"Kapitalism - Reţeta noastră secretă"

[Pitbull]

ALEXANDRU SOLOMON: Documentarul a avut cel mai mult de suferit de pe urma confuziei din societatea românească.

Alecu Solomon este un "vorbitor în imagini". Filmele lui şi-au format un glas aparte, cu ajutorul căruia comunică numai lucruri majore - şi într-o manieră pe cât de incisivă, pe atât de ponderată, întotdeauna surprinzătoare. La fel de măsurat este Alecu şi cu cuvintele - niciodată nu spune mai mult decât are de spus, dar ceea ce aflăm din răspunsurile lui e esenţial pentru a-i înţelege mai bine... nu atât filmele, care sunt mereu extrem de clare, ci viziunea şi metodele de documentarist - în speţă, apropo de cel mai recent film al său, admirabilul "Kapitalism - Reţeta noastră secretă". Comparaţia cu Michael Moore e inevitabilă - neuitând, cum bine sublinia Magda Mihăilescu, că îl plasează net pe documentaristul nostru în avantaj, atât prin faptul că el nu urmăreşte propriul său spectacol personal cu orice preţ, ca Moore, cât şi datorită atitudinii mult mai neutre şi analitice.

Mihnea Columbeanu: La fel ca majoritatea documentarelor tale, şi ăsta adoptă o viziune foarte tranşantă, de tip secţiune, printr-o realitate extrem de amplă. Şi reuşeşte ca în nici două ore, prin selecţie şi sinteză, să creeze o imagine extrem de clară a acestei realităţi - în cazul de faţă, urmărind câţiva magnaţi reprezentativi şi, parţial, poveştile lor. Întrebarea mea este: în ce fel acest lucru s-a combinat cu planurile tale iniţiale, cu proiectul filmului, cu documentarea pe care ai făcut-o, şi cum te-ai adaptat în funcţie de materialul ăsta limitat, ca să surprinzi atât de cuprinzător întreaga sinteză?

Alexandru Solomon: Proiectul iniţial era foarte asemănător cu ceea ce-a ieşit până la urmă, sigur că survin lucruri neprevăzute, şi tocmai asta e frumuseţea la documentar, dar structura exista, ideea cu Ceauşescu exista, m-am adaptat la fiecare personaj, dar procesul a durat foarte mult, şi de fapt aici a fost greutatea majoră, pe de o parte; pe de altă parte, pentru că subiectul este, cum bine zici, atât de stufos şi de vast, şi-mi aduc aminte că discutam cu Ştefan şi cu Sorin, cei doi jurnalişti pe care i-am menţionat, ei veneau mereu cu material brut, şi mi-era limpede că nu puteam să includ nici unu la sută din ce ştiu ei şi ce ştiu şi eu, şi ştim cu toţii, că se întâmplă în ţara asta. Evident, într-un film nu poţi să faci aşa ceva, şi-atuncea procesul ăsta a fost dureros.

E uluitor cum aceste persoane îşi pierd simţul ridicolului, simţul P.R.-ului, se demască public cu o candoare teribilă, momente groteşti ca ăla cu Voiculescu şi galeria de tablouri comparabile cu ale regilor Franţei, sau cinismul lui Patriciu cu rechinul, balena şi caracatiţa... Sigur că putem înţelege tipul ăsta de psihologie, dar tu care ai interacţionat cu ei şi aţi vorbit foarte mult, ca să poţi selecta fragmentele din film, cum ai resimţit în plan uman acest fenomen?

Alexandru Solomon: Mi se pare natural, în primul rând, ca oamenii simţindu-se cumva în faţa unui reporter, cineast, ce-o fi el, care joacă cu cărţile pe masă, el a spus de la început ce vrea să facă, le-a dezvăluit cheia filmului, e natural, aşadar, ca oamenii să îşi dea drumul, ca să zic aşa. Pe Dan Voiculescu, de exemplu, nici nu e nevoie să-l provoci, ajunge să-l laşi să vorbească, şi se devoalează el singur. Iar de la desenul lui Dinu Patriciu, cu rechinul, balena şi caracatiţa, a pornit şi ideea de a include rechinul în animaţiile noastre. Şi asta e, dacă vrei... e o meserie păcătoasă, asta, de documentarist, pentru că trebuie să te pui în pielea celui din faţa ta. Şi rămâi cu urme pe tine, ca să zic aşa...! (Râde.) Oricum, le-am trimis tuturor filmul, în varianta scurtă - şi am aflat că unii dintre ei şi-au pus şi P.R.-iştii să-l vadă. Cel puţin până acum, încă nu m-am pomenit cu nici un proces.

Apropo de paralela cu Michael Moore, asemănările şi deosebirile, şi cvasi-simultaneitatea filmelor "Capitalism: A Love Story", şi "Kapitalism - Reţeta noastră secretă" sunt evidente. În ce fel ai fost conştient de ele în timp ce-l făceai?

Alexandru Solomon: În timp ce-l făceam, am devenit conştient în momentul când Michael Moore a anunţat că-şi lansa filmul, asta era în vara lui 2009, tocmai filmam în momentul ăla, şi mi-am zis: "Doamne... urât...!" - la început; pe de altă parte, Ada a început să zică: "Lasă că e bine, pentru că Michael Moore îţi pregăteşte terenul, şi după «o poveste de dragoste», tu vii cu «reţeta noastră secretă»! Şi, mă rog, m-am mulţumit cu explicaţia asta. Dar sigur că se face comparaţia, se va face, n-am să scap de treaba asta. Dincolo de titlu, însă, cum ziceam, abordările sunt complet diferite.

Când ţi-a venit ideea cu animaţiile cu Lego, şi cum ai dezvoltat-o? Mă interesează din următoarea perspectivă: ea foloseşte un mijloc de expresie deliberat naiv, pentru a explicita foarte clar o serie de mecanisme ale procesului pe care îl descrii.

Alexandru Solomon: Da. Mi-am ales modalitatea asta cu animaţia chiar de la început, deci secvenţele există descrise în proiectul pe care l-am conceput încă de acum cinci ani. Bun, nu ştiam atunci cum le voi folosi, dar mi-era clar că subiectul este atât de stufos şi de complicat de vizualizat, încât eu ca om simplu, fără educaţie de specialitate, nu pricepeam mai nimic din schemele astea economice, deci mi-am dat seama că e nevoie de un soi de explicaţie vizuală. Şi pentru că nu voiam să fac un film sobru, socio-economic, şi aşa mai departe, sec, cu cifre şi date, ci mi-am dorit un film care să fie şi ludic, şi să fie şi - poftim, să se joace cu imaginea şi cu starea asta de fapt care nu-i tocmai veselă, m-am gândit la nişte animaţii copilăreşti, dacă vrei să le zici aşa, la imagini cu jucării. În film sunt folosite jucării Daiso, aşa se cheamă, e o marcă japoneză. Şi în plus, se lega cu ideea asta a construcţiei şi deconstrucţiei, cu elemente asamblabile: s-a demolat o lume, s-a desfăcut în bucăţele, şi din acele bucăţele s-a făcut altceva.

Toţi cei pe care i-ai filmat în setup-ul cu oglinzi l-au luat pur şi simplu tel-quel, sau unii au pus întrebări, au fost mai reticenţi, mai sceptici?

Alexandru Solomon: Au fost întrebări: "Da' ce faceţi cu astea?... Ce fac astea, ce efect dau...?" Le-am explicat că vor fi văzuţi din mai multe părţi, că şi filmul încearcă asta... S-au amuzat, iar alţii, ca Dan Diaconescu, ar fi vrut să aibă şi ei la studio un set de oglinzi asemănătoare (se amuză la rândul lui); nu ştiu dacă până la urmă şi-a construit sau nu.

Cu privire la mogulii care au refuzat interviurile - spuneai că au fost cam douăzeci de cazuri. Printre aceste refuzuri au fost vreunele interesante?

Alexandru Solomon: "Interesante"...? Refuzurile ţineau de obicei de discreţie, oamenii spuneau că preferă să fie mai reţinuţi, unii dintre ei apăreau în perioada aia în fiecare zi la televizor... Cam asta a fost... Alţii îmi spuneau că momentul crizei e complet nefast şi că sunt mult mai preocupaţi de problemele astea, ca să mai aibă timp şi de-un film - şi ca în zona asta au fost; n-aş putea spune că-s "interesante".

În genere, în filmele tale obişnuieşti să foloseşti "imaginea în imagine" - am văzut-o, de exemplu, şi în "Război pe calea undelor", cu Pleşiţă pe ecranul televizorului din vitrină. Şi aici apare acest tip de compoziţie. Ce anume te-a determinat să alegi o asemenea formă, live, a combinaţiei de imagini, în locul unor procedee de caşetare, sau de montaj electronic, şi aşa mai departe - şi cum simţi mijlocul ăsta de expresie?

Alexandru Solomon: Spuneam mai devreme că televiziunea este lucrul care s-a schimbat cel mai vizibil în România, în ultimii douăzeci de ani, şi e un factor determinant pentru societatea românească. Ea nu este numai o oglindă, e mai mult decât atât. Or, mi s-a părut că pe de o parte ăsta e un lucru care trebuie să fie spus, de-aia am şi vrut ca Diaconescu să fie în film, şi pe de altă parte mi s-a părut că în toată hărmălaia asta, şi noianul de scandaluri, de informaţii, unele false, altele adevărate, prin care ne învârtim în fiecare zi, de câte ori deschidem televizorul, trebuie să fac un pic de curăţenie - or, secvenţele în care se succed ecrane de televizoare pe o terasă, sau cea cu manechinele aşezate la mese, care toate au în loc de capete televizoare, şi pe ale căror ecrane apar toate aceste ştiri legate de oamenii de afaceri, au exact rolul ăsta dublu, ambiguu - pe de o parte, afli nişte lucruri despre ei, pe de altă parte, cu cât afli mai mult, cu atât nu mai înţelegi nimic.

În contextul documentarului românesc actual, reprezentat evident de Thomas Ciulei, de Florin Iepan, cum te consideri tu plasat ca personalitate creatoate şi ca modalitate de abordare? Prin ce crezi tu că se distinge propria ta voce de documentarist?

Alexandru Solomon: Ăsta nu e un lucru pe care să-l judec eu. Chiar nu e.

Şi ultima întrebare: în regimul trecut, am avut un documentar românesc extraordinar, din păcate foarte nedreptăţit, din cauza soartei cam ingrate a genului ca atare. În orice caz, era mult mai bun decât filmul de ficţiune. Acum avem un documentar care a dus mai departe această tradiţie - din fericire, datorită noilor mijloace de difuzare, de comunicare: televiziunile, DVD-urile, Internetul, youtube, şi aşa mai departe. E mult mai accesibil. Cum vezi continuitatea de la vechiul documentar românesc, de la Sahia, şi actualul documentar, din care faci parte şi tu?

Alexandru Solomon: Ce să zic...? Evident că e o continuitate de loc - că de timp nu este. A existat o mare pauză în documentarul românesc, în anii nouăzeci, şi în general, oamenii care lucrau la Sahia şi făcuseră lucruri foarte interesante nu şi-au mai găsit un drum şi un loc după 1990. Deci, documentarul fiind specia cea mai "ancorată în realitate", ca să folosesc un clişeu, a avut cel mai mult de suferit de pe urma confuziei din societatea românească. Până s-au dezmeticit oamenii, au trecut zece ani!

A consemnat:
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14 aprilie, 2010
Bucureşti, România

[Pitbull]

"Kapitalism - Reţeta noastră secretă" - Mai bun ca Michael Moore
Un documentar emoţionant, despre o realitate de râsu-plânsu'

Simultaneitatea şi similitudinea de titluri cu recentul documentar-pamflet american "Capitalism: A Love Story", în fond aproape inevitabile (şi, odată produse, imposibil de trecut cu vederea) nu sunt deloc întâmplătoare - deşi nici unul dintre autori n-a avut ştiinţă de demersul celuilalt decât când era prea târziu ca să mai poată fi suspectată vreo filiaţie (în vara anului 2009, când filma "Kapitalism - Reţeta noastră secretă", Alexandru Solomon a fost foarte descumpănit să afle despre filmul lui Michael Moore - cel puţin până când Ada Solomon, propria sa producătoare, l-a liniştit comentând în glumă că Moore nu face decât să le pregătească terenul. Suprapunerile nu sunt deloc întâmplătoare, spuneam, fiindcă ambele filme se revendică de la două fenomene concomitente istoric şi unite prin conexiuni semnificative: criza bătrânului capitalism corporatist apusean, şi deraierile infantilului capitalism sălbatic est-european (mai precis, românesc: marca noastră - sau, cum bine o etichetează Alecu Solomon, mai în glumă, mai în serios, "reţeta noastră... secretă"!).
Una dintre frazele-tip ale lui Nikita Mihalkov, adoptată în ultimii douăzeci de ani (de când, spre cinstea lui, nu şi-a întors pe dos rubaşca roşie, ca să şi-o transforme în geacă de blugi), pe care am citat-o şi apropo de filmul lui Michael Moore, este următoarea: "Tot ceea ce ne spunea comunismul despre sine însuşi era fals. Tot ce ne spunea despre capitalism e adevărat." Puţin mai demult şi mult mai la vest, într-unul dintre momentele lui de luciditate, Winston Churchill scotea la rându-i din puţul gândirii un panseu cu iz de truism (deşi, la drept vorbind, foarte discutabil): "Democraţia e rea. Dar e cea mai bună soluţie pe care o avem." Alăturându-le mai mult decât în joacă, putem spune că sistemul capitalist, măcar la nivel de principiu, e singurul operant în etapa actuală a civilizaţiei - dar asta nu-l scuteşte de goluri cât casa, de drastice deraieri spre criminalitate, şi chiar de vulnerabilităţi care i-ar putea pune sub semnul întrebării însăşi supravieţuirea (altfel, cum ar fi fost posibilă iniţierea experimentului comunist, în urmă cu un secol?). Filmul lui Moore se ocupă tocmai de modul în care s-au dezvoltat aceste evoluţii nefaste în Statele Unite, ducând prin acumulare chiar la criza izbucnită în urmă cu doi ani. Solomon, din partea lui, tratează extremitatea opusă a spectrului: convertirea mafiocraţiei subterane a comunismului românesc târziu în capitalism primitiv, cu substanţa penală nu decantată într-un târziu, ci imprimată chiar în esenţa lui, încă de la origini.
Şi se mai impune să subliniem un aspect capital - sau, mă rog.. "kapital": formulele de abordare diferă accentuat; câtă vreme Moore (recunosc că mie, unul, îmi place de mor de Moore!) îşi construieşte întotdeauna propriul spectacol personal (unii acuzându-l chiar de ipocrizie, prin faptul că în fond el însuşi e bine ancorat în sistemul pe care-l atacă - idee cu care tin să nu fiu de acord, suspectând-o de un iz demagogic şi la rându-i cam făţarnic), Alecu rămâne la fel de discret ca întotdeauna (deşi, de fapt, se implică foarte concret în corpusul filmului), fiind preocupat mai mult de conţinut - iar de formă, strict la nivelul legitim al mijloacelor de exprimare. Ceea ce, cum afirma Magda Mihăilescu, îl plasează într-un sens deloc de neglijat chiar deasupra lui Michael Moore.
Ca atare, racordul peste timp cu originile ceauşiste ale sistemului e atât inevitabil, cât şi relevant. Conform celebrei zicale, specifică domeniului, nu se cade să întrebăm nici un magnat cum şi-a câştigat primul milion. E de la sine înţeles că, în 1990, "primul milion", sau cât o fi reprezentat în mod real capitalul de investiţie, era apanajul privilegiaţilor fostului regim - nomenclaturişti şi securişti (cu predilecţie al celor din a doua categorie, incomparabil mai pragmatici şi mai puternici, la modul real, decât fantoşele de faţadă ale autorităţii publice). Ca atare, filmul îşi alege ca motivaţie dramaturgică fantezia macabru-hazoasă a întoarcerii lui Ceauşescu din mormânt, pentru a vedea cum s-au descurcat "moştenitorii lui", compusă printr-un montaj inspirat de cadre-document (întâmpinat de acoliţi la aeroport, ovaţionat cu flori de poporenii aduşi pe marginea şoselelor, în vizite de lucru, etc.) Imediat după acest preambul incitant, viziunea autorului trece la substanţa propriu-zisă a filmului - o serie de interviuri cu câţiva dintre principalii moguli ai afacerilor din România: Dan Voiculescu, George Pădure, Ioan Nicolae, George Copos, Dan Diaconescu, Dinu Patriciu, Gigi Becali. Iar această zonă merită întreaga noastră atenţie.
Reacţiile oamenilor în faţa camerelor de luat vederi sunt întotdeauna relevante. Unii pur şi simplu fug de ele, alţii se inhibă, mulţi se crispează, destui încep să "joace", să "se joace" (pe ei înşişi), să supraliciteze... iar câţiva aleşi pe sprânceană (şi... ai poporului!) se deschid, pur şi simplu, ca nişte flori... Devin mai adevăraţi şi mai străvezii ca oricând - culmea, fără ca măcar să-şi dea seama, sau cel puţin nu în totalitate. Felix Voiculescu, de pildă, e un spectacol total, un adevărat arhetip al vicleniei care mimează competenţa, al abilităţii de a cădea mereu în picioare - toate, dezvăluite de o fizionomie mai mobilă şi mai caricaturală decât a lui Ştefan Mihăilescu-Brăila în Buciurligă sau în Bacchus. Epocală e secvenţa cu tablourile: Voiculescu şi-a tras portret de cardinal sau doge, cocoţat la loc de cinste în căsoi, şi ne povesteşte cum vor urma la rând moştenitorii: tabloul fie-sii, apoi al nepoţicii. "Ca ale Regilor Franţei!" remarcă fin voice-over-ul lui Alecu, din postura de intervievator, şi Felix, hlizindu-se: "Hă-hă, da...!" Cum spunea autorul la conferinţa de presă, nici nu e nevoie să-l provoci, e un spectacol care se joacă de la sine!
La antipozi, Dinu Patriciu, cinic şi onctuos, povestind mândru despre toate jongleriile lui cu Midia-Năvodari, ne exemplifică pe hârtie (că le are p-astea cu desenul, doar e arhitect, nu?) cum mai întâi combinatul îi sugera un rechin... apoi o balenă... iar acum, de când şi cu ăia din Kazahstan, "o caracatiţă simpatică" (de simpatică ce e, te trec fiorii - ca efect al unui detaliu bine surprins de camera lui Andrei Butică). Şi încheie, Dinu Păturiciul nostru, zâmbind dezarmant: "În aceşti douăzeci de ani, m-am distrat copios...! Cât m-am mai distrat!"
N-avem timp şi n-avem spaţiu să descriem şi "prestaţiile actoriceşti" ale celorlalţi preopinenţi - dar, în fond, pentru asta există filmul, pe care trebuie să-l vedeţi neapărat! Cu atât mai mult cu cât, şi de astă dată, creativitatea lui Alecu Solomon e la înălţime - ba chiar mai mult decât în "Război pe calea undelor", unde deja se ilustrase printr-o serie de figuri de stil adecvate şi expresive, surprinzătoare în contextul sec-expozitiv cu care ne-au obişnuit documentarele standard. În cazul de faţă, o idee extrem de ingenioasă este aceea de a-i înconjura pe intervievaţi cu oglinzi în format mare, astfel încât spaţiul personal al fiecăruia (cabinet, birou, sală de şedinţe, etc.) să se transforme într-un adevărat triptic, îmbogăţit în continuare şi cu multiplicări succesive, personajul fiind văzut din numeroase unghiuri şi de la distanţe diferite - procedeu care aminteşte parţial, în sens plastic, de încăperile juxapuse unghiular din "Cold Waves". Tot în acel film, Alecu folosise nişte cadre cu fetişuri ale Iepocii de Aur (adidaşii de porc, paşaportul, etc.), pe suport rotativ; din aceeaşi familie imagistică, dar pe o altă paradigmă, fac parte aici decvenţele cu jucării Daiso (un fel de Lego japonez) şi modele de plastilină, care ilustrează şcolăreşte şi ludic multe dintre tezele şi faptele subiectului. În sfârşit, autorul îşi reia preocuparea pentru compoziţiile de tip "imagini în imagine" (cum era, în filmul amintit mai sus, interviul luat de Dan Diaconescu lui Pleşiţă, inserat cu ajutorul unui televizor filmat într-o vitrină). Aici, televizorul dobândeşte statut de personaj - şi pe bună dreptate, din moment ce, aşa cum Alecu Solomon însuşi proclamă, e mediul de comunicare ce s-a schimbat cel mai spectaculos şi mai semnificativ în România, de la Revoluţie încoace (motiv pentru care a şi ţinut neapărat ca din galeria intervievaţilor să facă parte şi Dan Diaconescu). Pentru a-şi introduce motivul narativ al rapelului la Ceauşescu, filmul începe cu cei doi copii ai lui Alecu jucându-se cu cuburi Daiso, în timp ce în planul secund, pe un ecran de televizor, apar imagini cu procesul şi execuţia lui Ody şi Siny (cadru de marcă, întrunind cele două elemente expresive de prim ordin care vor domina discursul cinematografic). Multe alte inserţii (din jurnale de actualităţi), care s-ar fi putut face foarte uşor prin montaj standard, apar tot pe mici ecrane încadrate în decor, uneori alcătuind adevărate panorame - iar în final ni se oferă o compoziţie cu "oameni-televizoare": manechine aşezate la mese, având în loc de cap monitoare pe care apar prim-planurile mogulilor.
Se remarcă un lucru interesant şi discutabil, apropo de aceste procedee. La o vedere superficială, multe dintre ele ar putea fi acuzate de didacticism şi, mai ales, un anume aer de improvizaţie şi neîmplinire - de exemplu, "fabula" întoarcerii lui Ceauşescu din morţi în "vizită de lucru" e din capul locului doar schiţată, apoi pierdută pe drum, pentru ca în final să ne fie reamintită prin câteva replici. Cred, însă, că mai degrabă decât a fi defecte, aceste conştiente "jumătăţi de măsură" nu fac decât să se integreze cu atât mai organic în structura semantică a filmului, prin faptul că evită capcana spectaculosului facil şi pe aceea de a deveni un scop în sine, rezumându-se la rolul strict de "cârlige" care să amorseze demonstraţiile într-o cheie accesibilă spectatorului, atât prin claritate, cât şi prin nepreteţiozitatea mijloacelor tehnice.
Cristian Tudor Popescu i-a reproşat lui Alexandru Solomon, cu prilejul conferinţei de presă, că şi-a menajat prea mult interlocutorii, că nu le-a pus întrebări incomode, că nu i-a întărâtat să-şi dea arama pe faţă. Ca de-atâtea ori, Cristi are dreptate - până la un punct: punctul în care acela ar fi fost alt film (poate mai bun, poate mai slab, cu siguranţă de o concepţie diferită). Alecu a optat conştient pentru o atitudine ponderată, politicos-binevoitoare, cu rezultatul de a-şi ajuta subiecţii să se relaxeze - şi, cum arătam mai sus, să se demaşte cu atât mai transparent. Nemulţumirea lui Cristi se baza pe faptul că, în aparentă contradicţie cu această neutralitate formală, Alecu sfârşeşte totuşi prin a exprima, fie şi doar implicit, o atitudine - dar am senzaţia că, departe de a crea astfel o disociere, autorul reuşeşte, dimpotrivă, să imprime filmului o dinamică interioară mult mai consistentă. Vizionarea "Kapitalismului - Reţeta noastră secretă", spre deosebire de dispoziţia mai mult sau mai puţin insipidă proprie documentarului în general, se lasă cu emoţii intense, cu hohote de râs irepresibile şi, cum bine spuneau unii dintre participanţi, cu un sentiment de covârşitoare tristeţe. Ce poate fi mai comic-deprimat decât să-l vezi pe Jiji Becali perambulându-se serafic prin plenul Parlamentului European, printre domni şi doamne care nici nu-l bagă-n seamă, în acordurile Simfoniei a IX-a de Beethowen picurată la caval - dacă nu cumva la frunză...?

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
15 aprilie, 2010, 11:00-13:02
Bucureşti, România

[civica65]

Cronică de film: Kapitalism – Reţeta noastră secretă (ZIUA ONLINE)

Rechin, balenă, caracatiţa. Acestea sunt, în viziunea miliardarului Dinu Patriciu, cele trei etape ale dezvoltării capitalismului românesc, pe care regizorul Alexandru Solomon le foloseşte în construirea discursului celui mai nou documentar al sau, “Kapitalism. Reţeta noastră secretă”.

Filmul se conturează printr-un raport constant între societatea comunistă şi cea post decembristă, având toate ingredientele unui documentar reuşit: parte artistică, satiră, umor. Pelicula ne introduce cu lejeritate în peisajul românesc post decembrist, pentru ca mai apoi să ne contureze paşii ”kapitalismului” prin perpectiva celor cinci intervievaţi: Dan Voiculescu, Ioan Niculae, George Copos, George Pădure, Dinu Patriciu, George Becali şi Dan Diaconescu. Un absent al documentarului este Sorin Ovidiu Vantu, cel a cărui implicare în unul dintre cele mai mari scanduluri financiare ale capitalismul românesc face în continuare valuri.
Fiecare dintre aceste personaje este o individualitate puternică, dar cu multe asemuiri, potrivindu-se astfel perfect întru discursul final, precum piesele unui puzzle. Interviurile nu par a avea ca scop descoaserea sau obţinerea de picanterii, fiind de altfel lipsite de acea nuanţa uşor violentă specifică jurnalismului. Ba mai mult, prin însăşi construcţia dialogului, regizorul îi conferă subiectului libertatea de a alege firul conversaţiei, de a-şi exprimă punctul de vedere. Punctul comun? Poate ego-ul puternic al unor oameni ce au reuşit să devină multimilionari într-o perioadă tulbure a istoriei româneşti. Printr-o lejeritate a dialogului, Solomon reuşeşte a le hrăni tocmai acest ego, căpătând proporţii maxime.

În acest sens, de memorat este momentul în George Pădure ne spune că s-a mulţumit cu 10 mililioane de euro, deşi ar fi putut avea sute…. Dan Voiculescu ne arată tabloul lui, acum aflat deasupra biroului fiicei sale Camelia, şi ne poveste cum acea sală va fi una a generaţiilor… Iar Dinu Patriciu mărturiseşte cum s-a distrat mult făcând bani şi recunoaşte că acest lucru a fost posibil bazându-se chiar pe managementul defectuos şi nepriceput al statului.

Suprinzator sau nu, discursul final este ţinut de Dan Diaconescu. Chiar dacă în teorie ştim ştim despre acesta că este un afacerist abil, îmbogăţit în urmă unui show ce exploteaza dramele şi latura noastră balcanică, suntem mai familiarizaţi cu imaginea lui de la OTV, cea de prezentaror. Spre deosebire de personajul moderator, omul de afaceri ni se conturează că o persoană lucidă, obiectivă, ce exprimă la rece punctul în care a ajuns societatea românească: după ‘89 cei care au ştiut şi au vrut să fure sunt milionari acum, cei cărora le-a fost frică regretă şi sunt mult mai săraci. E trist, dar adevărat. Iar această este zonă în care s-a poziţionat şi filmul: lucidă, transparentă, tristă, dar fără a fi dureroasă. Nu este vorba de un atac la adresa mogulilor, ci mai curând de o descriere a lor raportată la societatea românească, dintr-o perspectivă artistică.

Totodată, poate că titlul în engleză “Kapitalism. Our improved formula”, se potriveşte mult mai bine decât cel românesc sau francez. Nu ştiu dacă este o reţetă secretă şi nemaivăzută, dar cu siguranţă este una îmbogăţită, în stil pur românesc.

Info Plus

[sergiuseling]

Bine, recunosc că e mai bun ca cel al lui Moore. Nu era nici greu având în vedere cât de anapoda și plin de confuzii era acela.
Dar nici acesta nu e nu știu ce. Ideea e aceeași pe care o tot auzim, pe care ne-o spun și personajele, cu băieții deștepți, cu foștii securiști, cu nu poți să te îmbogățești decât dacă furi. Să nu mai spun de scena finală când se întreabă cine plătește și se întoarce cu fața la noi.

Nu mi-a spus nimic nou, sau ceva care să nu știu. Asta e România pe care am văzut-o de nșpe mii de ori în ultimii 20 de ani la TV. Filmul nu e altceva decât încă 70-75 de minute, sau cât o fi durat, din aceeași partitură de care sunt săturat până peste cap.

[Pashpix]

Kapitalismul vesel
De GRID MODORCEA (Tricolorul)

La EuroCinema am putut vedea documentarul Kapitalism - reţeta noastră secretă, despre care se face mare caz, că ar dezvălui secretele apariţiei unor capitalişti precum Copos, Pădure, Vântu, Patriciu, Voiculescu sau Becali. Dar filmul nu este altceva decît o afacere plătită pentru a le face reclamă celor mai bogaţi oameni din România, inclusiv unui om de televiziune ca Dan Diaconescu. Majoritatea adevărurilor care se spun în acest film sînt cunoscute din mass-media, filmul nu aduce nimic, absolut nimic nou. Revedem aceiaşi îmburgheziţi, vîrfurile lor, cu prestaţiile cunoscute, selectate de autorul filmului, Alexandru Solomon, un evreu căruia probabil îi convine situaţia. El e la fel de vesel ca şi personajele pe care le prezintă, în frunte cu un alt farseur de presă, şugubăţul Diaconescu. Un secret pe care îl ştie toată lumea, nu e nici un secret. Mai degrabă am spune că filmul este o trecere în revistă a situaţiilor unor moguli, care ne fac scîrbă. Solomon nu are nici o scîrbă, iar această armă miraculoasă de investigare, documentarul, este folosită ca o formă ilustrativă. Nu trece dincolo de ambalajul portretistic. Încearcă să se folosească de desenul animat, pentru a ne arăta cum imperiul mogulilor este asemenea unor castele de nisip sau pentru a ne arăta cum e sfîrtecată România, numai că un film precum Umbra al lui Ion Truică a spus-o demult şi într-un limbaj metaforic mult mai percutant. Ne aşteptam ca autorul să pătrundă în culisele unor afaceri, să facă dezvăluiri serioase, aşa cum făcuse în documentarele anterioare. Nu e nici un secret, de pildă, să dai o cifră sau alta, cîte milioane are unul sau altul, sau să scrii că în România 32 la sută din PIB revine corupţilor. Explicaţia ar fi că virtualii corupţi, văzînd că nu li se întîmplă nimic adevăraţilor corupţi, că de 20 de ani nimeni nu este pedepsit, au urmat şi ei această cale veselă, hoţia. Restul populaţiei e alcătuită din fraieri şi resemnaţi. Iar cei cinstiţi, revoltaţii, au plecat, fac parte din cei 4 milioane de români aflaţi în afara ţării. Filmul are pe generic producători francezi, ceea ce însemană că Occidentul este interesat să afle cum a fost posibil ca într-una din cele mai sărace ţări din UE să existe cel mai mare număr de îmbogăţiţi. Care e secretul? Secretul nu ni se spune, însuşi autorul filmului comentează că nu a înţeles cum a fost posibilă trecerea de la proprietatea de stat la proprietatea privată. El nici nu se întreabă de ce aceşti umflaţi pe care îi chestionează, repetă că în România există un mit, că averile s-au făcut prin hoţie. Asta spune şi Patriciu, şi Pădure, care îi răspunde unui prieten cînd îl întreabă dacă mai e ceva de furat.


Deci, hoţia ar fi un mit. Şi Patriciu, Voiculescu şi ceilalţi sînt cuprinşi de o veselie neobişnuită, spunînd că se simt bine în România, că se distrează, Patriciu, arhitect fiind, chiar arată că ştie să deseneze. Şi ce credeţi că desenează el? Peşti, balene şi caracatiţe! Aşadar, pentru ei România e ţara lui dolce far- niente, o mare veselie pe baza proştilor! V-am făcut-o, fraierilor! Mi-a venit în minte ce spune marele rabin în filmul fraţilor Coen, Un om serios: "Ce se întîmplă atunci cînd adevărul se bazează pe minciuni?" Poate nu au furat, dar au minţit, au înşelat, au fraierit în stînga şi în dreapta! Oare înşelăciunea nu e o formă de hoţie? Patriciu e meşter în poveşti. El le spune tuturor poveşti. Cum face şi atunci cînd are loc o tranzacţie cu nişte petrolişti coreeni! Problema pe care nu o atinge defel Solomon - şi de la care ar fi trebuit să înceapă ancheta despre "reţeta secretului", este următoarea: cine le-a permis să facă aceste tranzacţii? Cine le-a permis să cumpere pe nimica toată rafinării, terenuri, fabrici etc.? Să spunem că ei au riscat, că au investit în nişte fabrici falimentare, dar statul nu are nici un control asupra acestor averi fabuloase? Ce-au făcut guvernele care s-au succedat, cum de au permis această fraudă disproporţionată? Aşa se explică de ce nici unul nu dă socoteală, dimpotrivă, sfidează legile statului! Şi nu avem nici o întrebare măcar, ce fac aceşti "kapitalişti" cu banii? Rokefeller a investit în minuni culturale, ca MoMA, dar ai noştri? Or fi cumpărat oare măcar un tablou de artă? E bine că în final filmul face din aceste personaje nişte fantoşe, fiindcă le imaginează ca pe nişte manechine avînd în loc de cap un televizor, pe ecranul cărora ele apar, iar în comentariu ni se spune că la masă mai sînt doar firimituri, dar că locurile sînt ocupate. Trebuie să ne apropiem tiptil şi să le mîncăm în picioare. Mă uitam la acele figuri buhăite, inconştiente, Patriciu, Voiculescu et co., prezentaţi ca nişte eroi, dar, aşa cum am mai văzut şi în alte părţi, istoria le-a şters întotdeauna celor ca ei rînjetul de pe faţă. Şi cine o s-o facă primii? Chiar copiii lor, dacă vor merge puţin mai departe şi dacă se vor deştepta. Copiii acestor monştri îi vor decapita. E şi o secvenţă cînd un copil strică jocul de plastilină, care imaginează averea tatălui său. Apoi filmul mai are un laitmotiv, pe Ceauşescu, raportarea permanentă la el. A fost mai bine înainte sau acum? Dar este o mare greşeală a lui Solomon. Raportarea românilor nu este la Ceauşescu, ci la nivelul de viaţă existent în alte părţi ale lumii. Autorul este naiv dacă îşi imaginează că istoria unui popor se reduce la două epoci atît de scurte şi trecătoare. Lui îi scapă complet România profundă şi raportarea la marile valori ale lumii, la marile cuceriri ale omenirii.

[Pashpix]

Lungmetrajul „Kapitalism” al lui Alecu Solomon face deja vâlvă în săli

Andrei Nourescu, ProSport

"Kapitalism", un film cu şi despre îmbogăţiţii tranziţiei, este atacat în instanţă de George Copos. unul dintre protagoniştii peliculei, la doar câteva zile de la lansarea lungmetrajului.

Pelicula zugrăveşte un portret sarcastic al României capitaliste, descriind drumul de la comunism la democraţie prin realizările câtorva magnaţi precum Dinu Patriciu, Dan Voiculescu şi Ioan Niculae. Aceştia pot fi urmăriţi într-o serie de ipostaze inedite, la ei acasă, în reuniuni de afaceri sau în croaziere cu iahtul, explicând fiecare propria reţetă a succesului. Pelicula este regizată de Alexandru Solomon şi este produsă în colaborare cu postul francez Arte. Fragmente importante din film sunt dedicate celor mai importanţi investitori din fotbalul românesc, Gigi Becali şi George Copos. Este prima dată când cei doi apar într-un lungmetraj difuzat în cinematografe.

Copos, în fabrică, în halat alb

George Copos vorbeşte din biroul său de la ANA Holding, apoi este filmat pe vasul său cu care participă la regate. Dar cele mai interesante imagini care-l au pe Copos în prim-plan sunt din interiorul fabricii sale de panificaţie. Îmbrăcat în halat alb, patronul Rapidului supraveghează liniile de producţie şi discută cu angajatele. Contactat de ProSport, George Copos şi-a declarat nemulţumirea vizavi de film, la a cărui premieră a asistat vineri. "Este o prezentare tendenţioasă şi am putea să-i dăm în judecată. Ce vină am eu că am avut succes în afaceri, făcute corect? Numai eu ştiu cum în primii ani mă trezeam la trei şi jumătate noaptea ca să plec în fabrică… M-am păcălit, îmi pare rău că am acceptat să apar în film. Bine a făcut Vântu, că a refuzat", a spus Copos. Conform lui Ioan Niculae, citat de Hotnews, Copos va cere în instanţă blocarea filmului de la difuzare.

Gigi, filmat la Strasbourg

Lui Gigi Becali i-a fost dedicat finalul filmului. Patronul Stelei vorbeşte din biroul său de europarlamentar de la Strasbourg. "Aşa cum m-am acomodat în arest, aşa m-am acomodat şi ca politician, mă adaptez oriunde", spune Becali. În film apare şi Ioan Niculae, patronul de la Astra Ploieşti. Miliardarul recunoaşte cu nonşalanţă că a fost ofiţer de Securitate în anii 80. Iar Dan Voiculescu dezvăluie că în 1989, când era şeful Crescent, avea un salariu de 5.000 de dolari! Interesantă este reacţia publicului din sală. Dacă la replicile lui Patriciu sau Voiculescu s-au auzit chiar şi fluierături, imaginile cu Gigi Becali au fost primite cu aplauze!

Ceauşescu, în dialog cu Copos şi Becali

Dar una dintre cele mai inedite declaraţii din film îi aparţine lui Dinu Patriciu. "Capitalismul e imoral. Există un fel de mitologie pe dos a succesului: nu poţi să ai succes decât dacă furi... M-am distrat foarte bine anii ăştia. Şi mi-a plăcut", încheie, spumos, cel mai bogat român. Ultima replică din film este imaginară şi îi aparţine lui Nicolae Ceauşescu. "V-aţi descurcat bine", le spune Ceauşescu bogaţilor României. "Simt că am supravieţuit în fiecare dintre voi", conchide fostul dictator.

Mă şi plictisisem de câte telefoane îi dădusem lui Becali. Vorbeam maximum 50 de secunde, apoi mă expedia. L-am prins, totuşi, la Strasbourg şi a fost OK
Alexandru Solomon, regizor

Ţin minte când m-au filmat la Strasbourg. Am auzit că publicul mă aplaudă în săli şi lucrul ăsta spune multe. Încă n-am văzut filmul
Gigi Becali, patron Steaua

[Pitbull]

Superb!

Se pare cä Alecu a dat lovitura!

Dacä baragladina de Copos îl dä în judecatä... Woo-wieee...!
Mä întreb, numai: cât de bou poti sä fii, ca sä nu te prinzi cä mai mult bine îi faci?
Si apoi: dacä esti atât de bou (pe directia asta, nu pe alta)... cum ai reusit în afaceri...?
Sculându-t(i-s)e la trei noaptea - sä te duci în fabricä...!!!

[rvn]

Copos nu a avut succes in afaceri pe calea asta! in nici un caz!
nu uita ca nevasta-sa, era o bucatareasa excelenta acum vreo douazeci de ani! facea niste prajituri delicioase cu care isi servea colegii de la serviciu....asa si-a descoperit vocatia, de mare afacerista si nevasta de viitor patron...
Copos n-a fost decat un prapadit de secretar UTC.in rest, smanglitor de mana a saptea!

[Pitbull]

Päi da, si eu ce-am zis?
Sau voiai sä pun indicatie de regie:
PITBULL (ironic): - Sculându-t(i-s)e la trei noaptea - sä te duci în fabricä...!!!

[rvn]

doar am completat ce ai vrut tu sa zici! am mai nuantat putin metoda aplicata de el in urma careia s-a imbogatit din afaceri! si cred ca majoritatea au procedat la fel, nu?
toti bogatii lumii au rabdat de foame inainte sa ajunga putrezi de bogati! dar, sa fie al naibii daca a furat vreunul,cum au furat astia ai nostri...ca din afaceri curate nu cred ca s-au ajuns!

[Pitbull]

Ah, da! ASA te vreau!
Complementaritatea e mama întelepciunii!

...Si acum, sä iau putinä distantä, cä iar sar ästia de fund în sus!

[rvn]

nu suporta nimeni favoritismele! mi se pare corect! te rog sa nu ma vrei asa,pit! ci, attfel!

[Pitbull]

OK, back to topic.

Abia acum am väzut cä Grid iar bate câmpii cu dizgratie în "Tricovorul".
Uite, de-asta sunt eu prieten cu el: cä habar n-are sä mintä! Când e sincer, scrie excelent. Când räspunde la comanda lui W.C. Tudor, numai prostii-i ies din keyboard!

[illotempore2002]

Eu m-am saturat de expresia rasu-plansu. E suprautilizata.

[Floydman]

filmul pare savuros, din descrieri....dar nu prea l-as vedea...ce sa fac? sa imi fac iar sange rau? sa mi se spuna ce stiu de foarte mult timp? lehamitea e mai mare decat curiozitatea.cel putin acum