebare serioasă.

Trecutul trebuie să stea în spate și să ne concentrăm pe prezent!

Gândești așa pentru că nu ai un „trecut”. Când vei avea, nu te va mai interesa prezentul, ci viitorul.

Deci, te întreb, care crezi că-i răul cel mai mic ? Un regim totalitar sau un regim democratic ?

Singura democrație adevărată este totalitarismul!

Dar, mai mult decât toate, mă deranjează preponderența celor 2 subiecte în toate discuțiile pe care le port cu oamenii - regimul politic și religia. Nu agreez aceste subiecte.

Dar ce subiecte agreezi?

[Cretzulynne]

Și nu ți se pare corect? Vrei să mă intereseze ce cred eu despre mine? Nu ți se pare normal să muncim pentru a culege roadele?

În regulă. Doar să nu devină patologic, încât să acorzi mai multă importanță pe ceea ce cred alții și nu pe ceea ce crezi și simți tu. Știu despre ce vorbesc, dar nu mă pot gândi acum să explic clar.

Nu mi se pare o întrebare serioasă.

Este. Pare simplă, dar în ea este esența muncii tale. Tot ceea ce însemni tu.

Gândești așa pentru că nu ai un „trecut”. Când vei avea, nu te va mai interesa prezentul, ci viitorul.

Nu m-am referit la trecutul personal. Viitorul nu se poate construi fără prezent. Dacă nu sunt bună acum, nu voi transmite mesajul bunătății, dacă nu aș fi comentat pe topicul tău, noi n-am avea această discuție și n-ar fi nimic de citit peste 1 ora, 1 an ș.a.m.d.

Dar ce subiecte agreezi?

Diferența! (adică toate subiectele minus cele 2 )

[into_the_labyrinth]

Nu vreau să creez altă polemică, dar am urmărit discuţia voastră, interesantă, dar cam prea acidă şi mi-aş exprima următoarele păreri:

1. Cred că scriitorul creează atât pentru sine (Motive? Pentru a se elibera de tensiune, dar şi pentru a crea o lume în miniatură, pentru a-şi imortaliza trăirile), cât şi pentru ceilalţi (Motive? Pentru a împărtăşi experienţa/trăirile proprii, pentru a rezona cu cititorii). Deci nu mi se pare că întrebarea nu e serioasă, dar aş îndrăzni să cred că ambele răspunsuri sunt valabile.

2. Pentru a avea un act cultural autentic, ar trebui îmbinate seriozitatea şi rigurozitatea din trecut cu libertatea de exprimare şi fantezia din prezent. Dar asta vorbind la modul ideal, fiindcă, de exemplu, multe filme din trecut, chiar dacă erau făcute profesionist, aveau teme impuse care le stricau (au fost şi excepţii, desigur, chiar foarte frumoase excepţii), iar multe filme din prezent sunt făcute prea superficial şi sunt lipsite de conţinut (existând şi aici, desigur, unele excepţii).

Deci, adevărul poate fi la mijloc...

[klute]

Crețuline, draga moșului, eram pe punctul să-ți pun o întrebare serioasă, dar io, fiind deja cu un picior în lumea zmeilor, îmi permit să-ți pun una neserioasă. Prin urmare, nu de ce scrie scriitorul, că asta e ca și cum l-ai întreba de ce se pișă cînd îi vine, sau de ce respiră cînd n-are aer (cu precizarea că scriitorul adevărat respiră ca tot leatul, dar pe pagina albă nu se pișă la îngălbenire cu orice preț; spre deosebire de cei care, dacă varsă și ei o lacrimă, au impresia ca sînt autori). Nu, întrebarea mea e cu totul alta: de ce se simte cineva îndemnat ca, la un moment dat, să facă public un act atît de intim precum scrisul, și care n-are nici o legătură cu gura lumii. Adică, dacă ne trezim dimineața și mergem la baie (eu unul o fac, recunosc) trebuie să se și vadă?

[Cretzulynne]

Crețuline, draga moșului, eram pe punctul să-ți pun o întrebare serioasă, dar io, fiind deja cu un picior în lumea zmeilor, îmi permit să-ți pun una neserioasă. Prin urmare, nu de ce scrie scriitorul, că asta e ca și cum l-ai întreba de ce se pișă cînd îi vine, sau de ce respiră cînd n-are aer (cu precizarea că scriitorul adevărat respiră ca tot leatul, dar pe pagina albă nu se pișă la îngălbenire cu orice preț; spre deosebire de cei care, dacă varsă și ei o lacrimă, au impresia ca sînt autori). Nu, întrebarea mea e cu totul alta: de ce se simte cineva îndemnat ca, la un moment dat, să facă public un act atît de intim precum scrisul, și care n-are nici o legătură cu gura lumii. Adică, dacă ne trezim dimineața și mergem la baie (eu unul o fac, recunosc) trebuie să se și vadă?

Ia să vedem, dragul babei, întrebarea aia serioasă și populară!
De ce scriu eu ?
Când am o idee, îmi place s-o aștern. Din curiozitate. Pentru viitorul eu, s-o satisfac și s-o vindec de curiozitatea nestăpânită de a ști cum am fost în trecut. (da, sunt o fire foarte curioasă! )
Deși ne petrecem 3 treimi din viață pe cuvinte, și chiar știind-o, tot nu mă pot abține să nu scriu, chiar dacă știu că nu rămâne nimic. Și îmi zic "Ai scris tu asta ?" ori "Din ciocnirile alea sinaptice ți-a ieșit așa ceva ?" Încep să zâmbesc de mine.
E chiar terapeutic. Fiindcă noi, oamenii, aceia care suntem astfel, suntem lacuri de acumulare care, dacă nu mai dăm câteodată câteva volume de materie prin baraj, am da pe afară.

Să vedem și de întrebarea ta - de ce publică omul ?
Păi, nu pot spune pentru alții, așa că voi spune doar de ce am publicat eu. P-asta am explicat-o deja la momentul respectiv.

Deși la prima vedere ar putea părea o prostie, voi face un gest pentru a încuraja pe oricine mă citește să scrie oricând simte nevoia și îi rog să nu se mai gândească la "talent literar", "cunoștințe", "corect din punct de vedere poetic", "calitate", "bun", "excelent" și alte apelative ce au menirea de a descuraja pe oricine dorește a pune pixul pe hârtie, dar este intimidat de capodoperele literare pe care le-a citit.
Fiți loiali dorinței voastre de a scrie, experimentați, fiți consecvenți și vă garantez că cu timpul veți ajunge să citiți ceea ce doriți a citi, fiind create de voi înșivă!

Totuși, bănuiesc că unii o fac pentru că vor să împărtășească, alții vor foloase materiale (cazuri rare, dar există), alții din alte motive. Tre' făcut un studiu.
Scenariștii sunt scriitori ? Dacă da, să nu uităm de toți oportuniștii americani...

Mai rămâne doar întrebarea mea. De ce scrie Mirodoni ?

[Cretzulynne]

De ce scrie Elizabeth Gilbert (don't mind me )