Go Back   Cinemagia Forum > De toate pentru toti > Cafenea

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 31 May 2020, 20:04   #41
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
"Sein und Zeit", 44 de ani de la moarte, "Ce este «fiinţa»?..Fiinţa este transcendens-ul pur şi simplu.", moare la Freiburg pe 26 mai 1976, Martin Heidegger, născut în Messkirch (landul Baden-Wurttemberg), la 26 septembrie 1889, filosoful postmodernist german, ontolog, fenomenolog şi existențialist : notat (dedicatie) -Todtnauberg, Pădurea Neagră, 8 aprilie 1926. cu toată admiraţia şi prietenia lui Edmund Husserl - (Întrebarea poartă asupra fiinţei omului în întregul lui, pe care suntem obişnuiţi să-I concepem ca unitate trup-suflet-spirit), A studiat teologia şi filosofia la Universitatea din Freiburg, fost asistent al lui Husserl (1923‐1928), profesor la Universitatea din Marburg (1928‐1946) şi la cea din Freiburg (1946‐1951). i s‐a interzis să predea între 1952‐1976. - din fundamentala scriere filosofică a sec.XX- "Fiinţă şi timp :**Fiinţa este de fiecare dată fiinţa unei fiinţări. Fiinţarea poate foarte bine să fie determinată în fiinţa sa, fără ca pentru asta să trebuiască să dispui de un concept explicit al sensului fiinţei. Această fiinţare, care suntem de fiecare dată noi înşine, şi care, printre altele, deţine posibilitatea de a fi a interogării, o concepem terminologie ca "Dasein "/ "om". În?*ţelegerea fiinţei este ea însăşi o determinaţie a fiinţei "Dasein"-ului. "Dasein"-ul (omul) este de fiecare dată, în fiinţa sa factică, aşa cum el a fost deja şi "ceea ce "el a fost deja. Explicit sau nu, el este trecutul său. Şi aceasta nu se întîmplă doar în sensul că trecutul se furişează, aşa zicînd, "în urma" lui, că el posedă un trecut precum o calitate simplu-prezentă, care cînd şi cînd s-ar face simţită în el. Dasein-ul (omul) "este" propriul său trecut în modul fiinţei sale, care, în linii mari spus, "survine" de fiecare dată pornind din viitorul său. Fiinţarea este cea căreia, aşa zicînd, i se cere socoteală în privinţa fiinţei sale. Insă dacă ea trebuie să poată revela în chip nefalsificat caracteristicile fiinţei sale, atunci ea trebuie, în ce o priveşte, să fi devenit mai întai accesibilă aşa cum este în ea însăşi. Fiinţa fiinţării nu "este", ea însăşi, o fiinţare. Fiinţarea suntem de fiecare dată noi înşine. Fiinţa acestei fiinţări este de fiecare dată "a mea". Ţine de fiinţa acestei fiinţări ca această fiinţare însăşi să se raporteze la fiinţa sa. Dasein-ul există. Dasein-ul este apoi fiinţarea care sunt de fiecare dată eu însumi. Dasein-ului care există îi aparţine faptul-de- a-fi-de-fiecare-dată-al-meu ca o condiţie a posibilităţii autenticităţii şi neautenticităţii. Dasein-ul există de fiecare dată în unul dintre aceste moduri, respectiv în nediferenţierea lor ca moduri. Însă aceste determinări ale fiinţei Dasein-ului trebuie acum văzute şi înţelese a priori pe baza constituţiei de fiinţă pe care o numim *faptul-de-a-fi-în-lume*. Fiinţei Dasein-ului îi aparţine înţelegerea fiinţei. Înţelegerea a ceva îşi are fiinţa într-o capacitate de înţelegere. Dacă Dasein-ului îi revine în chip esenţial felul de a fi al faptului-de-a-fi-în-Iume, atunci din conţinutul esenţial al înţelegerii fiinţei face parte înţelegerea faptului-de-a-fi-în lume. Lumea nemijlocită a Dasein-ului cotidian este lumea ambiantă.**
***
**Dasein-ul/omul este în chip esenţial fapt-de a-fi-laolaltă. Grija-pentru-ceIălalt se dovedeşte a fi o constituţie de fiinţă a Dasein-ului care, potrivit diferitelor sale posibilităţi, este tot atît de strîns legată de fiinţa acestuia raportată la lumea preocupării sale, cît şi de fiinţa autentică raportată la sine însuși.Faptul-de- a- fi-unul- -Iaolaltă-cu-altul se întemeiază în primă instanţă, şi adesea chiar exclusiv, în acel ceva care -în cuprinsul faptului- de-a a- fi- unul laolaltă-cu-altul -constituie obiectul preocupării comune. Un fapt-de-a-fi-unul-Iaolaltă-cu-altul care rezultă din aceea că toţi fac acelaşi lucru nu numai că se menţine cel mai adesea în limitele exteriorităţii, ci se întîmplă să ia forma distanţei şi a rezervei. Faptul = de = a = fi = unul-Iaolaltă-cu-altul al celor care sunt prinşi în aceeaşi treabă se hrăneşte adesea doar din neîncredere. Invers, angajamentul comun pentru aceeaşi cauză este determinat de felul în care fiecare, de fiecare dată, şi-a asumat Dasein-ul propriu. Abia această solidaritate autentică face cu putinţă adevărata supunere la obiect care îl eliberează pe celălalt în libertatea sa pentru el însuşi.(..) Ca fapt = de= a = fi = unul-laolaltă-cu-altul cotidian, Dasein-ul se află sub autoritatea celorlalţi. El însuşi nu este; fiin?*ţa i-a fost confiscată de către ceilalţi. Bunul plac al celorlalţi dispune de posibilităţile de fiinţă cotidiene ale Dasein-ului. Aceşti ceilalţi nu sînt nişte alţii determinati. Dimpotrivă, oricare altul poate să-i reprezinte. Hotărîtoare este numai dominaţia inaparentă a celorlalţi, preluată deja în chip nevăzut de Dasein-ul ca fiinţă-laolaltă. "Fiecare dintre noi" (man selbst) aparţine celorlalţi şi le consolidează puterea. "Ceilalţi", numiţi astfel pentru a ascunde apartenenţa noastră esenţială la ei, sînt cei care, în primă instanţă şi cel mai adesea, "sînt prezenţi-aici" în faptul = de = a = fi = unul -laolaltă -cu -altul cotidian. "Cine"-le nu este nici cutare şi nici cutare, nici "fiecare dintre noi", nici cîţiva şi nici suma tuturor. "Cine"-le este neutrul, impersonalul "se". Faptul-de-a-fi-sine autentic nu se întemeiază pe o stare de excepţie a subiectului, una desprinsă de impersonalul "se", ci este o modificare existenţielă a impersonalului "se" ca existenţial esential.**
***
** Adevăr "există" (es gibt) numai în măsura în care si atîta vreme cît este Dasein. Fiinţarea este numai atunci descoperită şi numai atîta vreme deschisă cît este în genere Dasein. Legile lui Newton, principiul noncontradicţiei, fiecare adevăr în genere sînt numai atîta vreme adevărate cît Dasein-ul este. Înainte ca Dasein-ul în genere să fi fost şi după ce Dasein-ul în genere nu va mai fi, nici un adevăr nu a fost şi nici unul nu va mai fi, deoarece în aceste cazuri el nu poate fi ca stare de deschidere şi stare de descoperire. înainte ca legile lui Newton să fi fost descoperite, ele nu erau "adevărate"; de aici nu rezultă că ele erau false şi nici că ele ar deveni false dacă, ontic vorbind, nu mai este posibilă nici o stare de descoperire. Tot astfel, nu trebuie cîtuşi de puţin să ne imaginăm că o asemenea "îngrădire" reprezintă o diminuare a faptului - de-a-fi-adevărat propriu "adevărurilor"/**Fiinţa - şi nu fiinţarea - "există" (es gibt) doar în măsura în care este adevăr. Şi adevărul este numai în măsura în care este - şi câtă vreme este - "Dasein."**
***
**A muri nu înseamnă oare a pleca din lume, nu înseamnă a pierde faptul-de-a-fi-în-Iume? Totuşi, fiinţa celui mort, ca ființă- care-l nu- mai-este-în-Iume, continuă să fie - dacă e înţeleasă într-un mod extrem - o fiinţă, numai că în sensul de doar-simplă-prezenţă a unui lucru corporal, aşa cum poate fi el întîlnit. Cînd ceilalţi mor, putem experimenta acest straniu fenomen de fiinţă ce poate fi definit ca transformare a unei fiinţări ce are felul de a fi al Dasein-ului (în speţă al vieţii) în fapt- de-a- nu- mai-fi-Dasein. Sfirşitul fiinţării ca Dasein este începutul fiinţării ca simplă-prezenţă.**
///
( Faptul-de-a-sfîrşi al vie?*ţuitoarelor l-am numit pieire. Moartea este o posibilitate de fiinţă pe care Dasein-ul însuşi are de fiecare dată să şi-o asume. Cu moartea, Dasein-ul stă în faţa lui însuşi în putinţa lui de a fi cea mai proprie Dasein-ul îşi are şi el moartea sa fiziologică, asemenea oricărei vieţuitoare; dar el o are nu într-o izolare ontică, ci codeterminată de modul său originar de a fi. Şi în măsura în care este aşa, Dasein-ul poate la rîndul său să sfîrşească, fără ca propriu-zis să moară, deşi, pe de altă parte, ca Dasein, el nu piere pur şi simplu. Acest fenomen intermediar îl desemnăm prin cuvîntul deces. Iar termenul a muri este folosit pentru acel fel de a fi în care Dasein-ul este întru moartea sa. De aceea trebuie spus: Dasein-ul nu piere niciodată.)
**
- "Fiintă şi timp" /Martin Heidegger; trad. din germană Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă. - Bucureşti: Humanitas, 2003 -


https://24pharte.ro/interviu-cu-mart...SabfBznKy2KYug
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 29 Jul 2020, 15:27   #42
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
=118 ani, Karl Raimund Popper, **Nu voi retrage propunerea de a adopta falsificabilitatea drept criteriu de demarcaţie logic-inductiv**, filosofia popperiană (In ce mă priveşte, mă interesează ştiinţa şi filozofia numai fiindcă doresc să învăţ ceva despre enigma lumii in care trăim şi despre enigma cunoaşterii acestei lumi de către om. Şi socot că numai o renaştere a interesului pentru aceste enigme poate salva ştiinţa şi filozofia)**Un om de ştiinţă angajat Intr-o cercetare ştiinţifică particulară, bunăoară una fizică, poate să înceapă, fără ocoluri, cu tratarea problemei lui. El poate, ca să spunem aşa, merge direct spre miezul lucrurilor. Există un "miez" aici: o construcţie ştiinţifică, o situatie-problemă general recunoscută. Din această cauză, cercetătorul poate să lase pe seama cititorului incadrarea cercetării sale în sistemul ştiinţei. Intr-o altă situaţie se găseşte filozoful. El nu slă în faţa unei construcţii ci a unui teren cu ruine (în care pot fi descoperite, ce-i drept, şi comori). Legătura cu o situaţie-problemă general recunoscută nu o poate stabili ; faptul că o asemenea situaţie nu există este, poate, singurul care se bucură de o recunoaştere generală. Într-adevăr, în controversele filozofice se iveşte mereu întrebarea dacă filozofia are de-a face, în general, cu "probleme" autentice. Cine răspunde afirmativ la această intrebare, cine nu consideră, cu toate acestea, ca lipsită de perspectivă încercarea de a depăşi starea tristă a ceea ce se numeşte discuţie filozofică, acela poate, dacă nu aderă la nici una din şcoIile în dispută, să meargă pe un singur drum: s-o ia de la început**, născut la 28 iulie 1902, un clasic al filosofiei secolului XX, gânditorul, la sfarşitul lui 1936 a acceptat o catedra in Noua Zeelandă, devine și profesor, austriacul Sir Karl Raimund Popper (1902-1994), recunoaște în biografie că a fost influențat de Einstein, in Scrisori este chiar combătut de celebrul fizician ; În prima sa carte, scrisă în limba germană (trad. rom. M. Flonta, Al. Surdu, E. Tivig, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981), de fapt opera sa principală**Logica cercetarii/ publicată în toamna anului 1934 – "Logik der Forschung", scris : " Deşi a părut unora ca o critică a Cercului de la Viena, scopurile ei principale erau pozitive. Am încercat să propun o teorie a cunoaşterii umane. Dar am privit cunoaşterea omenească într-un mod cu totul diferit de modul cum au privit-o filosofii clasici. De la Hume, Mill şi Mach, mulţi filozofi au considerat cunoaşterea omenească ca ceva stabilit. Cunoaşterea omenească era considerată in primul rând ca ceea ce ştia fiecare: că pisică este pe rogojină; că Iulius Caesar a fost asasinat; că iarba este verde. Toate acestea mi se par extrem de neinteresante. Ceea este interesant este cunoaşterea problematică, dezvoltarea cunoaşterii - descoperirea. Dacă privim teoria cunoaşterii ca o teorie a descoperirii, atunci cel mai bine va fi să examinăm descoperirea ştiiintifică.Ţine mai degrabă de măreţia şi frumuseţea ştiinţei că putem învăţa, prin cercetări critice, că lumea este cu totul altfel decat ne-am imaginat-o - Inainte ca imaginaţia noastră să fi fost pusă In mişcare de infirmarea teoriilor noastre anterioare. Nu poate să existe vreun motiv pentru a crede că acest proces se va Incheia vreodată. Există o metodă care poate fi caracterizată drept "metoda filozofiei". Dar ea nu este proprie numai filozofiei ; ea este mai degrabă metoda oricărei discutii raţionale şi prin urmare metoda ştiinelor naturii în aceeaşi măsură ca şi a filosofiei :'metoda pe care o am în vedere este aceea de a formula problema cu claritate şi de a examina în mod critic diferitele soluții propuse.**
***
**Teoria cunoaşterii, ca şi filosofia în general, are nevoie de o "apologia pro vita sua" - o apărare a dreptului ei la existenţă. Căci ceea ce are filozofia pe conştiinţă de la moartea lui Kant, atît din punct de vedere intelectual, cît şi din punct de vledere moral, reprezintă o grea învinuire. Există însă un argument în apărarea filozofiei. El este următorul : toti oamenii au o filozofie, fie că o ştiu, fie că nu. Sunt de acord că aceste filozofii ale noastre, toate împreuna, nu au o mare valoare. Dar influenţa lor asupra gîndirii şi acţiunii noastre este adesea de-a dreptul copleşitoare. Datorită acestui fapt devine necesar să examinăm crilic filozofiile noastre. Aceasta este menirea filozofiei : şi în aceasta constă apărarea ei. Cât priveşte ţelul pe care îl urmăreşte, această sarcină este mai puţin lipsită de modestie decît multe alte sarcini pe care şi le-a propus filozofia. Dar ea poate fi îndeplinită numai dacă învăţăm să vorbim şi să scriem cit mai clar şi mai simplu cu putinţă. Cultul neclarităţii, astăzi la modă, trebuie să fie abandonat iar expresionismul filozofic trebuie să fie înlocuit cu o atitudine critică şi raţională. Nu de cuvinte este vorba, ci de argumente care pot fi criticate. Tot astfel cum fiecare are propria sa filozofie, fiecare are şi o teorie a cunoaş?*terii - de obicei una inconştientă ; şi multe pledează pentru punctul de vedere că epistemologiile noastre au o influenţă hotărîtoare asupra filozofiilor noastre. Problema fundamentală a teoriei cunoaşterii este: Putem oare să cunoaştem într-adevăr ceva? (sau, în formularea lui Kant: Ce pot să cunosc?) .Am încercat acum 35 de ani, în cartea de faţă, să răspund la această intrebare. Răspunsul meu nu este pesimist, relativist sau "sceptic" (în sensul folosirii moderne a cuvîntului "sceptic"). El arată că putem învăţa din greşelile noastre. O apropiere de adevlar este posibilă. Acesta era răspunsul pe care l-am dat pesimismului gnoseologic. Dădeam însă şi un răspuns optimismului gnoseologic. Cunoştinţele sigure ne sunt refuzate. Ştiinţa noastră este formulare şi critică a conjeclurilor; o retea de ipoteze, de presupuneri, Această înţelegere îndeamnă la modestie intelectuală, în domeniul intelectual, şi îndeosebi în filosofie - este valabilă, in ciuda lui Goethe, zicala că "numai calicii sunt lipsiţi de modestie.**
* / / / / *
Viziunea gnoseologică pe care am formulat-o in 1934 a fost anticipată de Xenofan, acum 2500 de ani :
Zeii nu au dezvaluit muritorilor totul de la început
Ci noi, căutînd în decursul timpului, găsim ceea ce este mai bun.
Adevăruri sigure dwspre zei şi despre toate lucrurile de care vorbesc eu
Nu a cunoscut şi nu va cunoaşte niciun om
Şi chiar dacă cineva ar vesti candva cel mai desăvîrşit adevăr
El însuşi nu şi-ar da seama de aceasta, caci totul este urzit din opinie.
***
(Karl Popper : Progresul ştiinţei nu se datoreşte faptului că acumulăm în decursul timpului tot mai mul te experienţe perceplive şi nici faptului că invăţăm să utilizăm mai bine simţurile noastre. Pornind de la trăirile noastre senzoriale neinterpretate nu ajungem niciodată la ştiinţă, oricît de sirguincios le-am aduna şi ordona. Numai prin idei îndrăzneţe, prin anticipări nejustificate, prin speculaţii cutezătoare, puse mereu la incercare , putem prinde/ captura natura. Acei dintre noi care nu doresc să-şi supună ideile riscului infirmării, nu participă la jocul numit ştiinţă.)
***

https://www.youtube.com/watch?v=jXVC...yjQKA93ZHgOgWk

Last edited by victor_homescu : 29 Jul 2020 at 20:01.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 02 Jan 2021, 08:35   #43
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
104 ani, împliniți astăzi, sâmbătă 2020 noiembrie 6**marxist n-am fost niciodatã (nefiind niciodatã, nici materialist, nici monist, nici imanentist, ci mizînd întotdeauna pe transcendență)**, filosoful Mihai Șora **Doar omul este pus in pozitia de a cauta solutii, de a trebui mereu sa opteze intre „da” si „nu”. Aceasta continuă oscilare, aceasta deliberare, prealabilă oricarei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfășoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru cã ar cere mai mult timp decit timpul care‑ți este lăsat pentru o hotărîre.(.).Cum sã spun ? Ființa (a mea, a ta, a lui, a ei ;a noastrã – împreunã) e, întotdeauna, un anume potențial de existență. Nimeni (în afara titularului ei) n-o poate – ca ființă (potențială – mãtura din (ne)locul ei. Oricum, niciodatã „împrejurãrile”. Tu însuți, noi înșine, da ; din lene; din nebãgare de seamã. Tu o poți noi o putem mãtura, asa-zicînd „cu dosul palmei”. Cum? Pur si simplu, neasumînd-o. Dacã însã – și cîtã vreme – într-adevãr ții, ținem la ea ca la o sămînță datã în custodie spre fructificare, în nici un caz n-o vei, n-o vom pierde. Nici chiar în situații - limitã. Spre exemplificare, sã luãm cărțile apãrute pînã acum cu referire la regimul penitenciar din România comunistã. Din ele rezultã limpede cã pînã si în experientele cele mai devastatoare, de tip Pitesti, pînã si acolo se poate rezista. Eu l-am cunoscut pe Ovidiu Cotrus, un om asupra cãruia a apãsat cu toatã greutatea ei experiența devastatoare a Pitestiului. L-au rãpus pînã la urmã bolile organice contractate acolo, dar nu l-au diminuat cu nimic în ființa lui ororile pe care le-a îndurat. Sau exemplul lui Nicu Steinhardt, cunoscut de toatã lumea. El a avut un moment de cumpãnã din care l-a scos tatãl sãu, atunci cînd i-a spus „sã nu fie jidan fricos”. A fost, în ce-l priveste, momentul de trezire. și treaz a rãmas în toate încercãrile prin care a trecut în continuare. Eu prefer sã zic : „trezeste-te”. Fac dihotomia aceasta, între destept si treaz. Cãci desteptul, s-o fi deșteptat el din somn, dar e încã buimac ; cel treaz de-a binelea vede însã departe.**
***
**Nu e deloc totuna s-o duci de pe o zi pe alta, înconjurat simtindu-te (doar tu, subiect adevãrat) de o masã omogenã de indivizi «oarecare», obiecte antropomorfe perfect intersanjabile, în care la tot pasul sã poti da nas în nas cu dușmanul, sau, dimpotrivã, sã trăiești din plin într-o lume familiarã, doldora de chipuri diferite unele de altele (și de tine, bineînțeles), pe care le-ai descoperit doar uitîndu-te pe tine si uitîndu-te la ele (la fiecare în parte) ca la cineva anume, cu disponibilitate si solicitudine – si cu încîntatã uimire. Cãci lumea în care ți se petrece viața e într-adevãr mai bogatã sau mai sãracã în proporție directã cu capacitatea ta de a descoperi în juru-ti miraculoasa bogăție a diferențelor, întruchipateîn tot atîtea chipuri ireductibile care, la rîndul lor, te vor descoperi pe tine, în deplinã reciprocitate, ca unic, ireductibil și de neînlocuit. Da, da : singura șansă a fiecãruia de a face parte dintr-o atare lume – re-umanizatã (si re-vrãjitã), adicã din Lumea netrucatã a lui Dumnezeu (în care sã se simtã cu adevãrat «acasã») – descoperit fiind de cãtre ceilalti drept o persoanã ireductibilã învestitã cu demnitatea asumãrii în deplinã libertate a chipului propriu si a împlinirii acestuia pînã la deplina asemãnare ; singura șansă, deci, a fiecãruia de a accede la propria-i împlinire este de a începe prin a se uita de-a binelea pe sine si de a-si întoarce privirea spre ceilalti (luati unul cîte unul), descoperindu-le fiecãruia în parte chipul propriu, unic si ireductibil – si iubindu-l în consecintã (sub acoperisul unei aceleiasi case)”./-(Firul ierbii, Scrisul românesc, 1998)
***
Mihai Sora : *O datã bine așezat în aceastã situatie de normalitate, iti vei putea spune ție însuți ceea ce Adam Michnik a ajuns (dar dupã cîte avataruri !) sã-si spunã siesi – si anume cã „nu trebuie sã luptãm pentru o societate idealã, perfectã și fãrã conflicte, ci pentru o societate conflictualã, în care conflictele pot fi rezolvate prin regula jocului democratic. Așa m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti* - volumul "Despre dialogul interior. Fragment dintr-o Antropologie Metafizicã," traducere din limba francezã - Mona Antohi si Sorin Antohi, postfatã de Virgil Nemoianu, Humanitas, Bucuresti,
- Mihai Șora, (o glosă convingătoare ; zic!), despre cum : **m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti.** -
***
**Douãzeci și opt de ani aveam (în urmã cu cincizeci de ani) cînd am scris aceastã carte nãbãdãioasã. Am scris-o, asa-zicînd, pe nerãsuflate : în fierbintea varã a lui 1944. Ocupația hitleristã în Franta, desi isi întetise violența dincolo de orice limite, trãgea în mod vizibil sã moarã, împreunã cu forma instituționalizată a nazismului, care-i dãduse naștere . Lumea întreagã era la o rãscruce. Viitorul nu se știa prea bine ce anume avea sã ne aducã, dar un lucru mãcar era absolut sigur: cã în nici un caz nu va readuce trecutul. Oricum, era o vreme în care cine se simțea angajat profund în soarta lumii (și care tînãr nu se simte astfel ?) avea în primul rînd de regîndit lumea din temelii, ca sã-și lãmureascã mãcar sieși drumul de urmat ; de regîndit, bineînțeles cu întreaga ființă trup și suflet ; de regîndit din încercãri și îndurãri poate mai mult chiar decît din carti și din cunostinte puse cap la cap, desi nici acestea nu lipseau.cunoștințe Opțiunea cea mai urgentã – și care trebuia cel mai repede lãmuritã – era evident opțiunea politicã. Dacã însã la întrebarea negativã : „Ce nu vrei ?”, rãspunsul era ușor de dat, în sensul cã nu trebuie sã vrei si cã, oricum, nici nu poti voi rãul ce-ți sare în ochi, rãspunsul era mult mai greu de dat în cazul întrebãrii asa-zicînd pozitive : „Ce anume e cazul sã vrei ? Încotro s-o apuci ?”Revin la acea perioadã de cumpãnã din tinerețea mea, pentru cã alegerea de atunci se configurase la intersecția unui elan cu o iluzie, iar elanul acela nu-l reneg nici în ziua de azi, cãci îl știu generos și pur; cît despre iluzie, ei bine, ea avea sã se destrame relativ repede, în contact cu o realitate, în numele ei construitã (sau pe cale de a fi construitã),dar care, la fiecare pas, o dezmintea cu o brutalã evidentã. (Mã refer, bineînțeles, vorbind despre aceastã progresivã auto-demistificare, la primii doi-trei ani care au urmat întoarcerii mele în România, în toamna lui 1948, plãnuitã de mine ca o scurtã vizitã familialã – ca sã-mi revãd părinții de care mã despãrtisem la sfîrșitul anului 1938 –, dar transformatã, fulgerãtor, într-o veritabilã sechestrare, prin inflexibila decizie discreționară a unui „aparat” inuman cãruia nimeni și nimic nu i se putea opune). Dar sã revenim, deocamdatã, la iluzia despre care vorbeam: cea din anii ocupației hitleriste în Franța Construitã în bunã parte pe neștiință, deși, într-o anumitã (chiar dacã minimã) mãsurã, și pe un refuz (neasumat ca atare), sã spunem, mai degrabã, pe o oarecare reticență de a da crezare deplinã puținelor informații – de detaliu în genere, și ca atare socotite irelevante – care o contraziceau, iluzia despre care vorbesc consta, în primul rînd, în împărțirea în douã zone antagonice – una evident neagrã, cealaltã albã - albã, cu excluderea din principiu a oricãrei nuanțe de gri – a lumii învrãjbite din care omenirea întreagã – sãtulã de ororile rãzboiului – se pregãtea sã se smulgã. Cei rãi erau asadar îngrãmãditi cu toții într-o singurã parte : erau acești ocupanți realmente dezumanizati, într-adevãr capabili de a duce la îndeplinire cele mai cumplite bestialitãti, nu numai cu sînge rece si cu conștiința sigurã de sine a autoproclamatei lor superioritãti „ariene”, ci chiar și cu aceea de a-și fi îndeplinit în felul acesta datoria. De cealaltã parte, nici un singur rãu ; numai bunii și cei mai buni posibili. („Cealaltã parte” o constituiau, evident, marile puteri angajate în lupta contra triunghiului Berlin-Roma-Tokio, iar Uniunea Sovieticã în aceeași tabãrã cu democrațiile occidentale se afla.) Desigur, încã din țară auzisem de marile epurãri din Partidul bolșevic și din Armata roșie, de la sfîrsitul anilor treizeci ; asta însã – deși îmi crease imaginea unui regim nu doar autoritar, ci de-a dreptul tiranic –, nu numai cã nu-mi impusese imaginea apocalipticã pe care avea sã mi-o impunã comunismul real (îndurat mai tîrziu pe propria-mi piele), dar nu mã fãcea mãcar sã întrevãd amploarea și gravitatea crimelor directe, a crimelor propriu-zise care apãsau pe umerii lui Stalin și ai anturajului sãu. Și asta cu atît mai mult cu cît, imediat dupã declanșarea rãzboiului germano-sovietic și rapida ocupare de cãtre Wermacht a unei bune părți din teritoriul european al colosului bolșevic, Stalin a simțit cu viclenia ce-i era proprie, cã e cazul sã ușureze temporar povara opresiunii ideologice interne, și a și usurat-o într-un mod ostentativ, deschizînd porțile bisericilor pravoslavnice și acordînd unele libertăți care pînã atunci fuseserã de neconceput. La asta se cade sã adãugãm efectul propagandistic obținut prin intensa „mediatizare” (cum se spune acum), de cãtre foștii aliați ai URSS, a acestei „liberalizãri” efectuate doar sub presiunea evenimentelor, dar care nu numai cã era deliberat supradimensionatã, dar mai era și prezentatã ca o dovadã a începutului de „umanizare” ireversibilã a unui regim pînã atunci abhorat de toți. În schimb, crimele de care se fãcuse vinovat Hitler și nazismul îmi erau prea bine cunoscute : într-adevãr, în ultimii doi ani de ocupație a Franței le-am fost, cu teroarea în suflet, potențială victimã și oricum, martor asa-zicînd cotidian, cãci nu era zi de la Dumnezeu în care sã nu-mi fie dat sã trec pe lîngã urmele unei crime, sãvîrsitã de obicei în zorii zilei (victimele fiind „ridicate” cu predilecție în toiul nopții ); ba, începînd cu primãvara lui 1943, cînd înfrîngerea Germaniei începea sã prindã chip, prindea chip de asemenea și tot ce se zvonise pînã atunci despre lagãrele de exterminare naziste, a cãror oroare avea sã fie dezvãluitã în toatã grozãvia ei de trupele anglo-americane, pe mãsurã ce înaintau spre inima Germaniei.În fond, iluzia fusese de a crede cã bolșevismul era într-adevãr totuna cu puterea sovietelor, firește adunatã la vîrf (altfel cum s-ar fi putut, mai ales la vreme de rãzboi ?), dar emanînd totuși în ultimã instanță, ca în orice democrație , fie ea și de un tip cu totul aparte, de la multitudinea însumatã a demos-ului, adicã „de jos”, de la baza piramidei. Acesta mi se pare a fi constituit punctul de plecare al supradimensionãrii figurii lui Lenin în cartea mea de acum cincizeci de ani. Nu a figurii teoreticianului cu pretenții filozofice din Materialism și empiriocriticism, desigur. Cãci punctele mele de plecare au fost cu totul altele (și oricum, toate își aveau rãdãcinile înfipte în humusul neotestamentar, în lumina cãruia era, firește, descifrat și mesajul veterotestamentar), iar marxist n-am fost niciodatã (nefiind niciodatã, nici materialist, nici monist, nici imanentist, ci mizînd întotdeauna pe transcendență), deși lucrãrile de tinerețe ale lui Marx m-au impresionat prin coincidența problematicii alienãrii (Entfremdung) – la el, firește, secularizatã din creștet pînã-n tãlpi – cu propria mea problematicã : aceea a salvãrii ontologice. Așadar nu figura gînditorului, nici mãcar aceea a teoreticianului politic, ci aceea a omului de acțiune Lenin, a politicianului care, pe muchie de cuțit, a izbutit sã rãstoarne o stare de lucruri ce pãrea înțepenită de secole și sã îndrepte cursul evenimentelor într-o cu totul altã direcție, a fost- în textul meu-supradimensionatã. El mi s-a pãrut a fi fost o figurã providentialã, iar regimul care s-a ridicat în Rusia dupã moartea lui, și mai ales dupã lichidarea trotkismului, într-un cuvînt : regimul stalinist, îmi apãrea ca o deviere monstruoasã tocmai de la ceea ce mi se pãruse mie atunci cã trebuia sã fi constituit sensul inițial (și definitoriu) al acțiunii lui Lenin. Cît despre Stalin, numele lui n-a venit nici o singurã datã sub pana mea. (Nu-i mai puțin adevãrat cã nici despre Lenin n-am mai scãpat vreun cuvînt de audã, în nãuceala care m-a cuprins dupã ce am dat cu ochii de realitatea însãsi pe care pînã atunci mã multumisem s-o imaginez). De ce, totuși mi s-a pãrut providentialã figura lui Lenin ? Poate pentru cã – în înfruntarea, pentru mine de importantă vitalã, dintre a avea și a fi – nutream convingerea cã (fie și blocat cum era, ca gînditor, de inacceptabile, pentru mine, presupoziții materialiste) el se plasa totuși cu hotãrîre, de partea lui a fi. Și evident, aici m-am înșelat amarnic. Cãci ceea ce gîndeam eu în termenii unei eliberãri de balast, în termenii unei libere autodespuieri de excrescentele încremenite ale lui a fi, tocmai pentru a nu mai fi încãtusat de funcționarea lor inerțială el gîndise în termeni de expropriere a lui a fi, de deposedare brutalã a acestuia de orice garanție asa-zicînd palpabilã a autonomiei sale ontologice, tocmai prin mijlocirea unui avut (economic) propriu, direct proporțional cu „volumul” sãu ontologic. Profunda descumpãnire, ulterioarã – cum am mai spus – întoarcerii mele în țară, a marcat și începutul limpezirii mele. Pe la sfîrșitul anului 1987 – reconsiderîndu-mi tinerețea și încercînd sã dau în vileag iluzia care a imprimat opțiunii mele de atunci stiuta direcție –, am și scris despre asta, într-o carte ce urma sã aparã cînd (șidacã !) s-o putea, și care a și apãrut, apoi, în vara lui 1990 : Eu & tu & el & ea...Citez : „Cu vreo patruzeci și ceva de ani în urmã mi s-a întîmplat și mie sã cred cã libertatea de a fi, adicã de a te împlini și de a strãluci prin aceastã liberã împlinire, de a strãluci și de a te bucura de aceastã strãlucire care peste întreaga lume se revarsã ; într-un cuvînt, am crezut cã libertatea asta, dupã care o lume întreagã tînjea la ieșirea din inomabilul tunel al unei opresiuni fãrã precedent, merita sã te angajezi într-un supliment (crezut trecãtor) de alienare, dacã acest supliment de alienare reprezenta singura cale de a ajunge la ea. (La starea de libertate, adicã). Credeam deci cã zece-cincisprezece, fie și douãzeci de ani buni puteau sã-i fie rãpiti unei generații (devenitã astfel generație de sacrificiu) pentru ca ea însãsi, la capãtul acestei plăți (partial consimțite, parțial impuse), sã se poatã bucura, alãturi de și împreunã cu generația urmãtoare (si cu certitudinea cã toate generațiile ulterioare se vor bucura din bun început și din plin), de libertatea în numele și pentru realizarea cãreia consimtise la propria-i alienare. Evident, nu mi-au trebuit chiar patruzeci de ani, nici chiar cei cincisprezece-douãzeci dinainte programați ca sã aflu...cã nu se poate cu nici un chip ajunge la libertate luînd calea alienãrii. Alienarea, o datã ce te-ai angajat în necrutãtoarele ei angrenaje, pune cãrãmidã peste cãrãmidã întru propria ei edificare și te îngroapã pas cu pas sub greutatea propriului ei edificiu ; ceea ce fusese considerat doar urgent (spartul ouãlor, de exemplu) se substituie pe nesimțit esentialului (care doar el te pusese cîndva în mișcare) (savuroasa omletã, sã zicem); mijloacele se îngroasã pe mãsurã ce se subțiază scopul inițial propus, acesta sfîrșind prin a fi dat practic uitãrii, iar golul astfel obținut fiind efectiv ocupat de mijloacele inițiale devenite ele însele scopuri (firește : neproclamate ca atare de ideologie, care – din inerție consimțită pe bazã de rea-credintã – continuã sã evoce fantoma unui scop de mult aruncat la coș, dupã ce, prin complicate medieri «logice» izbutise sã-i schimbe definiția, și deci conținutul, pînã-ntr-atît încît, de pildã, cuvîntul «libertate» sã ajungã a semnifica perfecta aliniere pe modelul însuși pe care-l constituie strivitorul edificiu al alienãrii)”. Concluzia paginii pe care mi-am îngãduit s-o reproduc aici era cã „nu se poate ajunge la libertate decît prin libertate”. Pentru ca lucrurile sã fie foarte clare, mi-as permite sã modific propozitia precedentã în felul urmãtor: la adevãrata libertate nu se poate ajunge decît printr-o libertate adevãratã. Într-adevãr, comunistul de rînd a fost învățat sã spunã (și uneori a ajuns, poate, sã și creadã) cã libertatea nu e nimic altceva și nimic în plus decît „necesitate înțeleasă , așa cum Spinoza spusese cel dintîi, iar necesitatea la care marxismul acesta de toate zilele fãcea apel, pentru a-i oferi libertății un fundal și a-i conferi astfel o iluzie de sens, nu era în ultimã instanță nimic altceva decît modul în care o colectivitate depersonalizatã (inițial prin teroare, dar mai apoi și prin efecte înlãntuindu-se și derivînd unul din altul de-a lungul timpului) impunea (devenind ea însãsi cauzã la rîndul ei) fiecãrui individ în parte pecetea depersonalizãrii (un fel de „capul plecat, sabia nu-l taie”). În mod cu totul paradoxal, și omul doldora de culturã filosoficã, impregnat, pe deasupra, de teologie scolasticã, tot ca „necesitate înțeleasă ”defineste libertatea. Numai cã, spre deosebire de necesitatea (secundã) de sorginte marxo-lenino-stalinistã, croitã pe tiparul exterioritãtii, necesitatea aceasta (primã) la care facem apel e cu adevãrat întemeietoare, în ambele sensuri ale cuvîntului : și ca punct de start, înainte de care nimic (creat) nu fusese, ante quem nemo fuit, ba mai mult : nici nu putea fi – dar și ca dãtãtoare de temeiuri (lãuntrice) pentru tot ceea ce, din acel start încoace, era susceptibil de a se desfășura în timp și spațiu. Libertatea adevãratã este, așadar, o cît mai exactã suprapunere (împlinitoare) a fãptuirii peste propriul ei temei ; împlinitoare și – evident ! – absolut neconstrîngãtoare. De ce neconstrîngãtoare ? Pentru bunul motiv cã, dacã e sã fie ceea ce – din strãfunduri – este cu adevãrat, nici o fiintã nu e pusã în situația de a se constrînge pe sine, pentru a se putea desfășura ca atare. Fãrã îndoialã, o înfruntare de tendințe și de direcții existã (ca un prealabil) în orice act liber, lupta dîndu-se între, pe de-o parte, nenumãratele tropisme exogene ce paraziteazã ființa omului și pe de altã parte, unicul ei tropism endogen (acela anume care o „pune” pe propria ei direcție, îndreptînd-o spre propria ei destinatie). A fi liber în sensul adevãrat al cuvîntului echivaleazã deci cu a înlãtura mereu exteriorul invadant (tropismele exogene) din calea interiorului constituant (tropismul endogen) și a-i lãsa acestuia cale deschisã spre propria-i exprimare. Cu alte cuvinte, libertatea adevãratã este : asumare deliberatã a propriei ființe pentru a o manifesta în afarã așa cum este ea înlãuntrul ei. Aceastã manifestare are loc în condiții de perfectã autonomie, deși libertatea vine de mult mai departe decît strãfundul lãuntrului, a cãrui manifestare tocmai ea, libertatea, o face posibilã, exercitîndu-se de fapt în cadrul rînduielii universale a teonomiei. (Cu aceastã precizare – capitalã – cã teonomia, departe de a contracara autonomia, dimpotrivã se întretese, ca sã spun asa, cu – sau mai degrabã : în – ea, întãrind-o și ajutîndu-i sã se apere de ingerintele heteronomiei.) Pentru o mai deplinã intelegere a ceea ce vreau sã spun, îmi iau îngăduința de a recurge la un model ontologic pe care îl imaginasem într-o carte apãrutã acum cincisprezece ani, deși fusese scrisã cu un sfert de secol în urmã : Sarea pãmîntului. E vorba despre o sferã, cu raza – în mod paradoxal – de valoare nulã. Infinitatea de puncte din care e alcãtuitã suprafața sferei nu e nimic altceva decît proiecția multitudinarã a centrului pe aceastã suprafatã : o proiecție care-l manifestã (sau îl exprimã) de fiecare datã sub speciile acelui punct anume, cu care de altfel se și identificã în sensul forte al cuvîntului (de vreme ce distanta dintre el și oricare din proiecțiile sale e literalmente nulã). Altfel spus : toate punctele actualizate pe suprafața sferei, în amiaza lui „este”, încep – dacã acest cuvînt îsi mai pãstreazã vreun înteles în zona pre-liminarã oricãrui început – prin a sãlãslui de-a valma în centrul sferei, sub forma unui impalpabil infinit intensiv, a unui „infinit de compenetratie”, perfect compatibil cu starea de virtualitate polimorfã, cu tenebra zãmislitoare a lui „poate fi”. Concomitent, punctele de pe suprafatã sînt în mod evident exterioare unul altuia, substantial diferite unul de altul. Raza este, cu alte cuvinte, locul geometric al interiorității ; suprafaþa, al exterioritãtii. Iar dacã ne-am desfãsura sfera pînã ce am obține din ea o planisferã, locul geometric al interiorității ar fi verticala, ca omolog al razei ; al exterioritãtii ar fi orizontala, ca omolog al suprafeței. În regim de exterioritate, adicã pe orizontalã, necesitatea (singura recunoscutã în mod curent) este constrîngãtoare. În regim de interioritate, așadar pe verticalã, necesitatea e, dimpotrivã, institutivã de contur propriu și garantã a libertății de proprie manifestare ad extra. A „înțelege” primul fel de necesitate – în sensul de : „Asta e, n-am ce-i face !” – e totuna cu a depune armele și a te preda (ca rob). A înțelege (asa-zicînd „pe dinãuntru”) cel de-al doilea fel de necesitate înseamnã, exact invers, a te elibera ipso facto de balastul exterior și a-ți asuma propria ființă, a intra în propria-ți albie și a te desfãsura dupã propria-ți lege. (Dupã propria-ți lege de fãpturã, bineînțeles ; pe care lege, din capul locului, a imprimat-o în tine, ca pe un fel de „cod genetic” – în lipsa cãruia nimic n-ai fi fost –, Cel prin care toate s-au fãcut.) Asta în legãturã cu libertatea. Dar mai era și o a doua neînțelegere între ceea ce îmi imaginasem eu, acasã fiind, și ceea ce am aflat o datã ajuns la tîrg. Neînțelegere legatã tot de un cuvînt amfibologic, și anume de cuvîntul egalitate. Într-adevãr, acolo unde eu (sub)întelegeam un fel de proportionare cît mai exactã a fiecãruia în raport cu propriu-i potential ontologic, în efortul de a-l aduce pe acesta în întregime în zona de luminã a actualității existențiale – așadar o egalitate proporțională a fiecãruia cu fiecare, mãsurati fiind cu toții (în mod diferențiat, fireste), cu propriile lor statùri potențiale –, ei bine, prin acest cuvînt de „egalitate”, socialismul în care mã trezisem înglodat (sub)întelegea o brutalã egalizare procustianã (croitã firește pe un calapod exterior ființei, și anume pe calapodul cel mai mic, la nivelul brutei supraviețuiri). Cît despre cuvîntul fraternitate, ce ar mai rãmîne de spus ? Îl concepusem inițial, așa cum era si de așteptat, ca pe o deschidere, nu numai spre pãsul, ci și spre țelul Celuilalt, al semenului și aproapelui meu adicã (spre țelul lui propriu, firește ; spre propria lui destinație ontologicã, altfel spus). De-abia aici – întors în țară sub un regim stalinist ce-si îngrosa pe zi ce trece trãsãturile definitorii –, de-abia aici am ajuns sã-mi dau seama cã vocabula „noi” (care, lãrgitã mãcar pînã la hotarele natiunii, dacã pînã la cuprinderea întregului neam omenesc e greu sã fie dilatatã, ar fi însemnat o fraternizare realã a oamenilor angajați cot la cot întru edificarea bunãstãrii interioare și exterioare a fiecãruia în parte, ba chiar și a tuturor împreunã) poate fi cea mai închisã și exclusivã dintre vocabule. De-abia aici, într-adevãr, în democrația popularã românã, m-am întîlnit pentru întîia datã cu „noi”-ul restrîns al celor ce – înstãpîniti, nu înțelegeam prea bine de ce, pe putere – tratau multitudinea de „ei” (încã depãrtati), deveniți „voi” pe mãsurã ce erau luați în colimator, ca pe o (macro)colectivitate dusmanã, trebuind a fi pe orice cãi supusã voinței lor inflexibile de a rãmîne stãpîni discretionari pe situatie.„Fraternitatea” devenise astfel simplu liant de interese pentru o formațiune umanã restrînsã, al cãrei nume adevãrat era de gãsit la intersectia cuvintelor: bandã, gang și gașcă , cu o preponderentã marcatã a termenului mediu, conferind extremelor coeziune maximã și ceea ce francezii numesc "la force de frappe" – zdrobitoarea loviturã a glontului care nu iartã. Iar la nivelul lui „voi”, a multitudinii inombrabile a celor năpăstuiți, fraternitatea – care ar fi putut eventual face minuni de reactivitate dacã apãsarea de sus în jos ar fi fost executatã instantaneu pînã la capãtul ei extrem – a fost fãrîmitatã și ticãlositã printr-o lentã uzurã, obținută pas cu pas, „favorizînd” cvasi-insensibil, cînd pe unii în dauna altora, cînd pe altii în dauna unora, si apãsîndu-i alternativ, cu o agresivitate savant dozatã, dar întotdeauna implacabilã. De fapt, în socialism, marea gresealã a naivilor (de care, vai !, nu mi-am dat seama pe loc) era de a se lãsa ademeniti de cuvinte. Eliberarea de toate aceste mirobolante constelații verbale („des lendemains qui chantent”, „de la fiecare dupã putintã, fiecãruia dupã trebuintã” etc. etc.) nu se putea însã obține decît dupã o prealabilã pãtrundere a subîntelesurilor lor, iar aceastã pãtrundere nu o puteai face rãmînînd strict la nivelul analizei semantice, ci doar încercîndu-le – pe propria-ți piele – efectele. Numai asa, într-adevãr, îndurînd adicã urmãrile reale – si absolut neașteptate – a ceea ce apucasesi sã visezi despre un posibil optimum generalizat, iti puteai da seama de acel pessimum inconceptibil care zãcea în strãfundul Utopiei. Numai așa puteai ajunge la înțelepciunea de a te împãca, în pofida setei de Absolut, cu imperfectiunile supãrãtoare – dar autoreglabile – ale societății omenești, compusã din indivizi cu interesele cele mai diverse (ba chiar divergente), dar care își gãsesc mereu, ca de la sine, punctul mobil de echilibru dinamic, prin efectul cvasi-miraculos al unei mîini invizibile. Numai dupã ce îți vei fi dat seama cã „utopia nu poate fi construitã fãrã teroare și...curînd, teroarea e singurul lucru care mai rãmîne”1 , numai atunci te vei elibera cu totul de dorința de a transpune Absolutul (desigur secularizîndu-l, deci întorcîndu-l pe dos) pe orizontala vieții relaționale a omenirii. Cãci exact invers se produce inserția Absolutului în universul creat : nu direct si brutal, prin organizarea „rațională” a inter-relatiilor umane, ci pe verticalã, printr-o insinuare împlinitoare în intimitatea persoanei ireductibile, cãreia, departe de a-i stirbi astfel libertatea, dimpotrivã, i-o potenteazã. La înțelepciunea asta politicã a mersului cu picioarele pe pãmînt nu vei putea ajunge însã decît dupã ce încercarea-îndurarea realității brute îți va fi coborît capul „din nori”, unde-l proiectasesi, si ți-l va fi pus, în sfîrsit, pe umeri. O datã bine așezat în aceastã situatie de normalitate, iti vei putea spune ție însuți ceea ce Adam Michnik a ajuns (dar dupã cîte avataruri !) sã-si spunã siesi – si anume cã „nu trebuie sã luptãm pentru o societate idealã, perfectã și fãrã conflicte, ci pentru o societate conflictualã, în care conflictele pot fi rezolvate prin regula jocului democratic. Așa m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti. Cel mai bine e sã închei aici. **
***
("Există, în Pascal, o propoziţie pe care adesea îmi place s-o citez: „Tout se tient!“, „Totul se ţine!“, s-ar traduce în grabă. În realitate, este altceva acolo: „Totul se leagă şi se întrepătrunde.“ Fiecare element al unui întreg se potriveşte cu tot restul elementelor pentru a da un întreg rotund, împlinit. Întocmai cum era bandoul pe care mi-l lega Mama, seară de seară, ca să-mi ţină urechile lipite de cap.")

https://humanitas.ro/humanitas/carte...eaabxnj3I8BvYI
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 27 Jan 2021, 19:11   #44
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
Friedrich Wilhelm Joseph Schelling, născut la 27 ianuarie 1775**Fiecare fiinţă se poate revela numai în contrariul său, iubirea numai în ură, unitatea numai în conflict. Omul este aşezat pe o culme de unde el însuşi poartă în sine sursa propriei sale mişcări în direcţia binelui sau a răului: în el, legătura celor două principii nu este necesară, ci liberă. El se află la răscruce; orice va alege va fi fapta sa, însă el nu poate rămâne indecis, pentru că Dumnezeu trebuie să se reveleze în mod necesar şi pentru că în creaţie nimic nu poate rămâne ambiguu. Omul, deşi născut în timp, este creat totuşi în începutul creaţiei. Actul prin care viaţa sa este determinată în timp nu aparţine timpului, ci eternităţii: el nu precede însă viaţa din punct de vedere temporal, ci traversează timpul ca un act etern potrivit naturii sale. Prin el, viaţa omului ajunge până la începutul creaţiei; de aceea, prin el, omul se află deopotrivă în afara celor create, fiind liber şi fiind, el însuşi, un etern început. **(.)**De vreme ce raţiunea, gândirea şi cunoaşterea sunt atribuite înainte de toate esenţei naturii spirituale, opoziţia dintre natură şi spirit a fost pe drept cuvânt observată mai întâi din această perspectivă. Acest mod de abordare a problemei este suficient justificat de credinţa neclintită într-o raţiune pur umană, de convingerea că orice gândire şi orice cunoaştere sunt pe deplin subiective, şi că natura este cu desăvârşire lipsită de raţiune şi de gândire, precum şi de modul mecanic de reprezentare care domneşte pretutindeni, nefiind în nici un caz recunoscut în identitatea sa cu spiritualul...Cine nu vede că libertatea este posibilitatea de a face răul, nu vede ce este, adânc, libertatea.**/- volumul ("Cercetări filozofice asupra esenţei libertăţii umane şi asupra chestiunilor legate de aceasta”, Ed.Humanitas, traducere Paul-Gabriel Sandu/ "Philosophische Untersuchungen über das Wesen der menschlichen Freiheit und die damit zusammenhängenden Gegenstände", 1809*
***
Schelling în "Filosofia artei": **În lumea ideală, filosofia se comportă faţă de artă, întocmai ca raţiunea faţă de organism în lumea reală . Căci dacă raţiunea devine obiectivă în chip nemijlocit prin intermediul organismului şi ideile eterne ale raţiunii se obiectivează în natură ca suflete ale corpurilor organice, tot astfel ideile filosofiei se obiectivează în artă ca sufletele unor lucruri reale...Arta aduce întregul om, aşa cum este el, la cunoaşterea supremului, iar pe aceasta se bazează eterna deosebire şi miracolul artei. Adevărul şi frumuseţea sunt doar două moduri diferite de a privi absolutul unic. Numai frumuseţea absolută este, în artă şi adevărul propriu-zis. Adevărul care nu este frumuseţe nu este nici adevăr absolut; şi invers. Sublimul în absoluitatea sa cuprinde frumosul, la fel cum frumosul în absoluitatea lui cuprinde sublimul. Opera de artă reflectă pentru noi identitatea activităţii conştiente şi inconştiente… Această obiectivitate universal recunoscută şi absolut de netăgăduit a intuiţiei intelectuale este arta însăşi. Căci intuiţia estetică este tocmai intuiţia intelectuala devenită obiectivă.** /- F.W.J. Schelling, "Filosofia artei", Editura Meridiane, Bucureşti, 1992
***
F.W.J. Schelling, despre artă în "Bruno sau despre principiul divin si principiul natural al lucrurilor" - dialogul filosofic „Bruno": - "Aveai toată dreptatea, spune Anselmo, când judecai că o operă de artă este frumoasă numai prin adevărul ei, căci nu cred că prin adevăr ai în?*ţeles altceva mai puţin de seamă sau mai mic decât modelele inteligibile ale lucrurilor.. Numai că, o, prietene, după ce am dovedit suprema unitate a frumuseţii cu adevărul, mi se pare că am probat şi pe aceea a filosofiei cu poesia. Căci încotro aspiră filosofia decât că?*tre acel adevăr etern care este tot una cu frumuseţea, după cum poesia năzueşte către acea frumuseţe increată şi nemuritoare, care este unul şi acelaşi lucru cu adevărul".
***
("Ceea ce este începutul absolut nu se poate şti; tranzitând în cunoaştere, el încetează să fie începutul şi trebuie prin urmare să înainteze până ce se regăseşte ca început. Începutul restabilit ca început care se ştie este fnalitatea oricărei cunoaşteri.")
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 04 Feb 2021, 19:39   #45
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
Filosof, sociolog român, (ca învățătură, deloc puțină filologie), traduce din Kant "Critica rațiunii practice", în "33, insuficient cunoscut cititorului din țara natală, Dumitru Cristian Amzăr (1906 octombrie 21, Cersani, Argeș = 1999 martie 10, Sigmaringen, Germania), în volumul "Jurnal Berlinez": 1842, Berlin 11 Octomvrie: Despre scris și scriitori: <Ca și în dragoste, în scris trebuie să fii mai degrabă zgârcit decât risipitor cu cuvintele>
<Cartea bună e ca vinul: cu cât se invechește cu atât devine mai bună>
<Spre a fi operă de artă, orice propoziție trebuie să atingă armonia frazei muzicale și conciziunea formulei matematice>
<O recenzie este interesantă și cu adevărat utilă numai în cazul când autorul ei știe în materia respectivă mai mult decât autorul cărții recenzate>
<Atacând scriitorii slabi, critica face o operă utilă: contribuie la imputinarea lor; dar mă întreb, dacă lăudând prea mult scriitorii buni nu realizează uneori tocmai contrariul: sporește numărul celor slabi>
***
1942 iunie 28:"Un cuvânt la timp":**Citesc în jurnalul de război al lui Ernst Junger (Cartea Garten und Strasben, 1842/ Grădini și drumuri) despre satele pustii din Franța, pe care populația, cuprinsă de panică, le părăsea până la ultimul suflet, și mă gândesc ce cuminte a fost porunca trimisă de pe front a tatii, de a rămânea pe loc în toamna lui 1916, când, la intrarea armatei germane în țară, ne pregăteam să luăm și noi, împreună cu alți fruntași ai satului, drumul refugiului. Când am primit scrisoarea se aflau la noi bunicul din partea mamei, învățător în Brosteni, și alți câțiva oameni, care-l întovărasau.Toți am fost contrariați de dispoziția tatii, dar nimeni n"a îndrăznit s"o calce. Parcă ni să luat tuturor o piatră de pe suflet; niciunul nu pleca convins. Am făcut o masă cu merindea celor de la Brosteni și am hotărât să rămânem, în ciuda tunurilor, care se auzeau în depărtare și ale căror bubuituri zguduiau casa din temelii. A doua zi satul întreg a știut de întâmplarea <de la Cristian>. Rezultatul a fost că n-a plecat nimeni în pribegit = dar nici din Cersani, nici din satele vecine.**
***
Berlin, 1942 iunie 29: ** Moartea profesorului Lietzmann de Istoria Bisericii de la Universitatea din Berlin, este o pierdere și pentru Biserica noastră răsăriteană, cunoscutul învățat german fiind cel mai mare specialist în istoria primelor 4 secole ale creștinismului. România era singura țară ortodoxă pe care n'o cunoștea. Boala, care l=a chinuit în ultimul an, ne-a zădărnicit proiectul unei vizite în România, întocmit cu ocazia conferinței profesorului Nichifor Crainic la Berlin. Plănuise ca profesorul Lietzmann să vorbească la București despre "Conceptia despre stat a Bisericii Răsăritene și a celei Apusene". I-am ascultat cursurile și predicile, am locuit în căminul condus de el, 'Johanneum' din Artilleriestrasse, am avut deseori cinstea de a=i fi oaspete acasă. L-am cunoscut pe Lietzmann în aspectele cele mai caracteristice ale personalitatii sale: savant și duhovnic Sunt profesori care predică știința și sunt alții care o practică. Aceștia sunt singurii de la care se poate învăța. Și anume : nu știința respectivă, care se găsește în cel mai nou manual, ci arta de a ajunge la ea. Lietzmann a fost un asemenea maestru. Cu el se stinge din viață unul din adevărații savanți ai lumii, a cărui celebritate nu se datorește nici propagandei oficiale, nici reclamei personale, ci muncii lui oneste și modeste, încoronata de cele mai trainice rezultate în domeniul istoriei bisericești. Lietzmann a fost unul din cei mai tipici reprezentanți ai științei și teologiei protestante, sigur pe știința proprie și neîncrezător în știința în genere, nefatarnic și necruțător cu adevărul istoric.
A avut un singur fiu și un singur elev de valoare; amândoi au căzut în campania contra bolșevismului anticrestin.**
***
Berlin, 1942 august 3 :"Proza ritmică a lui Ernst Junger"=** Volumul <Auf den Marmorklippen/ Pe falezele de marmură, Editura Univers, 1971> m'a interesat în primul rând prin proza lui ritmică, în care autorul pare a-și pune în aplicare teoria sa mai veche despre semnificația sunetelor și în special despre rolul vocalelor în armonia frazei. Cartea va apărea și în limba franceză. Va fi greu de redat în traducere un scris, în care fiecare cuvânt este cântărit nu numai ca înțeles, dar și ca valoare estetică (ca "estem", cum ar spune profesorul Caracostea). Justă distribuirea vocalelor și consonantelor; pare a fi fost, după cum reiese și din ultimul său jurnal (Garden und Strasben), preocuparea de căpetenie a autorului în scrierea acestei cărți, a cărei limbă se caracterizează mai ales prin abundența vocalelor. De altfel Junger acordă acestei categorii de sunete o importanță hotărâtoare în fizionomia limbilor. Vocalele, cărora Jacob Grimm le atribuie un caracter feminin, spre deosebire de caracterul masculin al consonantelor, sunt pentru Ernst Junger partea "cărnoasă", iar consonantele partea " osoasă" a unei limbi. Vocalele sunt partea primitoare a limbilor și totuși = sau tocmai de aceea = ele fixează fizionomia specifică a fiecărui cuvânt. Și carnea putrezeste mai repede decât scheletul și totuși = sau poate tocmai de aceea = înțelegem mai mult din ființa omenească, atunci când studiem <oameni în carne și oase>...Privind fața unui om viu înțelegi mai mult din sufletul lui decât vor putea spune toate măsurătorile craniului său după moarte. În vocale, spune Junger, trebuie căutat motivul esențial, care face ca poezia lirică să fie foarte greu sau chiar cu neputință de tradus. Și "Auf de Marmoklippen" nu este numai o carte bogată în vocale, ci și plină de lirism.**
***
Despre lucrările autorului român = aici:
http://www.xn--rumnische-bibliothek-...h-damzar-2.php

Last edited by victor_homescu : 04 Feb 2021 at 20:23.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 04 Feb 2021, 19:39   #46
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
Născută în urmă cu 112 ani, Simone Weil :**La grande enigme de la vie, ce n"est pas la souffrance, c"est le malheur**, Paris, 1909 februarie 3 :**Prin bucurie frumusețea lumii ne intră în suflet. Prin durere ea ne intră în carne**; scriitoarea = filosof ("Fecioara roșie"), moare la Ashford, 1943, Regatul Unit, comitatul Kent, pe 24 august : **Nefericirea l-a constrâns pe un drept sã strige împotriva lui Dumnezeu, un drept atât de desãvârsit în mãsura în care natura umanã poate fi, mai degrabã, dacã Iov este mai putin un personaj istoric decât o prefigurare a lui Hristos..<Îsi râde de nefericirea neprihãnitilor>. Nu este o hulã, este un strigãt autentic smuls durerii. Cartea lui Iov, de la un capãt la altul, este o purã minune de adevãr si autenticitate. În ce priveste nefericirea, tot ce se abate de la acest model este mai mult sau mai putin pãtat de minciunã. Nefericirea Îl face pe Dumnezeu absent pentru o vreme, mai absent decât un mort, mai absent decât lumina într-o carcerã întunecoasã. Un fel de spaimã scufundã întregul suflet; în timpul acestei absente nu este nimic de iubit. Ceea ce este înfricosãtor este aceea cã în acest întuneric, unde nu este nimic de iubit, sufletul înceteazã sã iubeascã, absenta lui Dumnezeu devine definitivã. Trebuie ca sufletul sã continue sã iubeascã în gol, sau cel putin sã doreascã a iubi, fie chiar si cu a participa infinitezimal din el. Atunci Dumnezeu vine odatã sã i se arate El Însusi si sã-i descopere frumusetea lumii, cum a fost în cazul lui Iov. Dar dacã sufletul înceteazã sã iubeascã, el cade de aici în ceva asemãnãtor iadului. Iatã de ce aceia care se aruncã în nefericire, oameni nepregãtiti sã o primeascã, ucid suflete. Pe de altã parte, într-o epocã ca a noastrã, unde nefericirea este aruncatã asupra tuturor, ajutorul adus sufletelor nu este eficace decât dacã sunt pregãtite în mod real pentru nefericire. Si aceasta nu este putin lucru. Nefericirea te întãreste si te deznãdãjduieste, pentru cã imprimã pânã în adâncul sufletului, ca si cu un fier înrosit, acest dispret, acest dezgust si chiar aceastã repulsie de sine însusi, aceastã senzatie de vinovãtie si de murdãrie, pe care pãcatul ar fi trebuit în mod logic sã o producã și nu o produce.**(L"Amour de Dieu et le malheur)
***
**Raiul locuieste în sufletul pãcãtosului fãrã ca sã-l simtã. El este simtit în sufletul neprihãnitului nefericit. Totul se petrece ca si cum starea sufletului, care prin esenta ei convine pãcãtosului, ar fi fost separatã de pãcat si legatã de nefericire si în ceea ce priveste neprihãnirea nefericitilor. Dacã Iov îsi strigã neprihãnirea cu un accent atât de deznãdãjduit, este pentru cã el însusi nu ajunge s-o creadã, când el însusi ar da dreptate prietenilor sãi. El cheamã mãrturia lui Dumnezeu Însusi, pentru cã nu mai aude mãrturia propriei lui constiinte; aceasta nu mai este pentru el decât o mãrturie abstractã si moartã.**
***
(*La seule source de clarte assez lumineuse pour eclairer le malheur est la Croix du Christ. A n"importe quelle epoque, dans n"importe quel pays, partout ou il y le malheur, la Croix du Christ en est la verite. Tout homme qui aime la verite au point de ne pas courir dans les profondeurs du mensonge pour faire face au malheur a part a la Croix du Christ, quelle que soit sa croyance. Si Dieu avait consenti a priver du Christ les hommes d'un pays et d"une epoque determinee, nous les reconnaitrions a un signe certain, c"est que parmi eux il n"y aurait pas de mallheur. Nous ne connaissons rien de pareil dans l"histoire. Partout ou il y a le malheur, il y a la Croix, cachee, mais presente a quiconque choisit la verite plutot que le mensonge et l"amour plutot que la haine. Le malheur sans la Croix, c"est l"enfer, et Dieu n"a pas mis l"enfer sur terre.**S.Weil :"Pensees sans ordre concernant l"amour de Dieu", Gallimard, 1962)
***
**Întregul dispret, întreaga repulsie, întreaga urã pe care ratiunea noastrã o leagã de crimã, sensibilitatea noastrã o leagã de nefericire; cu exceptia celor în sufletul cãrora Hristos trãieste deplin, întreaga lume îi dispretuieste mai mult sau mai putin pe nefericiti, desi nimeni nu prea ia lucrul acesta în seamã. <“S-a lãsat batjocorit pentru noi toti”>. Și nu doar trupul Lui rãstignit pe lemn a fost batjocorit, ci și întregul sãu suflet. De asemenea, orice neprihãnit în nefericire se simte blestemat. La fel e cu cei care au cunoscut nefericirea și au scãpat de ea printr-o schimbare de soartã, dacã au fost îndeajuns atinsi de ideea de nefericire. Un alt efect al nefericirii este sã își facã sufletul complice, puțin câte puțin infuzându-i o otravã de inerție și cel care a fost nefericit îndeajuns de mult timp poartã o complicitate în ceea ce privește propria nefericire. Aceastã complicitate împiedicã toate eforturile pe care le-ar fi putut face pentru a-și ameliora soarta; ea merge pânã acolo încât îl oprește sã caute mijloacele de a fi mântuit, câteodatã chiar pânã la a-l opri să-și doreascã mântuirea. E atunci instalat în nefericire, și oamenii pot sã creadã cã el e satisfãcut. Mai mult, aceastã complicitate îl poate împinge împotriva lui însuși, sã evite, sã fugã de mijloacele mântuirii, se ascunde deci sub pretexte ridicole câteodatã. Chiar la acela care a fost smuls din nefericire, dacã a fost atins pânã în adâncul sufletului, rãmâne ceva care îl împinge sã se arunce din nou ca si cum nefericirea s-ar fi instalat în el asemenea unui parazit și l-ar dirija cãtre propriile lui scopuri. Câteodatã acest impuls îl poartã prin toate mișcările sufletului spre fericire.**
***
**Dacã nefericirea a luat sfârsit grație unei fapte bune, ea poate fi însoțită de ura împotriva binefãcãtorului. Aceasta este cauza multor acte de nerecunostintã sãlbaticã,în aparentã inexplicabilã. Este câteodatã ușor sã eliberezi un nefericit de nefericirea sa prezentã, dar este dificil sã-l eliberezi de nefericirea sa trecutã; numai Dumnezeu Însuși o poate face. Însuși harul lui Dumnezeu nu poate sã vindece natura iremediabil rãnitã. Trupul slãvit al lui Hristos purta rãnile. Nu se poate accepta existența nefericirii decât privind-o ca o depãrtare. Dumnezeu a creat prin dragoste și pentru dragoste. Dumnezeu nu a creat altceva decât dragostea însãsi și mijloacele dragostei. El a creat ființe capabile de dragoste, indiferent de distanță. El Însuși a mers, cãci nimeni altcineva nu putea s-o facã, la distanța maximã, infinitã. Aceastã distanță infinitã între Dumnezeu și Dumnezeu, în mod sfîșietor supremã, durere de care nimeni altcineva nu se putea apropia, minunea dragostei, este rãstignirea. Nimic nu poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce a fãcut batjocura.**
***
**Oamenii loviți de nefericire se aflã la picioarele crucii, aproape la cea mai mare distantã posibilã de Dumnezeu. Nu trebuie crezut cã pãcatul se aflã la o distantã mai mare. Pãcatul nu este o distantã. El este o greșită orientare a privirii; existã, e drept, o legãturã misterioasã între aceastã distanță și neascultarea originarã. La origine, umanitatea și-a întors privirea de la Dumnezeu și a mers într-o directie gresitã, cât de departe se putea merge. Noi suntem tintuiti pe loc, liberi doar prin orientãrile noastre, supuși necesității. Un mecanism orb, care nu ține deloc cont de gradul de desăvârșire spiritualã, îi zgâltâie continuu pe oameni și îi aruncã pe unii chiar la picioarele crucii. Depinde doar de ei înșiși să-și pãstreze sau nu ochii întorși cãtre Dumnezeu prin toate zdruncinãturile. Și aceasta nu pentru cã providenta lui Dumnezeu este absentã, ci pentru cã providența lui Dumnezeu a dorit necesitatea ca pe un mecanism orb. Dacã mecanismul nu ar fi fost orb, n-ar fi existat deloc nefericire. Nefericirea este înainte de toate anonimã, îi priveazã pe cei ce-i cuprinde de personalitatea lor și îi face biete lucruri, este indiferentã și este acest frig al indiferenței, un frig metalic care îngheață pânã în adâncul sufletului pe toti cei pe care îi atinge. Ei nu vor mai regãsi niciodatã cãldura. Ei nu vor mai crede cã sunt cineva. Nefericirea n-ar fi avut niciodatã aceastã caracteristicã fãrã partea de hazard pe care o cuprinde. Cei care au fost persecutati pentru credinta lor și care o stiu, chiar dacã au de suferit, nu sunt niste nefericiți. Ei cad în nefericire doar dacã suferința sau frica le ocupã sufletele.**
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 12 Mar 2021, 20:54   #47
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
"Sein und Zeit"/ "Uşa interzisă" : Filosofia lui Heidegger în tălmăcirea lui Liiceanu :**Această carte nu poate fi deschisă la întîmplare şi, cu atît mai puţin, ea nu poate fi frunzărită. Cine vrea să îşi facă o "idee" despre ea plonjînd pe o pagină sau alta şi crezînd că poate să ia o "mostră" din ea aşa cum sustragi cu pipeta o picătură dintr-un lichid va avea net senzaţia că citeş?*te, în cuvintele limbii sale, o limbă străină. El nu va înţelege literalmente nimic şi va sfîrşi prin a închide cartea cu superioritatea celui care, de la nivelul bunului-simţ, a hotărît că filozofia bate pur şi simplu cîmpii.** : "Fiinţă şi timp este una dintre cele mai ambiţioase cărţi ale filozofiei, ea nefiind egalată - prin miza ei şi prin efortul de a înţelege şi de a explica "totul" - decît de Critica raţiunii pure a lui Kant şi de Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Scriind Fiinţă şi timp, Heidegger a construit un discurs. Ceea ce înseamnă că a avansat pas cu pas, punînd, cu fiecare pas, premisele pasului următor. Nici măcar un singur cuvînt nu a fost scris la întîmplare. Pesemne că nici o carte de pe lume nu a fost scrisă, într-un limbaj "natural", atît de riguros." (Gabriel Liiceanu :"Cîteva repere", la primă traducere a lui "Sein und Zeit" în limba română, Bucureşti: Humanitas, 2003)."
***
**Ce altceva este traducerea, dacă nu provocarea care vine din afara propriei tale rostiri? Am considerat, pentru limba română, că provocarea lui Heidegger trebuie acceptată.**
***
"Uşa interzisă", 2001 mai ziua 15, Gabriel Liiceanu :** M-am agăţat de Heidegger (şi de traducerea lui) ca de o ultimă garanţie a faptului că jurămîntul de credinţă pe care-l făcusem în tinereţe nu fusese călcat. M-am oprit asupra acelui filozof care repudiase limbajul metafizicii punînd în locul lui un idiom şi mai teribil încă. În fond Heidegger a fost penitenţa mea, pensum=ul pe care mi l-am dat pentru trădarea care era pe cale să se petreacă. Dar mai era ceva: Heidegger reprezenta puntea cea mai onorabilă = şi, odată pătruns în el, cea mai seducătoare = pentru a-ţi pregăti evadarea din filosofie. Aş vrea să fiu bine înţeles: grimasa rămînea a filosofiei, dar resorturile care o produceau erau altele, pregătite de Augustin, de teologia lutherană, de Aristotelul Eticii şi Retoricii, de "existenţialismul" paulian, de Kierkegaard şi de literatura rusă. Numai că "bietul" Heidegger încerca să capteze Viaţa (ceea ce însemna trecerea omului prin lume) cu plasa de prins fluturi a fenomenologiei. Întreprinderea era enormă şi Sein und Zeit rămîne pesemne una dintre minunile omenirii, dar cu Heidegger nu puteai naviga în speranţa că vei ajunge la un liman propriu. Ori rămîneai sclav pe plantaţia lui (adică unul dintre miile de cercetători onorabili care îl îngînă şi încearcă să explice ceea ce pesemne că uneori Heidegger însuşi nu a înţeles), ori treceai pe acolo ca să îţi iei binecuvîntarea înainte de a pleca în lume cu gîndul de a te pierde sau de a te găsi.**
***
Cătălin Cioabă şi Gabriel Liiceanu în "Notă asupra ediţiei" traducerea "Sein und Zeit" din 2003:** Există, în linii mari, două variante de a traduce Heidegger în culturile mari ale lumii. Prima o reprezintă acele traduceri care pun în joc pietatea ultimă, mergînd pînă la respectarea în detaliu a morfologiei textului heideggerian şi a topicii sale. Riscul este în acest caz de a obţine o falsă fidelitate faţă de textul original în detrimentul limpezimii sensului. Aşa a procedat, în limba franceză, Emmanuel Martineau, a cărui traducere, desi "corectă", rămîne, nu de puţine ori, ininteligibilă. Cea de-a doua variantă, rămînînd fidelă originalului, năzuieşte la mai mult: să ofere cititorului felul în care ar fi fost formulat gîndul lui Heidegger dacă acesta ar fi scris în limba traducătorului. Aşa au procedat traducătorii americani John Macquarrie şi Edward Robinson şi mai cu seamă aşa a procedat în limba franceză Francois Vezin care, dintre toţi cei ce s-au confruntat cu textul lui Heidegger, a mers cel mai departe pe linia înţelegerii fiecărei nuanţe a lui şi a redării ei libere în limba traducătorului.Tocmai în această direcţie au mers şi strădaniile noastre.**
***
Urmaşii lui Heidegger şi editorii germani au interzis ca publicarea şi traducerea textelor sale să fie însoţite de studii introductive. Iată de ce, "Uşa interzisă", Liiceanu, 6 iunie 2001 :**Singurul efort al filosofiei de a nu rămîne în urma vieţii sau, mai curînd, de a nu o rata sărind, dintr-un prea mare avînt, dincolo de ea, l-a făcut Heidegger vorbind de "facticitate". Dar cînd vrei să explici ce este facticitatea, îţi vine să spui: "de pildă, o zi din viaţa lui Ivan Denisovici". Şi în felul acesta ajungi din nou la literatură. Pesemne că din cauza asta literatura izbuteşte acolo unde filozofia eşuează".
<<"Tema prăpastiei pe care stăm">> :
**Grecii ştiau asta, ştiau că fiecare ins are prăpastia vieţii lui şi că, într-o bună zi, vălul care o acoperă se va da la o parte. Noi, în schimb, trăim cu ideea că prăpastia este a altuia. Dar vorba lui Ionesco: "nu există scăpare". Tema prăpastiei reapare la Heidegger sub forma nimicului ca temei sau a prăpastiei (Abgrund) ca ne-temei (Un-grund). În Sein und Zeit, Heidegger vorbeşte de "vina" noastră într-un sens extra-moral, unul care ţine de constituţia existenţei noastre, adică unul existenţial. Iar vina alcătuirii noastre este tocmai aceea de a subîntinde "nimicnicitatea": sîntem "vinovaţi" pentru că sîntem "temei al nimicnicităţii". Dar ce înseamnă asta? Asta înseamnă că ne lipseşte mai întîi temeiul lui "de unde?" (de unde venim). Lipsa de provenienţă pe care e aşezată viaţa noastră Heidegger o numeşte "aruncare". Aruncarea exprimă ne-temeiul prin excelenţă: ea ne confruntă cu un rezultat a cărui explicaţie ni se refuză cu desăvîrşire. Sîntem rezultaţi dintr-o aruncare - şi, ca dovadă, iată-ne, sîntem aici -,dar nici aruncătorul şi nici sensul gestului lui nu ne sînt transparente. Absenţa lui "de unde?" întemeiază nimicnicitatea, iar viaţa noastră este direct instalată pe neantul acestei explicaţii. Dar pentru ca "aruncarea" să fie deplină, nici "de partea cealaltă" - a ieşirii din scenă - nu stăm mai bine. Misterului lui "de unde?" îi corespunde cel al lui "încotro?". În această construcţie, Heidegger nu ia în calcul credinţa (aşa cum pentru "de unde?" nu ia în calcul ipotezele ştiinţei), pentru că el se rezumă la "aici"-ul fenomenal - manifestabil şi întîlnibil - al secvenţei cuprinse între naştere şi moarte. Locul în care sînt eu aşezat nu-mi permite să văd decît scena; despre culisele din "stînga" şi din "dreapta" ei nu am pe ce temei să vorbesc. Totul se rezumă la faptul că sînt aruncat pe scenă, trebuind să joc. Culisele, oarbe pentru mine, sînt primul temei al nimicnicităţii mele şi primul fel în care "vina" se articulează în existenţa mea.**
***
*Excursia pe teritoriul lui "a fi" i-a impus lui Heidegger confecţionarea unui vehicul. Cine va avea puterea să se îmbarce în el şi să ia parte la călătoria pe care i-o propune Heidegger, cine va intra în acest cod şi se va familiariza treptat cu el va sfîrşi prin a-i aprecia rigoarea şi coerenţa. Nu este exclus ca la capătul călătoriei el să dobîndească o limpezime a privirii de care îi va fi ruşine că s-a putut lipsi pînă atunci. Invers, cine nu va avea curajul sau dorinţa să urce în acest vehicul şi va prefera să folosească alte mijloace de deplasare sau să meargă, aşa cum a făcut-o pînă atunci, pe drumuri bine ştiute (rămînînd, adică, prizonierul habitudinilor curente de gîndire) va socoti, deschizînd această carte, că are de-a face cu un delir verbal şi nicidecum cu un gînd perfect controlat. */ - Gabriel Liiceanu :"Cîteva repere", 2003
***
(luni, 17 septembrie 2001 :**Au trecut două săptămîni de cînd sînt la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, cu o bursă din "programul Thyssen" al Fundaţiei Humboldt: un doctorand şi profesorul lui pot veni în Germania pentru a lucra la un proiect comun vreme de trei luni. Programul Fundaţiei ni se potriveşte de minune, pentru că putem duce la capăt verificarea traducerii româneşti a lui "Sein und Zeit", iar Cătălin face oricum un doctorat pe "Heideggerul deceniului fenomenologic". Orice team cultural are întotdeauna o poveste a lui. Şi aşa cum echipa pe care am alcătuit-o cu Thomas Kleininger (ea a durat exact zece ani, din 1977 pînă în 1987), cînd am lucrat împreună la primele două volume traduse în română din opera lui Heidegger, are povestea ei, tot astfel echipa pe care o fac acum cu Cătălin s-a născut şi ea cumva.**)
***
sîmbătă, 22 septembrie 2001 :** Nici unul dintre traducătorii lui Sein u. Zeit nu s-a încumetat să spună ce anume a trăit. Singurătatea celui care a făcut-o este oarecum la fel de mare ca aceea a lui Heidegger însuşi cînd a scris cartea şi cînd a înţeles pesemne că doar o mînă de oameni îi va putea urmări gîndul. Este enorm. Heidegger "formalizează", structurează, articulează ceea ce poate fi cunoscut, dar care pînă la el nu a fost cunoscut cu rigoarea ontologiei. Ceea ce explică Heidegger sînt articulaţiile lui aici, ale acelui "aici" care este "locul" propriei noastre vieţi. Aşa stînd lucrurile, S.u.Z. este descrierea şi analiza palierelor lui "a fi".. Cartea lui Heidegger este cea mai completă şi sistematică analiză a "lumii în care trăim" şi a "condiţiei" noastre din cîte s-au făcut vreodată pe lume.**
3 nov. 2001 : <<Despre pudoarea filozofilor>>, incapabili să prelucreze în discursul lor iubirea şi să-i asigure acesteia "în sistem" un loc pe măsura celui pe care ea îl ocupă în viaţa lor. În cea de a doua scrisoare de îndrăgostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt în 21 februarie 1925, citim: "De ce iubirea este de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane şi cum se face că ea rămîne o suavă povară pentru cei pe care îi atinge? Răspunsul e simplu: pentru că, iubind, ne preschimbăm în obiectul iubirii noastre rămînînd totodată noi înşine." Un an mai tîrziu, Heidegger redactează "Sein und Zeit".
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 11 Apr 2021, 16:41   #48
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
110 ani :" Todo mi Cioran"<<Mi l-am ales, nu ca pe un maestru, nici măcar ca pe un simplu model, ci mai degrabă ca pe daimonul meu lăuntric>>; "În iunie 1995, Fernando Savater, scria în El Pais un tulburător adio, ce se încheia astfel : "Emil, amigo mio, acolo unde mergi acum, va trebui să cobori singur", amintește Simone Boué în prefață la "Caietele lui Cioran '57='65", Humanitas, 1999; articolul integral în El Pais=(sub titlul**Un exquisito de la amárgura/ Un desăvârșit al amărăciunii**)=
****
https://elpais.com/diario/1995/06/21...10_850215.html
****
" Después de pronunciar cualquier certera enormidad contra el universo, Cioran entrecerraba los ojos, vivaces y lanzaba una carcajada breve, afénica y triunfal. A la vez celebraba as?* la diana y le quitaba importancia a su sentencia. Digamos lo que digamos, todo va a seguir igual. Nadie fue menos lúgubre, nadie se rodeó de menos prosopopeya, nadie formuló diagnósticos más aterradores con un aire menos intimidatorio. <Podemos imaginar amable al ángel, exterminador? Cioran lo era y, tal como cuentan, los teólogos de los otros ángeles, su individualidad agotó la especie a la que pertenec?*a. No se le puede encasillar en ningún movimiento literario o filosófico, en ninguna escuela ni en ninguna moda. Es imposible imaginarle hablando de la "deconstrucción", el "neobarroco", la ""posmodernidad" o el "retorno del sujeto". Sólo le preocupaban los temas que podemos compartir con Montaigne o con Buda.<Por qué escrib?*a? Quizá por ansia de componer "un libro ligero e irrespirable, que llegase al l?*mite de todo y no se dirigiera a nadie". Insistió una"y otra, vez en las mismas cuestiones, hurgando de mil maneras en la estremecedora fragilidad de lo que somos y en el inabarcable delirio de lo que apetecernos, rezongando irónicamente contra su propio empeno pero sin cansarse nunca de él ni aburrirnos con él. Hay que ser un estilista del mayor calibre para lograr tal proeza "pues no hay progreso en la idea de la vanidad de todo, ni desenlace; y, por más lejos que nos arriesguemos en tal meditación, nuestro conocimiento no crece en modo alguno: es en su momento presente tan rico y taw nulo como lo era en un principio. Es un alto en lo incurable, una lepra del esp?*ritu, una revelación por el estupor".Por su dominio de la abreviatura fulgurante en"la cual se condensa, no ya un tratado -que es poca cosa-, sino toda una rama del saber que nadie ha explorado, sálo puede compararse en nuestro siglo con.El?*as Canetti.*
***
*Cioran es un escritor literalmente insustituible: cuando uno se aficiona a su tono, no consiente reemplazarlo por ningún paliativo. As?* logró la estima de adictos no desdeñables (Octavio Paz, Susan Sontag, Paul Celan, Clément Rosset .) y también la reprobación, de otros (Eduardo. Subirats, Luis Racionero, Javier Sádaba . ): la lista de sus cómplices y la de sus adversarios le honran por igual. <Tiene su obra alguna moraleja? Evidentemente ninguna y, por tanto, puedo proponer dos. La primera pertenece al campo ontológico: "Hemos perdido naciendo tanto como perderemos muriendo. Todo". La segunda es de orden práctico: "Somos y seremos e sclavos mientras no estemos curados de la man?*a de esperar".*
***
*Fuimos amigos durante más de veinticinco, años. Nunca he conocido a un maestro menos solemne a un compañero mas acogedor y más ameno. Fue la única persona de alto rango in telectual totalmente carente de pedanter?*a con la que he trata do. Su forma de vida era tan poco ostentosa que ni siquiera, hac?*a ostentación de su faltade ostentación. Y es que no hab?*a renunciado a nada: simplemen te sab?*a lo que importaba y daba de lado el resto sin alharacas. Viv?*a a su modo pero jamás hac?*a reproches a la forma de vivir de los demás, al contrario, celebraba sinceramente que, un escritor al que apreciaba recibiera el premio que él hab?*a rechazado discretamente la semana anterior. Ten?*a una generosidad casi risible con todo, con su tiempo, con su hospitafidad, wn ropas o comida o libros de segunda mano, con sus consejos, sorprendentemente atinados y llenos de sentido común, Por lo que yo sé no carec?*a de ninguno de los tics de la santidad, aunque para ser santo le faltaba la tara de la fe y le sobraba humor. Mantuvo inalterada su agilidad mental y f?*sica hasta un par de años antes de morir, cuando le demolió bruscamente el mal de Alzheiiner: " Haber proferido más blasfemias que todos los demon?*os juntos y verse maltratado por los órganos, por los caprichos de un cuerpo, de un esconibro!".*
***
*Alguna de aquellas noches de sábado a comienzos de. octubre, cuando cada año sol?*a ir a verle, tras la deliciosa velada con la incomparable Simone, y con él, Cioran me escoltaba hasta el metro de la plaza del Odeón. Se inquietaba por mi seguridad en la jungla urbana: "Mire que aqu?* el metro es, muy peligroso, no estamos eri Espafia, de veras no quiere que le acompañe?" As?* le recuerdo ahora, su figurilla Érágil envuelta en un abrigo gastado y cubiérto con su gorro de piel de esp?*a moscovita despidiéndose de m?* con una sonrisa preocupada mientras yo empezaba a descender las éscaleras del metro. No, Emil, amigo mio, no puedes acompañarme ni yo puedo acompañarte ahora: a ,las tinieblas inferiores cada cual tiene que bajar solo.*
***
(Este articulo apareció en la edición impresa del martes, 20 de junio de 1995)
***
"Deși vechiul și admiratul meu prieten, ar dori să fie un maestru al dezamăgirilor, el este încă un focar de căutări, de noi vocații" = Fernando Savater= " Todo mi Cioran "

Last edited by victor_homescu : 11 Apr 2021 at 16:53.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 22 May 2021, 18:47   #49
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
● 60 de ani fără Lucian Blaga.<<Viața este frumoasă și bună, dacă la 30 de ani pot primi un asemenea dar: prietenia lui Lucian Blaga>> = Mircea Eliade.
***
● Blaga (Către cititori)**Voi..aşteptaţi să vorbesc../ despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei/ Înainte de toate despre marea trecere/ Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ aşa de mult să plângă şi n-au putut/ Amare sunt toate cuvintele/ de aceea-lăsaţi-mă/ să umblu mut printre voi**
***
● "Trilogia culturii : Semnificații metafizice": **Cultura este semnul vizibil, expresia, figura, trupul existenței umane. Cultura ține mai strâns de definiția omului, decât conformatia să fizică, sau cel putin tot așa de strâns. Ni de va obiecta că nu toți oamenii sunt creatori de cultură. Desigur. Dar virtual, sau de fapt, toți oamenii participă la cultură în măsura omeniei lor, activ sau receptacular. Să risipim o eventuală neînțelegere. Cultura n=o privim aici neapărat în înțeles umanist, ca mijloc de atenuare a animalității, sau că reacțiune împotriva animalității ca atare. ..Crearea culturii cere câteodată negrăite jertfe: ea ucide și devastează. Creația își are parjolul ei. Mesterul Manole și-a zidit soția sub pietre și var, pentru că să înalțe biserica. ..Creația sfarmă adeseori pe creator. Și creatorul de cultură în genere nu poate să aibă măcar mângâierea că se atenuează cruzimile inerente vieții. Dimpotrivă, uneori el le agravează, sau îi adaugă noi cruzimi. Creatorul de cultură poate deci să spună cu Iisus :" N-am venit să aduc pace pe pământ ci sabie!= ". Omul a devenit creator de cultură în clipa promițătoare de tragice măreții, când a devenit cu adevărat "om". Marele Anonim a înzestrat pe om cu un destin creator, dar prin frânele transcendente el a luat măsura că omul să nu i se poată substitui.**
***
**Satisfacţia cea mai înaltă, ce o dau explorările filosofice, este tocmai aceea prilejuită de clipele clarobscure ale unui tărîm de dincolo. Se povesteşte că poetul, care pe vremuri descrisese iadul şi alte tărîmuri mărginaşe, umblînd pe străzile cetăţii sale, era arătat cu degetul din partea trecătorilor: „Iată omul care a fost în iad". Desigur că poetul nu dăduse pe acolo decît în imaginaţie. Dar niciodată el nu şi=a luat osteneala să producă dovezile unui alibi, spre a dezminţi degetele arătătoare ale străzii. Tîlcul acestei reticenţe este poate tocmai acela că într-un anume fel, numai lui însuşi ştiut şi de necomunicat, poetul umblase totuşi prin tărîmurile oprite.**
***
●Mircea Eliade:**Aflu despre moartea lui Lucian Blaga. De când nu l-am văzut? Probabil din toamna 1939 sau din iarna 1940..Am petrecut o săptămână la Berna în timpul verii 1937, și îl vedeam în fiecare după=amiază. Uneori mă simțeam stingherit pentru că Blaga rostea câte o vorbă la trei minute.**
***
● Mircea Eliade în 1982 : **Spirit de esență și nostalgii goetheene, a străbătut toate climele și culturile..Liber, curajos, nepăsător de prejudecăți, Lucian Blaga nu se sfiește să introducă în cărțile sale de filosofie sentimente patetice, grații de artist sau amănunte de erudiție. Spirit universal leonardesc, Lucian Blaga este atât de <român> în tot ceea ce creează, încât a fost silit să nascocească termeni noi că să-și poată formula precis <românitatea> gândirii sale. Ce splendidă verificare că geniul specific românesc nu se poate realiza deplin decât în universal, că duhul românesc nu trebuie înțircuit de teama ca nu cumva să se altereze, să se <influențeze>, ci poate fi lăsat să cunoască, să-și asimileze și să lupte cu oricâte culturi, cu oricâte personalități.**
***
● Lucian Blaga:**O concepţie metafizică e destinată să dea o transparenţă mai întâi figurii şi articulaţiilor grave ale existenţei, să pună în lumină coordonatele fundamentale ale tainei cosmice, să reveleze osatura şi arhitectura secretă ce le bănuim în fiinţa Marelui Tot din care facem parte. Ca atare, orice gând metafizic aspiră să-şi aducă lumina sa în noaptea mare în mijlocul căreia suntem puşi. Metafizica e o lansare de făclii aprinse în ultime abisuri şi se repercutează în noi ca o «trezire». Noaptea din afară nu e însă totul. Mai este şi o noapte lăuntrică a propriei noastre fiinţe. Când ochiul filozofic s-a îndrumat spre lăuntrul omului, s-a ajuns de asemenea la înţelegeri care, indiferent de priza lor sub raport absolut, au devenit şi ele tot atâtea «treziri» pentru spiritul omenesc.**
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 01 Jun 2021, 16:56   #50
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
<<Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. Într-o fotografie și eu sunt într-un picior, și el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta este raportul.>>
****
<<Gabriel Liiceanu, astăzi 2021, mai, duminică 23, împlinește 79 de ani.>>
***
24 decembrie 1982 :**Mult iubite Domnule Noica = Țin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a facut-o la Păltiniș, în timp ce urcam pe poteca pietruita care duce spre cabana d-voastra. Poza este făcută din spate și are în ea o elocventa a insotirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astazi este ajunul Craciunului și simt nevoia să mă deschid catre obiectele iubirilor și veneratiilor mele, mă întorc către d-voastra, din departarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, și vă mulțumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-ati lăsat să îl facem împreună. De „despartit“ poate fi vorba doar in sensul că drumul ce mi se deschide în față trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastra, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoțire, ce îmi măsoară din departare poticnirile, șovăiala și regasirile. Așa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastra..**
***
**Asist cu bucurie la «despartirea» lui Gabriel de mine. O grabesc chiar. Voi sfârși în singurătate așa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu…“ (Constantin Noica, "Jurnal de idei").
***
● Gabriel Liiceanu: «Jurnalul de la Păltiniş» a fost scris pentru că au existat – le-aş numi – ramele de timp ale Păltinişului: răstimpurile în care ne aflam, o mână de oameni, izolaţi de lume, cu Noica acolo. Nu oricine are norocul să se ducă undeva şi să se întâlnească cu un personaj ieşit cu totul din comun, apt să schimbe claviatura obişnuită a vieţii. Noica umbla la alte resorturi ale fiinţei umane decât la cele la care se recurge îndeobşte când «te întâlneşti» cu cineva. Sigur, trebuia să fii deja pregătit pentru această întâlnire, trebuia s-o fi aşteptat de mult. Trebuia să tânjeşti dintotdeauna după ea, după personajul care avea să iasă în întâmpinarea acestei aşteptări şi care, la rândul lui, te aştepta. Şi totuşi, ce făcea Noica atât de neobişnuit? Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui – că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii. Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filosofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în «paradisul culturii», până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el... Noica va rămâne pesemne ultimul autor de sistem din Europa, dar unul anacronic. Căci el face asta într-o vreme în care oamenii au nevoie să afle de la filozofi cum pot să-şi pună în ordine viaţa, nu cum să găsească «ordinea lumii» după o mecanică a conceptelor....Orice scenariu educativ autentic este unul al educării în spaţiul libertăţii. Cel care se supune o vreme pentru a putea primi, o face în vederea momentului în care va sta pe picioarele sale. Ceea ce în filozofie – şi în genere în viaţă – înseamnă: a gândi pe cont propriu, a gândi cu mintea ta, după ce ai asimilat oferta de gândire a generaţiilor precedente. «Cultură» înseamnă asimilarea acestei oferte. Dar cum oferta asta e uriaşă, trebuie să existe cineva care să te ghideze printre tarabele culturii. Despre „nevoia pură de a consemna» La momentul apariţiei, «Jurnalul» a fost o gură de oxigen pentru cei care găseau, în cărţi, evadarea din comunism. (…).Oamenii vor avea întotdeauna parte de un «infern» (însăşi condiţia umană este unul) din care vor vrea să evadeze şi de un «paradis» în care să poată evada. Întâmplarea că eu mă aflu în spatele acestei cărţi este, neîndoielnic, cea mai frumoasă din viaţa mea.**

https://www.youtube.com/watch?v=8_s8...Gdnnk7Q3x7ORaY
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 21 Jun 2021, 21:44   #51
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
116 ani de la naştere :<< Nu pot întreba : "De ce m-am născut?"; nu pot blestema ziua naşterii mele sau declara că n-arn cerut să mă nasc>>; ● Jean Paul Sartre :"L'Etre et le neant" (Fiinţa şi neantul, 1943) :??* Fiinţa este peste tot.>>??*<< Fiinţa este sine.>>. Asta Înseamnă că nu este nici pasivitate, nici activitate. Şi una şi cealaltă din aceste noţiuni sunt umane şi desemnează conduite umane sau instrumente ale conduitelor umane. Există activitate atunci când o fiinţă conştientă dispune de mijloace în vederea unui scop. Şi numim pasive obiectele asupra cărora se exercită activitatea noastră, în măsura în care ele nu vizează în mod spontan scopul la care le facem să servească. Într-un cuvânt, omul este activ şi mijloacele pe care le foloseşte sunt socotite pasive. Aceste concepte, împinse la absolut, îşi pierd orice semnifica?*ţie. În special, fiinţa nu este activă: pentru ca să existe un scop și mijloacele, trebuie să existe fiinţă. Cu atât mai mult ea nu ar putea fi pasivă, căci pentru a fi pasivă ea trebuie să "fie". Consistenţa-în-sine a fiin?*ţei este dincolo de activ şi de pasiv. E în aceeaşi măsură dincolo de negaţie ca şi de afirmaţie.??*<< Fiinţa în sine este ceea ce este.>>
??* Neantul este punerea în discuţie a fiinţei de către fiinţă :<<Fisura intraconştienţială este un nimic în afara a ceea ce ea neagă şi nu poate avea fiinţă decât în măsura în care nu se vede. Acest negativ care este neant de fiinţă şi putere neantizatoare totodată este neantul. Nicăieri nu l-am putea sesiza într-o astfel de puritate. Peste tot în altă parte trebuie, într-un fel sau altul, să-i conferim fiinţa-în-sine în calitate de neant. Dar neantul care apare în inima conştiinţei "nu este". El este "fost". Neantul nu se găseşte, nu se dezvăluie în felul în care se poate găsi, dezvălui o fiinţă. Neantul este mereu un "altundeva". Neantul este posibilitatea proprie fiinţei şi unica sa posibilitate. Iar această posibilitate originară nu apare decât în actul absolut care o realizează. Neantul, fiind neant de fiinţă, nu poate veni la fiinţă decât prin fiinţa însăşi. Şi, fără îndoială, vine la fiinţă printr-o fiinţă aparte, care este relitatea-umană.**
***
??*<<Trecutul este substanţa În acest sens cogito-ul cartezian ar trebui să se formuleze mai degrabă: "gândesc, deci eram">> :
**La limită, în clipa infinitezimală a morţii mele, nu voi mai fi decât trecutul meu. El singur mă va defini. E ceea ce Sofocle înţelege să exprime atunci când, în Trahinienele, face să i se spună lui Deianira: "Există o maximă acceptată de mult timp printre oameni că n-ai putea să te pronunţi asupra vieţii muritorilor şi să spui dacă ea a fost fericită sau nefericită înaintea morţii lor." E şi sensul acestei fraze a lui Malraux pe care o citam mai sus: "Moartea schimbă viaţa în destin." E ceea ce, în sfăr?*şit, frapează credinciosul atunci când el realizează cu spaimă că, în momentul morţii, jocurile sunt făcute, nu mai rămâne nici o carte de jucat. Moartea ne uneşte cu noi înşine, aşa cum eternitatea ne-a schimbat în noi înşine. În momentul morţii suntem, adică suntem fără apărare în faţa judecăţilor celuilalt, se poate decide într-adevăr ce suntem, nu mai avem nici o şansă de a scăpa totalului pe care o inteligenţă atotcunoscătoare l-ar putea face. Şi căinţa ultimei ore este un efort total de a sfâşia toată această fiinţă care încet-încet s-a prins şi s-a solidificat deasupra noastră, un ultim suspin pentru a ne desolidariza de ceea ce suntem. În zadar: moartea încremeneşte acest suspin împreună cu restul, el nu mai face decât să intre în compoziţie cu ceea ce l-a precedat, ca un factor printre alţii, ca o determinaţie singulară care se înţelege numai plecând de la totalitate. Prin moarte pentru-sinele se schimbă pentru totdeauna în în-sine.**
***
??*<<Spre deosebire de trecut, care este "în-sine", prezentul este "pentru-sine". Prezentul pentru-sinelui este prezenţă la fiinţă şi, ca atare, el "nu este". Dar el este dezvăluire de fiinţă. Fiinţa care apare la prezenţă apare ca fiind în prezent. Din această cauză, prezentul apare în mod antinomic ca nefiind, atunci când este trăit, şi ca fiind măsura unică a fiinţei în măsura în care ea se dezvăluie ca fiind ceea ce ea este în prezent.Prezentul meu este de a fi prezent. Prezent la ce? La această masă, la această cameră, la Paris, la lume, pe scurt la fiinţa-în-sine >>
***
??**Viitorul e cel care decide dacă trecutul este viu sau mort :<<Viitorul este trecutul depăşit ca în-sine dat către un în-sine care ar fi propriul său fundament, care ar fi în măsura în care eu aş avea spre a fi el. Posibilul meu este libera reluare a trecutului meu, în măsura în care această reluare poate să-I salveze întemeindu-l. Eu fug de fiinţa fără fundament care eram către actul fondator care nu pot să fiu decât sub chipul lui aş fi.*
***
*A avea, a face şi a fi sunt categoriile cardinale ale realităţii umane. Ele subsumează toate conduitele omului. A cunoaşte, de exemplu, este o modalitate a lui a avea. Aceste categorii nu sunt fără legătură între ele şi mai mulţi autori au insistat asupra acestor raporturi. O relaţie de acest fel pune Denis de Rougemont în lumină atunci când scrie în articolul său despre Don Juan: "Nu era suficient să aibă." Şi tot o legătură asemănătoare se indică atunci când se arată un agent moral făcând pentru a se face şi făcându-se pentru a fi. Totuşi, tendinţa antisubstanţialistă biruind în filosofia modernă, cea mai mare parte a gânditorilor au încercat să îi imite, pe terenul conduitelor umane, pe aceia dintre predecesorii lor care înlocuiseră în fizică substanţa cu simpla mişcare. Scopul moralei a fost, multă vreme, acela de a-i furniza omului metoda de a fi. Era semnificaţia moralei stoice sau a Eticii lui Spinoza. Dar dacă fiinţa omului trebuie să se resoarbă în succesiunea actelor sale, scopul moralei nu va mai fi de a ridica omul la o demnitate ontologică superioară. În acest sens, morala kantiană este primul mare sistem etic care substituie pe a face lui a fi ca valoare supremă a acţiunii. Eroii Speranţei sunt în cea mai mare parte pe terenul lui a face şi Malraux ne arată conflictul vechilor democraţi spanioli, care încearcă încă să fie, cu comuniştii, a căror morală se descompune într-o serie de obligaţii precise şi detaliate, fiecare dintre aceste obligaţii vizând un a face particular. Cine are dreptate? Valoarea supremă a activităţii umane este un a face sau un a fi? Şi, oricare ar fi soluţia adoptată, ce devine a avea?*
***
*Ce este, deci, clipa?**Clipa va fi atunci un început şi un sfârşit. Într-un cuvânt, dacă sfârşitul unui proiect coincide eu începutul unui alt proiect, se va ivi o realitate temporală ambiguă, care va fi limitată de un neant anterior în măsura în care ea este început şi de un neant posterior în măsura în care este sfârşit. Dar această structură temporală nu va fi concretă decât dacă începutul îşi apare lui însuşi ca sfârşit al procesului pe care-I paseifică. Un început care apare ca sfârşit al unui proces anterior, aceasta trebuie să fie clipa. Ea nu va exista, deci, decât dacă ne suntem nouă înşine început şi sfârşit în unitatea unui acelaşi act.*
***
**Moartea a fost întotdeauna - pe nedrept sau pe drept, încă nu putem determina - considerată ca termenul final al vieţii umane. Rilke se străduieşte să arate că sfârşitul fiecărui om se aseamănă vieţii sale, deoarece întreaga viaţă individuală a fost pregătire a acestui sfârşit. Ar fi zadarnic să recurgem la sinucidere pentru a scăpa de această necesitate. Sinuciderea n-ar putea fi considerată ca un final al vieţii căruia i-aş fi propriul fundament. Într-adevăr, fiind act al vieţii mele, ea însăsi primeşte o semnificaţie pe care doar viitorul poate să i-o dea; dar cum ea este ultimul act al vieţii mele, îşi refuză acest viitor; astfel, rămâne total indeterminată. Într-adevăr, dacă scap de la moarte sau dacă "dau greş", nu voi judeca mai târziu sinuciderea mea ca pe o laşitate? Evenimentul nu va putea să-mi arate că alte soluţii ar fi posibile? Dar cum aceste soluţii nu pot fi decât propriile mele proiecte, ele nu pot să apară decât dacă eu le trăiesc. Sinuciderea este o absurditate care face ca viaţa să mi se prăbuşeacă în absurd.**
***
("Lumea este umană. Se vede pozi?*ţia foarte specială a conştiinţei - fiinţa este peste tot, în contact cu mine, în jurul meu, ea se lasă pe mine, mă asediază şi eu sunt trimis continuu din fiinţă în fiinţă, această masă care este aici este fiinţă şi nimic mai mult; această stâncă, acest copac, acest peisaj: fiinţă şi altceva nimic. Aş vrea să prind această fiinţă şi nu mă mai găsesc decât pe mine.")
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 14 Jul 2021, 11:17   #52
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
* 112 ani; Pentru <<Ziua lui Noica, născut 1909 iulie 12/25>> = un număr de 7 (remarcabile!!) scrisori primite de la prietenul Emil Cioran, anii "67 = "72:**Dragă Dinu, Aflasem minunea dintr-o scrisoare foarte recentă a lui Mircea (care va veni la Paris în 22 iunie). Îţi mărturisesc că tremur la gândul că te voi revedea. E ceva atât de ireal, de postum în această întâlnire: două umbre care se încăpăţânează să persevereze în existenţă. Criză depresivă? Nu, cu siguranţă. Dar la mine, tu ştii, orice emoţie mai puternică primeşte un accent funebru.** Cu drag, E. C., 26 mai 1972, Paris
***
* Către Constantin Noica : Paris, 10 nov. 1967 :** Dragă Dinu, îţi citesc scrierile admirabile şi nu încetez să mă uimesc: cum de ţi-ai putut recăpăta gustul pentru abstracţiuni după un contact atât de brutal cu Istoria? Şi tot eu îmi spun: aici toţi suntem acriţi, pervertiţi, dezamăgiţi, în schimb el, care ar trebui să urle precum Iov, e plin de viaţă, pradă unui entuziasm tineresc. Dacă mă gândesc bine, toate sunt aşa cum se cuvine: tu trebuia să-ţi primeşti răsplata, noi–pedeapsa. Astfel, în vreme ce tu ridici în slăvi devenirea istorică, noi ne scufundăm în „monotonia Destinului". Ataşamentul tău faţă de fenomenologie ţine şi el de miracol. Nu-ţi poţi da seama cât de greu ne vine nouă, celor de aici, să înţelegem cu adevărat sensul adânc al statorniciilor tale. Am renunţat pentru moment la gândul de a veni până acolo. Ar fi o experienţă îngrozitoare să-mi revăd prietenii după atâta amar de vreme. Iar fiinţa mea nu rezistă la astfel de emoţii. Din nefericire sunt mult mai vulnerabil la timpul proustian decât la timpul filosofic. Că fac sau nu călătoria asta vom vedea, important e să ştiu că într-o bună zi ne vom revedea, că am o odaie gata pregătită la tine. Toată prietenia soţiei tale. Cu vechea dragoste*, E. Cioran.
***
* Paris, 27 iunie 1969 ,:** Dragă Dinu, Sunt fascinat de talentul tău de a însufleţi orice, chiar şi filosofia.Toate aceste bătrâne categorii–cu câtă graţie le învesteşti! E drept că şi aveau nevoie.—O mică distincţie însă. Atunci când tu zici şi implicit aprobi: „Nu există nici un motiv ca omul să nu apară pe lume", eu aş adăuga: Din păcate! Cum vezi, sunt mai sensibil la *rost* decât la *rostire* (cuvânt reabilitat pe vecie de tine). Cu drag, E. Cioran
***
* Paris,11 iulie 1969 :** Dragă Dinu, îţi mulţumesc pentru consideraţiile admirabile despre prietenie. Am găsit printre ele o cugetare care m-a izbit puternic: acolo unde zici, în linia lui Aristotel: "Nu poţi purta prietenie dacă nu-ţi porţi prietenie".. Am înţeles că dacă sunt într-o relaţie atât de proastă cu ceilalţi şi mai ales cu mine însumi este datorită faptului că nu sunt în stare de un sentiment constant, normal, ci doar de pasiuni excesive. Mă.Iubesc sau mă urăsc, dar propriul meu prieten nu-mi sunt niciodată. Totuşi al altora mi se întâmplă uneori să fiu, ceea ce mă şi salvează, dacă vrei. Inutil să-ţi mai spun că eşti un scriitor uluitor.** Al tău, E. Cioran
***
* Paris, 21 ian. 1970 :**Dragă Dinu, Primesc Gazeta literară şi ţi-am citit deja acest foarte frumos text pe care mi l-ai trimis. Admirabilă această limbă a noastră, a ta în mod special! În zadar caut în limbile „de circulaţie" un echivalent pentru *părelnicie*, cuvânt care singur ascunde un Lebensgefiihl, o metafizică şi tot ce vrei în materie de poezie. Cobori în adâncurile „rostirii"* noastre şi asta-i foarte important. Vei fi un punct de referinţă, asta cu siguranţă. Cumpănind bine lucrurile, dintre noi = tu eşti singurul care ai făcut cea mai bună alegere. Nu te poţi împlini decât aproape de originile tale. Este ceea ce ai căutat tu necontenit, cu încăpăţânare şi rigoare. E drept că o astfel de statornicie a cerut sacrificii, pe care nu ai de ce să le regreţi acum, din moment ce ele erau, pe cât se pare, înscrise de la bun început în destinul tău şi care până la urmă s-au dovedit fertile. Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă sau de instinct–cert e că tu ai înţeles dintotdeauna ceea ce mie mi s-a părut multă vreme o extravaganţă sau chiar o nebunie: că a fi nu e cu putinţă decât înăuntrul propriei tale etnii. În mod normal, eu ar fi trebuit să susţin o idee ca asta şi nu tu, care, filosofic vorbind, te găseai la mii de leghe distanţă, mai ales în epoca slăbiciunii tale pentru Kant. În opţiunile de acest fel intră însă elemente care ţin mai puţin de teoriile noastre cât de *ursita* fiecăruia dintre noi. Sper să te revăd curând: sunt nerăbdător să aflu şi alte amănunte despre acest Coridaleu (Teofil), căruia nu-i ştiam nici numele până să-ţi citesc studiul. Cât despre Sibiu, acolo te întrec, fiindcă nu e zi să nu-mi aduc aminte de vreun colţ: specialist în nostalgie! Îți mulțumesc pentru intenția delicată. Toată prietenia, ție și Marianei.** E.Cioran
***
* 9 aug. 1971 :**Dragă Dinu, Pe vremea când îl citeam pe Kant prin parcurile Sibiul îmi aduc aminte că mă călca pe nervi lista lui de categorii,, a căror simetrie mi se părea pură acrobaţie. Văd astăzi însă = din ea se pot deduce cugetări foarte vii, după cum arăți tu şi meditaţia ta.Te recunosc, bineînţeles, ca întotdeauna când părăseşti desfăşurările pur speculative, când trădezi logica pe care o foloseşti drept pretext pentru consideraţii de o altă natură, de un alt gen. Filosofia este o mască şi, având în vedere ce ne pregăteşte istoria, te sfătuiesc s-o păstrezi.** Cu drag, E. Cioran.
***
* Paris, 3 sept. 1971:**Dragă Dinu, Frumoase broderii! Aşadar, poţi să te dedai filosofiei având şi gust. Totul e cu putinţă, de vreme ce ajungi să-i frecventezi pe Aristotel şi Iov în acelaşi timp. Acesta din urmă, pe care de când mă ştiu mi l-am considerat drept patron, şi-a găsit recent un interpret, a cărui voce cu inflexiuni tragice mi s-a părut deopotrivă cunoscută şi îndepărtată. Treizeci de ani! Oricum, îţi mulţumesc pentru această ploaie de surprize. Dacă am dreptate* sau nu, habar n-am, dar îmi doresc ca istoria (!) să mă pedepsească cu cea mai umilitoare dintre dezminţiri.**
Cu drag, E. Cioran
***
<<"Scrisori către cei de=acasă", Emil Cioran, Humanitas, 2010 >>

Last edited by victor_homescu : 14 Jul 2021 at 11:19.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 03 Mar 2022, 20:11   #53
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
234 de ani de la naștere: pesimistul ??*Arthur Schopenhauer??*:"Fiecare nenorocire individuală, desigur, pare o întâmplare excepțională; dar nenorocirea în general este regula."
《'Despre suferința lumii'》
***
??*Arthur Schopenhauer :《"Lumea ca voință și reprezentare"》:
~"Lumea este reprezentarea mea“~ **Acesta este un adevăr valabil pentru orice vietate cunoscătoare, deşi numai omul îl poate conştientiza, reflectându-l în mod abstract: şi chiar aşa face; astfel a apărut la el chibzuinţa filozofică. Atunci, pentru om devine clar şi cert faptul că el nu cunoaşte nici soarele, nici pământul, ci e"ntotdeauna doar ochiul care vede soarele şi mâna care simte pământul, că lumea care-l înconjoară există numai ca reprezentare, adică exclusiv în relaţie cu altceva, cu cel care şi-o reprezintă şi care este el însuşi. Dacă poate fi rostit vreun adevăr a priori, atunci tocmai acesta este, deoarece el exprimă forma oricărei experienţe posibile şi imaginabile, o formă mai generală decât toate celelalte, decât timpul, spaţiul şi cauzalitatea; căci toate acestea o presupun deja, iar dacă fiecare dintre aceste forme, pe care le-am recunoscut ca fiind tot atâtea ipostaze particulare ale principiului raţiunii suficiente, este valabilă numai pentru o clasă aparte de reprezentări, atunci divizarea în obiect şi subiect este, în schimb, forma comună a tuturor claselor respective, singura în care este cu adevărat posibilă şi poate fi concepută vreo reprezentare, indiferent de ce tip ar fi ea: fie abstractă sau intuitivă, fie pură sau empirică. Prin urmare, niciun adevăr nu e mai sigur decât acesta; nici unul nu este mai independent de toate celelalte şi nu necesită dovezi mai puţine că tot ce există pentru cunoaştere, deci întreaga lume, este obiect doar în relaţie cu subiectul, intuiţie a celui ce intuieşte, într-un cuvânt, reprezentare. Fireşte, această afirmaţie este valabilă atât despre prezent, cât şi despre trecut şi despre orice viitor, atât despre lucrurile cele mai îndepărtate, cât şi despre cele apropiate, fiindcă e valabilă despre timpul şi spaţiul
însuşi, singurele forme în care se diferenţiază toate acestea.** ▪︎"Lumea este reprezentare."▪︎
***
《"Lumea este voința mea."》
**Voinţa, constituie cealaltă latură a lumii, aşa cum sper să devină mai târziu o certitudine pentru oricine; căci lumea este, pe de o parte, exclusiv reprezentare, iar pe de alta exclusiv voinţă.**
***
??*Arthur Schopenhauer:
《"Viata, amorul, moartea"》:
**Scopul filozofiei este cunoasterea si explicarea existentei Universului. Expresia acestei existente este Vointa de a trai. Aspiratia la existenta se manifesta prin organizare, viata fiind unul dintre sensurile posibile de dezvoltare. La animale, Vointa de a trăi, ca principiu fundamental al existentei, este imuabila și unică. Forța germinatoare este universală, infinită în timp și spațiu, multiplicindu-se divers în forma și conținut, lanțul fecundare – germinare – fecundare – germinare fiind fără inceput și fără sfârșit. Orice materie susceptibila de a deveni vie este atrasă, orice element bănuit a întrerupe acest ciclu este respins. Cînd această Vointa de a trăi se epuizează într-o ființă oarecare sub imperiul unei cauze oarecare, în măsura în care ființa concretizează acestă stare, lupta dintre existența și nonexistenta se desfășoară violent, direct, excluzând variantele. Omul prin excelența reacționează prompt la suferinţa sa sau a anturajului său si, reciproc, anturajul său participă afectiv. De aceea, o condamnare la moarte, oricât de justificată, este primită de societate și de individul în cauză ca un șoc, rămânând, în final, un simplu act distrugător de viață, menit să anihileze Voința de a trăi. Viața în ansamblul ei este percepută pe plan social sau pentru fiecare individ în parte ca o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, trăită într-o existență nesigură și tristă, inspirată de schimbări a căror amploare este cel mai adesea prea târziu constientizate. Oare nu se acorda prea mare importanță unui episod pe care orice ființă îl traversează în drumul său către eternitate?**
***
??*Arthur Schopenhauer??*:
《"Filosofia moralei"》:
**Omul bun trăieşte într-o lume care se omogenizeaza cu propria lui esenţă, şi nu vede în ceilalţi un non-eu, ci spune despre ei: "sunt tot eu". Simte că este un prieten natural al lor, că orice fiinţă este legată, în fond, de fiinţa lui; el ia parte în mod direct: la binele şi răul tuturor. Cu această încredere, aşteaptă de la ei aceeaşi simpatie. De aici vine seninătatea profundă care-l domină, aerul de siguranţă, de linişte, de mulţumire care face ca toţi cei din jurul lui să se simtă bine. Răuvoitorul în suferinţa lui, nu contează pe ceilalţi. Dacă apelează la ei, o face fără încredere, iar dacă le obţine ajutorul nu este deloc recunoscător, căci nu consideră acest ajutor decât ca fiind un efect al nebuniei celorlalţi. Este complet incapabil să recunoască într-un străin propria sa fiinţă, chiar şi atunci când adevărul i-a apărut prin semnale de netăgăduit De aici i se trage toată partea monstruoasă a ingratitudinii. Izolarea morală în care răuvoitorul se închide, inevitabil şi prin natură, îl expune la a cădea adesea în disperare. Omul bun pune atâta Încredere în apelul pe care-l adresează altora, pe câtă bunăvoinţă le arată atunci când ei au nevoie de ajutorul său.**
***
《 **Am mai spus·o, pentru unul umanitatea este un non-eu, iar pentru celălalt, "sunt tot cu". Omul generos, care-şi iartă duşmanul şi îi răspunde cu bine la rău, iată fiinţa sublimă, demnă de cele mai înalte laude. Recunoaşte eul din interiorul său chiar şi acolo unde identitatea lui este negată cu maximum de forţă. Nu există binefacere pură, ajutor cu adevărat şi pe deplin dezinteresat, inspirat numai de gândul la sufetinţa celuilalt, care să nu apară, la un examen atent, drept un act totalmente misterios, un fel de mistică pusă în practică. Principiul său se află în chiar adevărul care constituie fondul misticii, iar orice altă explicaţie este greşită. Un om dă de pomană; el nu se gândeşte în nici un fel Ia altceva decât la a atenua mizeria care-l chinuieşte pe acel amărât Ei bine, un asemenea act ar fi imposibil dacă autorul lui n-ar şti că fiinţa atât de deplorabilă de lângă el este
însăşi propria-i persoană, dacă nu şi-ar recunoaşte, în această apariţie străină, fiinţa sa intimă. Iată de ce am numit mila :<<<"marele mister al eticii".>>>**》
***
https://humanitas.ro/.../lumea-ca-voin%C5%A3%C4%83-%C5...
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 18 Nov 2022, 11:32   #54
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 618
<<<***O atare stiintă ar podeda=o numai Dumnezeu, ori în cea mai mare măsură Dumnezeu***>>>
??*Pentru Ziua mondială a Filosofiei: <**Este limpede că înţelepciunea este o ştiinţă ce are ca obiect anumite principii, anumite raţiuni de a fi ale lucrurilor.**>??*ARISTOTEL, despre filosofie în "METAFIZICA"
☆**Oamenii poartă în fire aspiraţia de a şti.**☆《**Abia după ce au existat aproape toate cele necesare atât pentru lejeritatea, cât şi pentru desfătările vieţii, a început să fie căutată cugetarea •filozofică•. Se vede, aşadar, că noi nu o căutăm pentru vreun folos străin, ci, aşa cum declarăm liber omul care ascultă de sine şi nu de un altul, tot aşa şi pe aceasta o declarăm ca fiind singura liberă dintre ştiinţe. Căci ea singură ţine de sine însăşi.**》
***
**Iată de ce cu dreptate s-ar socoti dobândirea ei ca fiind mai presus de putinţa omenească, de vreme ce firea oamenilor este în multe privinţe servilă. Cum zice Simonide: "numai un zeu ar putea avea cinstirea asta", iar omul nu merită să caute decât ştiinţa ce i se potriveşte lui însuşi. Or, dacă poeţii grăiesc ceva adevărat şi divinitatea este pizmaşă, este verosimil că tocmai aici se regăseşte pizma ei şi că toţi cei cu prea multă ştiinţă sunt nefericiţi. Numai că nu-i cu putinţă nici ca divinitatea să fie pizmaşă - ci, vorba proverbului, multe minciuni zic aezii -, nici ca vreo altă știință să fie socotită mai vrednică decât aceasta. Căci cea mai divină, este și cea mai vrednică de cinste. Or, numai ea este astfel din două puncte de vedere: întâi, fiindcă este divină ştiinţa pe care Dumnezeu ar poseda=o; apoi, deoarece ea s-ar ocupa cu lucrurile divine. Dar singură ea întruneşte ambele însuşiri. Dumnezeu, într-adevăr, pare tuturor a fi un principiu al raţiunilor de a fi; pe de altă parte, o atare ştiinţă ar poseda-o ori numai Dumnezeu, ori în cea mai mare
măsură Dumnezeu.**
《**Iar toate ştiinţele sunt mai necesare decât ea, mai bună însă nu-i nici una.**》
***
??*<<** Ca semn al ei stă iubirea de senzaţii: căci acestea sunt iubite pentru ele însele, chiar şi fără să aducă vreun folos. Cel mai multnînsă dintre toate este iubită senzaţia ce vine prin văz. Deoarece nu numai ca să acţionăm, dar şi fără să avem de gând să acţionăm, preferăm, cumva, vederea celorlalte simţuri. Motivul pentru această preferinţă este că vederea, mai mult decât toate celelalte simţuri, ne face să cunoaştem şi că ea lămureste multe trăsături distinctive ale lucrurilor. Prin natură, vieţuitoarele se nasc cu posesia senzaţiei, dar, pornind de la senzaţie, la unele nu se naşte memoria, la altele da. Din această pricină, ultimele sunt mai inteligente şi mai capabile să înveţe decât sunt cele ce nu pot să memoreze. Cele inteligente, dar care nu pot auzi zgomotele, rămân totuşi incapabile să înveţe (precum albina şi orice altă specie animală asemănătoare cu ea). În schimb, reuşesc să înveţe acele vietăţi care adaugă Ia memorie şi auzul. Restul animalelor trăieşte având reprezentări şi amintiri, dar rămâne puţin părtaş Ia experienţă. Neamul omenesc însă trăieşte fiind în posesia şi a artei şi a raţionamentelor. Iar experienţa, la oameni, se naşte din memorie. Căci numeroasele amintiri asociate aceluiaşi lucru produc capacitatea unei experienţe unitare. Aşadar, se pare că experienţa este ceva destul de asemănător cu arta şi cu ştiinţa. În fapt, ştiinţa şi arta se înfăptuiesc la oameni prin experienţă. Căci experienţa a produs arta - cum spune Polos -, iar lipsa ei dă naştere hazardului. Într-adevăr, arta se naşte atunci când, în baza multor reflecţii izvorâte din experienţă, ia naştere o concepţie generală, privitoare la toate cazurile asemănătoare. Aşadar, faptul de a concepe că un anume leac îi prieşte lui Callias care suferă de o anume boală, la fel şi lui Socrate şi multor altora, fiecăruia în parte, ţine de experienţă; dar faptul că tuturor celor de acest fel, definiţi printr-o unică formă, suferind de o anume boală, le foloseşte acel leac - precum flegmaticilor, bilioşilor sau celor cu febră - ţine de artă. Prin urmare, în ceea ce priveşte practica, experienţa nu pare a se deosebi de artă. Ba chiar, oamenii experimentaţi reuşesc mai bine decât teoreticienii fără experienţă. Explicaţia stă în faptul că experienţa este cunoaşterea situaţiilor individuale, în timp ce arta este cunoaşterea situaţiilor generale; dar toate acţiunile şi procesele au de-a face cu individualul. Căci nu pe "om" la modul general îl vindecă medicul, afară doar dacă nu ne gândim la "omul plasat într-un anume context", ci pe Callias, pe Socrate sau pe un altul dintre toţi cei numiţi aşa sau altfel, şi care, în contextul
respectiv, au proprietatea de a fi om.**>>??*
***
**Aşadar, dacă cineva este teoretician şi are cunoaşterea generalului, dar ar ignora particularul cuprins în acesta, va greşi de multe ori în opera sa de vindecare. Insul particular, deci, este cel vindecabil. Şi totuşi, calitatea de a şti şi de a înţelege o socotim mai degrabă ca aparţinând artei decât experienţei, şi îi concepem pe artizani mai înţelepţi decât pe oamenii cu experienţă, admiţând că, pentru toţi oamenii, înţelepciunea se asociază cu calitatea de a şti. Aceasta se întâmplă deoarece unii - cunosc raţiunea de a fi a lucrului în timp ce ceilalţi oameni - nu. Căci oamenii cu experienţă ştiu că are loc un efect, dar nu ştiu de ce are el loc. Or, ceilalţi îl cunosc pe de ce şi raţiunea de a fi a lucrului. Iată motivul pentru care îi considerăm mai vrednici de preţuire şi mai ştiutori pe şefii de lucrări decât pe muncitorii manuali, cât şi mai înţelepţi, deoarece primii cunosc raţiunile pentru care se fac lucrările. Ceilalţi se comportă precum unele
elemente inanimate care produc anumite efecte, dar care fără de ştiinţă produc ceea ce produc (aşa cum focul arde). Aceste inanimate produc fiecare efect datorită naturii lor, în timp ce muncitorii manuali le produc datorită obişnuinţei. Aşadar, artizanii sunt consideraţi a fi mai înţelepţi, nu fiindcă ar fi oameni practici, ci fiindcă ei pot să dea seama de fenomene şi cunosc raţiunile lor de a fi. În general, semnul distinctiv al ştiutorului faţă de neştiutor este putinţa de a transmite altuia ce ştie. De aceea, socotim că arta este în mai mare măsură ştiinţă decât experienţa. Căci artizanii pot să-i înveţe pe alţii să ştie, în timp ce oamenii cu experienţă nu pot. Dintre senzaţii, prin urmare, pe nici una nu o considerăm a reprezenta o înţelepciune.**
***
《**De vreme ce căutăm această stiintă, ar trebui cercetat lucrul următor: ştiinţă a ce fel de raţiuni, de principii este înţelepciunea? Or, dacă am privi reprezentările pe care le avem despre omul înţelept, probabil ar deveni mai clar de aici un răspuns:
1. Mai întâi, ne reprezentăm înţeleptul ca pe cineva care le
cunoaşte pe toate cele, pe cât posibil, fără însă să aibă ştiinţa
lor de detaliu.
2. Apoi, îl considerăm înţelept pe cel capabil să cunoască lucrurile dificile şi care nu sunt uşor de cunoscut omului (simţirea este comună tuturor; iată de ce a simţi este lesnicios şi nu presupune înţelepciune).
3. Iarăşi, îl credem mai Înţelept pe cel care, în orice ştiinţă, este mai precis şi mai capabil să-i înveţe pe alţii raţiunile de a fi ale lucrurilor.
4. Iar între ştiinţe, o considerăm pe cea aleasă pentru ea însăşi şi în vederea cunoaşterii ca fiind în mai mare măsură înţelepciune decât pe cea aleasă pentru foloasele ce decurg din ea.
5. De asemenea, este în mai mare măsură înţelepciune ştiinţa care se află mai presus decât cea situată mai prejos. Căci nu înţeleptul trebuie să se supună, ci el trebuie să dispună, şi nu primul trebuie să asculte de ultimul, ci de primul trebuie să asculte cel mai puţin înţelept. lată deci câte şi ce fel de reprezentări avem despre înţelepciune şi despre înţelepţi: faptul de a le şti pe toate cele aparţine în cel mai înalt grad celui care posedă ştiinţa generalului (căci acesta cunoaşte cumva toate subiectele acestea sunt şi cele mai dificil de cunoscut pentru oameni - cele cu gradul cel mai înalt de generalitate (căci ele sunt cele mai
îndepărtate de simţuri). Apoi, cele mai precise dintre ştiinţe sunt
cele referitoare la primele principii (iar ştiinţele fundate pe mai
puţine principii sunt mai precise decât cele care pornesc de la
principii suplimentare, după cum aritmetica este mai precisă
decât geometria). Iarăşi, ştiinţa care cercetează raţiunile de a
fi ale unui lucru este în mai mare măsură aptă să-i înveţe şi pe alţii (căci îi învaţă pe alţii numai acei oameni care arată raţiunile de a fi ale oricărui lucru).**》
***
??*Aristotel = în METAFIZICA??* :《**De asemenea, faptul de a şti şi de a cunoaşte de dragul ştiinţei însăşi şi al cunoaşterii însăşi aparţine ştiinţei al cărei obiect este cognoscibilul în cel mai înalt grad (căci cel ce alege să cunoască de dragul cunoaşterii însăşi va alege cel mai mult ştiinţa care este ştiinţă în cea mai mare măsură, iar aceasta este ştiinţa a ceea ce poate fi cunoscut în cea mai mare măsură). Însă cele cognoscibile în cea mai mare măsură sunt primele
principii, primele raţiuni (căci datorită acestora şi pornind de la ele sunt celelalte cunoscute, şi nu principiile prime prin intermediul elementelor subordonate. De asemenea, ştiinţa care cunoaşte cu ce scop trebuie săvârşită fiecare acţiune este suverana ştiinţelor şi se află mai presus decât ştiinţa supusă ei ; căci scopul acţiunilor este binele lor, iar, în general, scopul este supremul bine în cuprinsul întregului firii. Aşadar, din toate cele spuse, asupra aceleiaşi ştiinţe cade numele căutat înţelepciunea: aceea, în mod necesar, contemplatoare a primelor raţiuni de a fi, a !primelor principii. Căci binele, scopul sunt una dintre raţiunile de a fi ale lucrurilor. Că această ştiinţă căutată nu este una productivă este limpede privind şi la primii oameni care au practicat filozofia. Căci şi acum, şi la început, oamenii au început să filozofeze datorită uimirii. La început, desigur, ei priveau cu uimire chiar dificultăţile aflate în preajmă; apoi, avansând puţin câte puţin, au parcurs şi chestiuni mai importante, de pildă, aspectele Lunii, ale Soarelui şi stelelor, cât şi geneza Universului. În fapt, cel aflat în încurcătură şi plin de uimire se socoteşte ignorant. <<<Iată de ce şi iubitorul de mituri e, într-un fel, filozof.>>> Căci mitul e alcătuit din întâmplări uimitoare. Însă, dacă e adevărat că oamenii au filozofat pentru a scăpa de ignoranţă, este clar că tocmai pentru a şti au luat urma. Motorul adevăratei ştiinţe nu este nici necesitatea practică, nici nevoia de a concepe o viaţă socială şi politică mai bună, ci uimirea dezinteresată dinaintea spectacolului Universului. Sau, cel puţin, există în orice ştiinţă ce-şi merită numele un rest de gratuitate, ireductibil la necesitate şi utilitate.**》
▪︎Metafizica, Ed. Humanitas, 2001, traducere Andrei Cornea▪︎
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 14:59.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2022, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells