Turneul Forumistilor: Liviu ne propune Songs from the Second Floor

[aniela07]

Mi-a plãcut pendularea filmului între farsã și dramã, o apocalipsã de tot râsul, în care toţi se autodistrug, dar în imagini metaforico-sarcastice. Tonul filmului nu este sumbru, deși umorul e pe alocuri încântãtor de sinistru (nenea șeful de la început când dã ordine de mãcelãrire a angajaţilor din sarcofagul ãla de-l bronzeazã, iar pe fundal se aud pescãruși), însã unele elemente sunt chiar sensibile (scena în care ea cântã la fluier cu mâinile lui). Intr-o lume de zombies sau clovni, unde poezia te face nebun, unde te consumi în cozi interminabile de mașini, iar violenţa rasialã este ignoratã, toate speranţele și bucuriile noastre depind exagerat de mult de partea financiarã (pânã și popii se îngrijoreazã de evoluţia bursei) pentru cã, pânã la urmã, participarea asta la mașina de fãcut bani ne mãnâncã cea mai mare parte din timp, din energie, din emoţii, din sufletul nostru pânã la urmã, dându-ne iluzia unui sens în viaţã de a cãrei superficialitate devenim conștienţi abia când toatã construcţia asta artificialã se duce de râpã. Mi-au plãcut și mesajul și imaginile filmului.

Thumbs up

[oneflyride]

Vazusem ieri o ora si un pic din film, nu stiu de ce nu pot da inainte ca sa-l vad tot, si nu am chef sa-l vad din nou de la capat .

Per total , filmul e realizat interesant , dar nu atrage. Are cateva idei interesante, dar niciuna destul de clara. Nu prea mi-am dat seama ce vrea sa transmita filmul, cu toate ca are cateva scene frumoase. Cadrele statice sunt atragatoare la inceput, dupa un timp devine monoton. Conversatiile par toate aleatorii , sau mult prea complexe ca sa-ti dai seama despre ce e vorba. Cred ca regizorul s-a pierdut in propria lui simbologie . Pe mine personal ma depaseste, din ce am resuit sa vad... tot filmul pare sa fie compus din cateva random acts care incearca sa descrie societatea moderna, cu o usuoara critica a capitalismului , mai mult de atit nu am reusit sa captez.

Thumbs Down.

[dido]

Ti-a hackuit Dido contul?

Intoleranta maxima...se cunoaste ca nu ai ajuns inca la maturitatea si intelepciunea necesara pentru a respecta parerea celorlalti!

[White1]

Incep cu o mica nelamurire. Care e diferenta (in domeniul filmelor) dintre suprarealism si absurd? Am intalnit (aici) de doua ori termenul de "suprarealist" atribuit filmului , dar nu mi se pare ca are foarte multe in comun cu suprarealismul din Un Chien Andalou, de exemplu. Am cautat pe Wikipedia cate ceva despre absurd si chiar daca se refera la teatru mi se pare ca se potriveste exact stilului acestui film: "Teatrul absurdului ionescian – după cum se poate afla și din Note și contranote de Eugen Ionescu (1962) – își revendică neputința diferențierii dintre comic și tragic".
De fapt originalitatea filmului deriva exact din amestecul asta ciudat de drama si comedie, pe de o parte, si stilul unic de filmare, pe de alta parte (eu cel putin nu am mai intalnit nici un film compus 99% din cadre fixe). Mie mi-au placut cadrele astea imobile din mai multe motive: iti transmit o stare de paralizie si neputinta care, probabil, stapaneste si personajele acestui film. Iti ofera ocazia sa acorzi mai multa atentie detaliilor (foarte puternice cateva dintre ele:un Iisus caruia ii s-a desprins un cui leganandu-se caraghios pe cruce, de exemplu). Ii ofera regizorului sansa sa se joace putin cu tine: scena in care aproape toate personajele isi indreapta privirea spre fereastra ca sa se convinga daca o cladire se misca sau nu inspre ei. Ai vrea sa te convingi si tu de adevar dar nu poti. In sfarsit, regizorul chiar stie sa se foloseaca cu maxima eficienta de decor.
As vrea sa mai vorbesc putin despre umorul filmului, care are subtilitatea aia specifica umorului rusesc dar nu cred ca are rost sa incep sa insir alte scene care mi-au placut. E suficent sa zic ca filmul a reusit ceea ce multe comedii pur-sange nu au putut sa faca: m-a facut sa rad la un dialog.
Asa ca trec la partea tragica. Religia e moarta: daca nici macar la aniversarea a 2.000 de ani de la nasterea "luzarului" nu poti sa faci o afacere profitabila din vanzarea de cruci atunci Iisus isi merita locul in maldarul de gunoi unde e aruncat la sfarsit. Nu mai pacalesti pe nimeni cu miracole, nici macar cu simularea lor, deci fiti atenti atunci cand va oferiti voluntari pentru vreun truc "magic". De arta se mai ocupa doar nebunii, si probabil doar alti nebuni sunt in stare sa o inteleaga. Materialismul stapaneste peste toate dar nu asta e "harta si busola" despre care vorbeste un personaj, asa ca nu e de mirare ca toti par pierduti si dezorientati. Poate ar trebui sa fiu nemultumit de faptul ca regizorul nu propune nici o solutie dar experienta mea cu artisti cu pretentii de Mesia nu e foarte placuta asa ca ma declar multumit de modul in care Roy Andersson a surprins realitatea unei lumi in deriva.
Thumbs Up pentru film si pentru comentariul Anielei, e preferatul meu de pana acum.

Namaste, te rog sa clarifici daca vrei sa votezi. Reamintesc ca nu e necesar sa fii inscris in concurs pentru a putea vota.

[Namaste]

N-am fost atenta la aspectul asta, credeam ca trebuie sa fii inscris in concurs. Poti sa iei in considerare si votul meu. Mersi.

[zeno.marin]

Sa luam de pilda titlul - corect ar fi "Cantece de la alt etaj" si nu "Cantece de la etajul doi". Mai gresesc si englezii cand traduc, nu doar noi...

Filmul e presarat cu umor negru, chiar putin over-acted, si plin multe insertii pe cat de bizare pe atat de inutile daca n-ar fi metafore. Poate ca sunt chiar metafore (vezi renuntarea la credinta in final), dar poate sunt simple decoruri menite sa produca diversiuni si cadem noi in capcana supra-interpretarii....

Ce sa mai spun? Ca e putin grotesc, eliptic, cu cateva puseuri suprarealiste, de la corul de opereta din autobuz la batranul amiral senil ce-si primeste omagiile pe plosca la misterioasa scena cu tineretea sacrificata. Impresia e ca naratiunea, cu reveniri si intortocheri ce se dovedesc fara un sens anume, se ramifica in toate directiile, anarhic si imprevizibil. Previzibila sau nu, sa luam scena cu scamatorul care traforeaza un voluntar. Ei bine este stranie, dar nu reusesc sa-i gasesc un sens altul decat ca se asorteaza cu alte scene nu mai putin absurde.

Totul e pe cat de criptic si rupt de un context intelibibil pe atat de static. Parca am vedea la nesfarsit o sala de asteptare in care linistea e rupta doar ed versurile fiului nebun - "iubit fie cel ce sade". Lent, fara contur clar ci doar cateva elemente de sustinere (un blocaj de trafic sau o demonstratie a unor oameni care se autoflageleaza) filmul da impresia ca nu are un centru de greutate. Si chiar nu are, pentru ca probabil nu are nevoie.

Hors concours - Thumbs up - doar pentru ca e straniu. La limita...

[zeno.marin]

Incep cu o mica nelamurire. Care e diferenta (in domeniul filmelor) dintre suprarealism si absurd?

Nu sunt sigur ca inteleg bine intrebarea, dar... nu exista suprarealism fara absurd. E esential. E caracteristic. Nu tot ce e absurd e si suprarealist. Dar tot ce e suparealist de regula include absurdul. In orice arta, nu doar cinematografica, de la "Un chien andalou" la "Girafa in flacari". Acelasi suprarealism in doua arte difierite, cu acelasi artist manifestandu-se: Dali.

Nu poti detasa si defini stilul in moduri diferite in functie de arta unde-si gaseste expresia. Stilistica isi regaseste aceleasi aplicatii si metode de exprimare in oricare din arte. Manifestarea desigur e specifica artei unde e folosita drept formula...

Songs from the Second Floor reprezinta o viziune cliseistica si limitata asupra lumii. Cand am de a face cu o asemenea mizerie, nu ma mai intereseaza aspectul vizual sau regia sau altceva. Un peste vechi, gatit elegant pute la fel de mult si e la fel de stricat.

Bun, filmul nostru debuteaza cu povestea tragica a unui angajat care de 30 de ani a muncit cu abnegatie si apoi e concediat fara mila. Putem presupune ca in astia 30 de ani n-o fi fost platit, nu-i asa? Oh, nu, a venit precis din bunatatea inimii sale la servici! Putem de asemenea presupune ca pana la 50+ de ani ar fi putut sa realizeze ceva in viata, ca sa nu fie nevoit sa se milogeasca in genunchi ca sa isi pastreze serviciul, nu-i asa? Oh, nu! Vina pentru situatie e exclusiv a ticalosului de patron care se bronzeaza intr-un solar.

Apoi aflam ca "e binecuvantat cel care se aseza". Ia te uita! Inseamna ca saracul nostru om concediat are un noroc fenomenal, acum poate sa se aseze si sa fie binecuvantat. Doctorii care trateaza bolnavi ar putea si ei sa se aseze jos si sa-i lase sa boleasca. Agricultorii si crescatorii de animale care produc hrana noastra ar putea si ei sa stea jos. Sunt sigur ca existe multe alte semnificatii profunde in aceast indemn repetat obsesiv.

Oamenii insa nu vor sa stea jos, toti merg in aceeasi directie. Oamenii care dupa cum am avut ocazia sa vedem azi nu se pot intelege nici cat dintr-un film ar trebui vizionat, ca sa nu mai vorbim de politica sau religie, in filmul nostru merg toti in aceeasi directie. Fascinant...

Si ca tot am vorbit de religie, iata ca domnul Roy ne ofera parerea sa patrunzatoare si asupra acestui subiect. Avem un om care merge la biserica si se plange de problemele sale, iar preotul in loc sa-i ofere un suport moral ii vorbeste de problemele pe care le are la bursa. Se intampla asta in vreo biserica? Very unlikely. Spune asta ceva despre religie? Very unlikely. Si atunci care e sensul intregii scene? Nici una, la fel ca tot filmul, e doar o viziune stupida asupra unor realitati care de fapt sunt foarte interesante si complexe.

[White1]

Zeno, ai dreptate la al doilea paragraf, paranteza cu "in domeniul filmelor" e cam inutila. La primul nu sunt asa de sigur. Cred ca tu te referi la absurd gandindu-te la definitia termenului din DEX (caz in care, din nou, ai dreptate, suprarealismul e absurd de cele mai multe ori-chiar intotdeauna). Ori eu ma refeream la absurdul, categorie estetica (nu cred ca exista un curent al absurdului). Iar ceea ce este specific absurdului nu se intersecteaza neaparat cu ceea ce este specific suprarealismului. Ma rog, poate cineva mai avizat o sa ne lamureasca.
Nu stiu daca e o discutie potrivita pentru topicul asta, dar o sa dau si citatul asta (mi-e greu sa il traduc ): "Absurdist fiction is a genre of literature, most often employed in novels, plays or poems, that focuses on the experiences of characters in a situation where they cannot find any inherent purpose in life, most often represented by ultimately meaningless actions and events. Common elements in absurdist fiction include satire, dark humour, incongruity, the abasement of reason, and controversy regarding the philosophical condition of being "nothing." Works of absurdist fiction often explore agnostic or nihilistic topics." Iarasi, sunt cateva asemanari cu stilul filmului, cel mai tare sare in ochi partea cu umorul negru.

[zeno.marin]

Se intampla asta in vreo biserica? Very unlikely. Spune asta ceva despre religie? Very unlikely. Si atunci care e sensul intregii scene? Nici una, la fel ca tot filmul, e doar o viziune stupida asupra unor realitati care de fapt sunt foarte interesante si complexe.

Intr-adevar, asa ceva nu se intampla prin biserici. Ce-i drept, garantat nu prin ale noastre. La noi se vorbeste despre cresterea benzinei, a EUR-ului, despre fusta scurta a turistei venite sa faca poze la altara etc... Un lucru insa merita punctat: filmul e artificial si exagerat, cu scopul unic de a "rascoli", apeland la o serie de clisee identificate ca fiind probleme comune ale societatii contemporane.

Bottom line: Prost jucat? Nu conteaza, nu e un film de "acting". Exagerat? Cum altfel, doar e suprarealist. Obositor de lent? Da, pentru ca Roy A. mizeaza pe o reteta sau formula (tehnica?) folosita in multe filme de arta. Artificial? Da, fara discutie (cred). Interesant? Pana la urma da, cu toate neajunsurile sale.

[zeno.marin]

ma refeream la absurdul, categorie estetica (nu cred ca exista un curent al absurdului).

Garantat, nu exista.

Iar ceea ce este specific absurdului nu se intersecteaza neaparat cu ceea ce este specific suprarealismului.

Nu am privit exclusiv matematic relatia dintre cele doua, asemeni unor incluziuni sau intersectii. Mai degraba sa zicem in spiritul absurdului, ca suprarealismul fara absurd ar fi ca un stapan fara caine. Andaluz, fireste...

Ma rog, poate cineva mai avizat o sa ne lamureasca.
Nu stiu daca e o discutie potrivita pentru topicul asta, dar o sa dau si citatul asta (mi-e greu sa il traduc ): "Absurdist fiction is a genre of literature, most often employed in novels, plays or poems, that focuses on the experiences of characters in a situation where they cannot find any inherent purpose in life, most often represented by ultimately meaningless actions and events. Common elements in absurdist fiction include satire, dark humour, incongruity, the abasement of reason, and controversy regarding the philosophical condition of being "nothing." Works of absurdist fiction often explore agnostic or nihilistic topics." Iarasi, sunt cateva asemanari cu stilul filmului, cel mai tare sare in ochi partea cu umorul negru.

Treaba asta se adanceste tare, intr-adevar, dar simplificand putin cred ca putem spune fara riscul de a gresi ca absurdul este pur si simplu un ingredient folosit intr-o serie de genuri/curente din care cel suprarealist e poate cel mai relevant (dar probabil nu singurul).

[Liviu-]

Absurdist fiction is a genre of literature, most often employed in novels, plays or poems, that focuses on the experiences of characters in a situation where they cannot find any inherent purpose in life, most often represented by ultimately meaningless actions and events. Common elements in absurdist fiction include satire, dark humour, incongruity, the abasement of reason, and controversy regarding the philosophical condition of being "nothing." Works of absurdist fiction often explore agnostic or nihilistic topics.

Mie asta-mi suna a existentialism de la o posta, nicidecum a suprarealism.

[Malombra]

ce-şi face omul cu mîna lui se numeşte civilizaţie urbană paranoic de organizată. am văzut filmul demult, într-o vreme cînd şi idealul meu era o umanitate cu margini decupate egal, cu atenţie, cu o funcţionalitate sporită şi nevoi spirituale minime. ca să funcţionăm, trebuie să fim utili, iar utilitatea nu poate fi cunatificată decît monetar. cîştigi, deci exişti, şi cu cît cîştigi mai mult, cu atît exişti mai autentic. nu pentru că îţi permiţi mai multe, ci pentru că, la fel ca în ideologia calvină, cîştigul e semnul graţiei. de atunci a trecut ceva vreme şi mi-au mai crescut nişte şuruburi în plus. apoi, filmul acesta a însemnat sfîrşitul unei ere: la sfîrşitul celei de-a treia vizionări, compul mi-a crăpat definitiv şi senzaţia a fost ca şi cum un imens acvariu de sticlă mi se spărsese drept în faţă , dar mie îmi venea să rîd. în fond, se întîmpla ce voia filmul să se întîmple: plesnea un ecran prin care vezi şi simţi lumea, chiar dacă HD.
ţin minte cîteva chestii:
*paloarea descompusă a cadavrelor vii faţă în faţă cu şomajul, oamenii care supravieţuiesc într-o moarte clinică activă şi respectabilă, pînă cînd sunt daţi afară din job;
* maşina aia mică (de lux? nu mă pricep) împinsă la deal de nişte indivizi - glorioasa noastră industrie contemporană, care produce chestii de 2 lei, ca să cumpărăm iar şi să fim iar utili celor ce produc chestiile de 2 lei ;
* chelnerul acela cu figura unui animal subteran, transparent, mirat, îmbrăcat în cămaşă şi pus să servească la masă ;
* minimuzeul în aer liber al figurilor de ceară din staţia de autobuz - ce le lipseşte sunt căştile de ipod, alea albe, semn al unor yuppies progresişti ;
* hristoşii atîrnînd, pe care i-am văzut ca pe o aluzie îndepărtată la ashes and diamonds al lui wajda, însă fără tonul, deşi poate cu sensurile grave de acolo - aici religia nu e decît un obiect de trafic, pantomimă;
* metropola şi necropola ca noţiuni interşanjabile;
* culorile, amintind de balthus, leonora carrington, lucian freud;
* ce cred că le lipseşte oamenilor din acest film e un diagnostic mortal, ca să-i catapulteze în "viaţă". însă andersson preferă să ţină sigilată această portiţă, îi face să se comporte cu calmul disperat al celor în stare de asediu, fără ca asediul să existe, este epuizarea nervoasă a celor care au construit, au ajuns la capătul construcţiei şi acum nu mai ştiu ce să facă cu ea, în condiţiile în care relaţiile dintre membrii muşuroiului clădit cu atîta rîvnă sunt încă în fază uterină. nu e ca în y tu mama tambien, unde una moare şi atunci se decide să facă de toate, doar pentru că moare, căci dacă nu ar muri nu ar putea face faţă trezirii post-euforice, 'cause deep down, e la fel de inhibată ca cei doi tipi care continuă să traiască jenaţi şi probabil dîndu-şi seama că au fost traşi pe sfoară. la andersson totul este despre cum să treci onorabil printr-o agonie, rămînînd absurd de moderat, sceptic faţă de soluţii providenţiale gen moartea ;
* deliciul surprinzător de a vedea cîteva spargeri de nori în această sagă funcţionărească, dintr-o urbe la fel de impersonală ca cea din blindness - cu hîrtiile în faţă, un tip cu machiajul întins meditează la soartă // un tată desensibilizat pînă la nebunie, pe care nici eşecul nu mai reuşeşte să-l resensibilizeze, e urmărit de morţi, de remuşcări, de o culpă istorică (nazismul) ca ecou al culpei sale personale // referirile la spînzurarea mashei bruskina, pusă în scenă în film, deşi comunismul ar fi oferit material exterminator mult mai bogat // şirul lung de episcopi - vreo legătura cu episcopimea la fel de numeroasă din age d'or al lui bunuel ? // barbarii civilizaţi care pleacă în vacanţă cu juma de apartament după ei şi se dau de ceasul morţii dacă au uitat uscătorul de păr acasă .
* în fine, filmul e posibil o critică, dar atît de dezabuzat-cinică, fără spume la gură, ironic convinsă de capacităţile sale limitate de a schimba macazul istoriei, că prin asta seduce. nu-ţi pune nici o torţă în mînă, pentru că torţionari se găsesc pe toate drumurile. iar poezia lui tomas nu mi se pare o odă necondiţionată adusă luzerismului, parazitismului, squattingului şi trăitului pe seama ajutorului social. e mai degrabă dezbărarea de scop, elogiul neîmplinirii nu ca lene, ci ca plăcerea de a face fără a fi obsedat de fructul actelor tale, plus o încercare de a separa fericirea de satisfacţie, suprapuse în gîndirea comună, de piaţă.
deci, măcar şi pentru faptul că mi-a plăcut atît de mult, atunci cînd l-am văzut prima oară =====>>


app, ţin minte o fază cu o casă care merge pe şine sau ceva de gen, şi un cuplu, el emo, în casă. e de aici sau din du levande?

[Liviu-]

app, ţin minte o fază cu o casă care merge pe şine sau ceva de gen, şi un cuplu, el emo, în casă. e de aici sau din du levande?

E din Du levande si scena are loc in imaginatia tipei. Daca am inteles eu bine si vrei sa zici ca el era emo cred ca te inseli, barbatul era un fel de model tipic de rocker si atat. Ea era mai degraba emo pentru ca plangea constant dupa el, desi nu-l cunoscuse personal decat pentru cateva minute, iar apoi (poate si inainte) are comportament stalker-like.

[Malombra]

a, da? no, modelul tipic de rocker pentru mine arată altfel . ţin minte un tip machiat parcă şi tipa care ţine un discurs într-un bar şi mai era unul cu o trompetă. în fine, nu e din songs, asta voiam să ştiu.

[aniela07]

Nu sunt sigur ca inteleg bine intrebarea, dar... nu exista suprarealism fara absurd. E esential. E caracteristic. Nu tot ce e absurd e si suprarealist. Dar tot ce e suparealist de regula include absurdul.

aaaa, ce dilema. eu ma gandesc asa: absurd = Kafka, suprarealism = Marquez. acum, in domeniul filmelor nu stiu, in literatura lucrurile sunt nitel mai clare. Si Marquez nu e absurd, e doar suprarealist. Cred ca suprarealismul are regulile lui, unde notiunea de absurd sa zicem ca nu prea exista, trebuie luat ca pur si simplu diferit.
Absurdul se raporteaza mereu la realitate, ceea ce il si face absurd. Nu vine sa adauge ceva realitatii sau sa propuna o alta, ci accentueaza aspectele ilogice ale realului pentru a sublinia absurdul unor elemente pe care, din obinsuinta, le luam asa cum vin. cred...

[varu]

In literatura Marquez nu e considerat suprarealist, opera lui e incadrata in ceea ce se numeste "realism magic", adica se creeaza un spatiu din asta (Macondo la Marquez) care iti poate parea familiar, poate fi satul din copilaria ta de la bunici, dar personajele dintr-un spatiu real fac chestii care le scoate din sfera realului, au o insusire ciudata, traiesc 144 de ani (exemple date de mine, nu preluate de la Marquez), mai stiu eu ce traznai.

In literatura suprarealistii sunt reprezentantii curentului ala de avangarda care scriu dupa un dicteu automat, asa cum se manifesta fluxul memoriei, nu creeaza un set-up realist, ce scriu ei poti asocia cu un vis, cu elucubratiile unui nebun, cu mintea unui copil, se pierde orice urma de realism etc.

In cinema, Purcarete face filme cum scrie Marquez, dar nu-i suprarealist.

[dido]

Thumbs up!!!
Uimitor,nu?
Filmul asta e atat de dramatic ca te lasa cu un gust amar in gura...Ce suprarealism???Uitati-va in jur si veti gasi scene asemanatoare la orice pas!L-am urmarit destul de greu deoarece nu stapanesc foarte bine engleza (subtitrarii...) dar ritmul lent al cadrelor m-a ajutat de data asta dandu-mi timp sa aprofundez ceea ce vedeam,auzeam dar mai ales intuiam!
Scena cand sotia,in capotul descheiat si cu toate cele atarnind incearca sa atraga atentia sotului...mi-a amintit ca-mi povestea o colega mai in varsta ca nu s-a dezbracat niciodata complet in fata sotului sau alta:cand voia sa faca sex el arunca cu caciula spre ea si daca aceasta ii arunca obiectul tatonarii inapoi insemna ca nu e cazul in seara aia...
Secventa cu generalul paralitic e de-a dreptul rizibila si mi-a adus aminte de un banc,nu stiu daca are vreo legatura dar il zic:
Cineva a jucat la Loto toata viata lui si nu a castigat niciodata nimic...Ajuns pe patul de moarte,cand i se tinea lumanarea vede un nepot alergand si strigand:
-Bunicule,bunicule ai casigat!Premiul cel mare!Ce vrei sa faci cu banii?
-Apai dragul mosului pune sa se faca in mijlocul orasului o toaleta publica gratuita sa vina toti si sa faca ceva in norocul meu...
Aruncarea fetitei in prapastie e facuta de catre un calau femeie...de parca ar conta...
Cei doi cantand la flaut...oare mai exista???
Gramada de crucifixe...
Un fel amestec de scurt metraje, cu subiect comun si anume examinarea societatii de astazi, care zguduie şi dărâmă. Toate secvenţele, aparent haotic sudate, au o anume coerenta şi densitate, cărând în ele mesajul filmului la fel de bine cum o face el însuşi, ca întreg. La fel de uluitor este şi faptul că cele mai multe dintre scene (dacă nu chiar toate) sunt amestecuri aproape sinistre de tragism şi comic,dau de gandit si repet,lasa un gust amar...

[aniela07]

In cinema, Purcarete face filme cum scrie Marquez, dar nu-i suprarealist.

La Purcarete nu m-as baga sa comentez. Dar Marquez, chiar daca la el nu este o destructurare a limbajului atat de marcata ca la suprarealistii "puri", pentru mine ramane un suprarealist. E adevarat ca nu este suficient de egocentrist pe alocuri si, uneori, pastreaza o coerenta a povestirii, dar exploateaza foarte mult dimensiunea onirica si subconstientul ca sa ma mai deranjeze faptul ca, totusi, porneste de la elemente reale.