[Federico]

Foarte bun filmul. Inspira senzatia aia brevetata de un fost mare fotbalist ceh cum ca e ceva in neregula cu sistemul. Nu doar ca mai are scapari, ca se mai gripeaza, ca deh, oameni sintem, dar ca este per essentiam facut sa calce in picioare demnitatea individului. Nu este o critica, dar m-am gandit ca ar fi functionat mai bine daca turna si un pic de absurd enigmatic semi-suprarealist. La scenele care prezinta munca de ocna in aer liber ma tot cicalea ideea ca se putea face mai mult daca se spuneau mai putine – sa nu fie vorba de o ocna clasica, sa nu stim cum a ajuns acolo personajul, sa fie ceva mai mult si mai enigmatic decit un caz de un caz legal-prozaic de munca silnica. Povestea asa cum s-a fosilizat ea pe pelicula aduce prea mult a eseu jurnalistic. Repet, nu e un repros, reprosurile care incep cu trebuia cred ca sunt cea mai neavenita abordare posibila, si fac observatia doar prin prisma discutabilului potentialul kafkian al filmului, nici nu vreau sa ma gindesc cum ar fi afectat incizia asta locala organismul narativ general, dar zic doar asa.

De asemenea, vreau sa mai zic ca m-a surprins sa nu resimt aproape deloc decalajul isotoric dintre prezentul nostru si anii 20-30 in care s-a nascut filmul. Nu mai deschisesem de multa vreme un vin atit de vechi. Pot vedea ca exista diferente formale, tehnice, fizice intre cum se ilustra un gest sau o interactiune atunci si cum se ilustreaza acum, dar nu ma mai deranjeaza. Realismul fotografic nu mai interfereaza cu realismul psihologic. Ca sa exemplific cu o chestie concreta: pe vremuri, scena in care protagonistul primeste o lovitura de pumn in falca de la un gardian ca urmare a unei tentative neautorizate de a-si sterge fruntea de sudoare -- scena aia ar fi riscat sa ma faca sa opresc filmul. Ca ce inseamna aia, in realitate oamenii nu se bat asa unii pe altii. Dar acum nu doar ca mi se pare un detaliu neglijabil ci chiar -- mai important, pentru ca problematica asa se aplica si la aspecte neneglijabile precum jocul actorilor—defensibil in principiu. Nu conteaza gestul in sine, ci ideea acelui gest. Nu imaginea, ci prototipul ideal din mintea spectatorului care corespunde acelei imagini. Imaginea filmica nu este realitatea filmica, este doar harta acelei realitati. Obiectul de arta nu este opera. De-asta stramosii nostri nu erau niste retardati al caror gust estetic era de nivelul unei maimute senile (cum eram eu convins prin clasa a X-a) doar pentru ca se multumeau cu maniera de distribuire a pumnilor si gloantelor care era la moda atunci, spre deosebire de tehnicile moderne hiper-realiste de imprastiere a creierilor si stalcire a oaselor din filme ca Heat sau The Departed. Aspectele astea de suprafata sunt doar conventii ce variaza dupa cum bate vintul capricios al istoriei. Diferenta in cazul asta nu implica inferioritate. Inca o data: nu imaginea sau gestul in sine, ci ideea. (warning: ganduri vag originale, nu regurgitari 100% livresti nerusinate)

* * * *