Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 01 Nov 2019, 12:23

M.Blecher şi F.Kafka-Metamorfoză și Jurnale,singurătate, alienare şi moarte-"Cel care,viu fiind,n-o scoate la capăt cu viaţa,trebuie să-şi folosească o mână ca să ţină cât de cât la distanţă deznădejdea care-l cuprinde când se gândeşte la propria lui soartă şi asta cu prea puţin succes;cu cealaltă mână însă,poate să-şi însemneze undeva ce vede el printre ruine,pentru că vede mult mai mult şi mai altfel decât ceilalţi;în fond,el e un mort în viaţă şi tot el e singurul supravieţuitor real.Asta presupunând că nu-i trebuie amândouă mâinile,sau şi mai multe mâini decât are,ca să lupte împotriva deznădejdii”.(Franz Kafka *Pagini de jurnal şi corespondenţă, 19 octombrie 1921)
***
Max Blecher"Vizuina luminata,“jurnal de sanatoriu” publicat postum de Sasa Pana in 1947**Într-o primăvară,în zăpada dezgolită departe de oraș,pe câmpiile dezghețate cu gunoaie fumegânde în soare și stârvuri,descoperii un cal mort ce fusese mâncat de lupi în iarnă și putrezea acum în aerul călduț și umed al primăverii într-un zumzet de muște și de gândaci ce foiau în el.Totul era murdar,puturos,cărnuri stricate și verzi cu lichide ce se scurgeau vâscos dintre mușchii putrezi,însă capul,ei bine capul era splendid,ca de fildeș,cu totul și cu totul alb,insectele îl atacaseră mai întâi și îi roseseră pielea până la os,lăsând un craniu superb cu dinții mari galbeni dezgoliți,un strașnic bibelou artistic pentru o vitrină cu porțelanuri fine și fildeșuri scumpe.În față găurile ochilor priveau negre la soarele halucinant și la câmpia în descompunere.Era un craniu atât de curat și de frumos,încât părea desenat și într-adevăr se vedeau toate încheieturile dintre diferitele lui oase ca niște splendide și fine caligrafii scrise pe os cu o dexteritate și un rafinament cât se poate de desăvârșit.Și cum nu mă gândisem la asta?Iată,astea erau găurile negre care mă priveau,care mă priveau pe dinăuntru.Eram în craniu,în craniul calului,în splendidul și uscatul gol al oaselor lui uscate.Era odaia mea,o odaie ca oricare?erau crăpăturile pereților crăpături adevărate?În care colț mă uitam regăseam craniul,interiorul de ivoriu și oase,crăpăturile pereților nu erau decât încheieturile cu care se strângeau oasele.Și rândul acela de obiecte galbene și lungi, rânjind la mine erau cărți sau dinți?erau dinți,cu adevărat dinții calului, și eu eram în craniu,în craniul lui.În spatele meu,departe,se întindea stârvul în putreziciune.Tot sanatoriul putrezea acolo alungit,cu totul descompus.cu coastele afară,foșnind de gândaci și de viermi care îi rodeau stârvul.Și nu numai gândacii îl rodeau,erau și șoarecii care îl invadaseră și care ronțăiau și ei cu bucurie din hoit,din sanatoriul putred,plin de purulențe și de cărnuri descompuse,uitat în vijelie,sub croncănitul corbilor și urletul vânturilor.
Eram pe ciment, dârdâiam de frig și nu știam ce să fac.**
***
"Într-o bună dimineaţă, cand Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate,se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare.Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri, plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă.
Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.(..)„Să dispară, strigă sora, este singura cale, tată !Trebuie să te eliberezi de gîndul că el este Gregor. Toată nenorocirea noastră provine din faptul că am crezut
atîta vreme acest lucru.Dar cum ar putea să fie Gregor ?Dacă ar fi fost el, ar fi înţeles de mult ca nu e posibilă convieţuirea între oameni şi astfel de animale şi ar fi plecat de bunăvoie.Atunci n-am mai fi avut nici un frate, dar ne-am fi putut continua viata şi i-am fi cinstit memoria.Daraşa,animalul ăsta ne urmăreşte,ne goneşte chiriaşii parc-ar vrea să pună stăpînire pe întreg apartamentul şi să ne silească să înnoptăm pe uliţă.Uite, tată, ţipă ea deodată, iar începe !"/Metamorfoza, Franz Kafka
***
Mâinile tale pe piano ca doi cai
Cu copita de marmură
Mâinile tale pe vertebre ca doi cai Cu copita de trandafiri
Mâinile tale în azur ca două păsări
Cu aripi de mătase
Mâinile tale pe capul meu
Ca două pietre pe un singur mormânt/Max Blecher-"Corp Transparent"(Mâinile tale)
***
«Şi-acum ?»se întrebă Gregor,uitîndu-se în jur prin beznă. Curînd făcu descoperirea că nu se mai poate mişca de loc. Nu-l miră cîtuşi de puţin,mai degrabă i se păru neverosimil că fusese într-adevăr în stare,pînă acum,să se urnească din loc cu picioruşele lui firave.De altfel,îi era destul de bine.E drept că-l săgetau dureri prin tot corpul,dar avea impresia că nu mai simţea nici mărul putred înfipt în spinare,nici inflamaţia din jurul lui,care era acoperită de praf scămos.îşi aminti din nou de familie,cu duioşie şi dragoste.Ştia şi el că trebuie să dispară şi hotărîrea lui era mai fermă chiar decît cea a surorii sale.Rămase astfel,în starea aceasta de meditaţie paşnică şi vană,pînă cînd orologiul din turn bătu al treilea ceas spre dimineaţă.Mai apucă să vadă şi mijitul zorilor,afară,în faţa ferestrei.Apoi,fără să vrea,lăsă capul să-i cadă în jos şi,din nările lui,mai adie slab o ultimă suflare."
„Ia veniţi să vedeţi,a crăpat ; zace pe jos,mort de-a binelea !"

01 Nov 2019, 12:23	#1733
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 631	M.Blecher şi F.Kafka-Metamorfoză și Jurnale,singurătate, alienare şi moarte-"Cel care,viu fiind,n-o scoate la capăt cu viaţa,trebuie să-şi folosească o mână ca să ţină cât de cât la distanţă deznădejdea care-l cuprinde când se gândeşte la propria lui soartă şi asta cu prea puţin succes;cu cealaltă mână însă,poate să-şi însemneze undeva ce vede el printre ruine,pentru că vede mult mai mult şi mai altfel decât ceilalţi;în fond,el e un mort în viaţă şi tot el e singurul supravieţuitor real.Asta presupunând că nu-i trebuie amândouă mâinile,sau şi mai multe mâini decât are,ca să lupte împotriva deznădejdii”.(Franz Kafka Pagini de jurnal şi corespondenţă, 19 octombrie 1921) Max Blecher"Vizuina luminata,“jurnal de sanatoriu” publicat postum de Sasa Pana in 1947Într-o primăvară,în zăpada dezgolită departe de oraș,pe câmpiile dezghețate cu gunoaie fumegânde în soare și stârvuri,descoperii un cal mort ce fusese mâncat de lupi în iarnă și putrezea acum în aerul călduț și umed al primăverii într-un zumzet de muște și de gândaci ce foiau în el.Totul era murdar,puturos,cărnuri stricate și verzi cu lichide ce se scurgeau vâscos dintre mușchii putrezi,însă capul,ei bine capul era splendid,ca de fildeș,cu totul și cu totul alb,insectele îl atacaseră mai întâi și îi roseseră pielea până la os,lăsând un craniu superb cu dinții mari galbeni dezgoliți,un strașnic bibelou artistic pentru o vitrină cu porțelanuri fine și fildeșuri scumpe.În față găurile ochilor priveau negre la soarele halucinant și la câmpia în descompunere.Era un craniu atât de curat și de frumos,încât părea desenat și într-adevăr se vedeau toate încheieturile dintre diferitele lui oase ca niște splendide și fine caligrafii scrise pe os cu o dexteritate și un rafinament cât se poate de desăvârșit.Și cum nu mă gândisem la asta?Iată,astea erau găurile negre care mă priveau,care mă priveau pe dinăuntru.Eram în craniu,în craniul calului,în splendidul și uscatul gol al oaselor lui uscate.Era odaia mea,o odaie ca oricare?erau crăpăturile pereților crăpături adevărate?În care colț mă uitam regăseam craniul,interiorul de ivoriu și oase,crăpăturile pereților nu erau decât încheieturile cu care se strângeau oasele.Și rândul acela de obiecte galbene și lungi, rânjind la mine erau cărți sau dinți?erau dinți,cu adevărat dinții calului, și eu eram în craniu,în craniul lui.În spatele meu,departe,se întindea stârvul în putreziciune.Tot sanatoriul putrezea acolo alungit,cu totul descompus.cu coastele afară,foșnind de gândaci și de viermi care îi rodeau stârvul.Și nu numai gândacii îl rodeau,erau și șoarecii care îl invadaseră și care ronțăiau și ei cu bucurie din hoit,din sanatoriul putred,plin de purulențe și de cărnuri descompuse,uitat în vijelie,sub croncănitul corbilor și urletul vânturilor. Eram pe ciment, dârdâiam de frig și nu știam ce să fac. * "Într-o bună dimineaţă, cand Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate,se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare.Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri, plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.(..)„Să dispară, strigă sora, este singura cale, tată !Trebuie să te eliberezi de gîndul că el este Gregor. Toată nenorocirea noastră provine din faptul că am crezut atîta vreme acest lucru.Dar cum ar putea să fie Gregor ?Dacă ar fi fost el, ar fi înţeles de mult ca nu e posibilă convieţuirea între oameni şi astfel de animale şi ar fi plecat de bunăvoie.Atunci n-am mai fi avut nici un frate, dar ne-am fi putut continua viata şi i-am fi cinstit memoria.Daraşa,animalul ăsta ne urmăreşte,ne goneşte chiriaşii parc-ar vrea să pună stăpînire pe întreg apartamentul şi să ne silească să înnoptăm pe uliţă.Uite, tată, ţipă ea deodată, iar începe !"/Metamorfoza, Franz Kafka * Mâinile tale pe piano ca doi cai Cu copita de marmură Mâinile tale pe vertebre ca doi cai Cu copita de trandafiri Mâinile tale în azur ca două păsări Cu aripi de mătase Mâinile tale pe capul meu Ca două pietre pe un singur mormânt/Max Blecher-"Corp Transparent"(Mâinile tale) * «Şi-acum ?»se întrebă Gregor,uitîndu-se în jur prin beznă. Curînd făcu descoperirea că nu se mai poate mişca de loc. Nu-l miră cîtuşi de puţin,mai degrabă i se păru neverosimil că fusese într-adevăr în stare,pînă acum,să se urnească din loc cu picioruşele lui firave.De altfel,îi era destul de bine.E drept că-l săgetau dureri prin tot corpul,dar avea impresia că nu mai simţea nici mărul putred înfipt în spinare,nici inflamaţia din jurul lui,care era acoperită de praf scămos.îşi aminti din nou de familie,cu duioşie şi dragoste.Ştia şi el că trebuie să dispară şi hotărîrea lui era mai fermă chiar decît cea a surorii sale.Rămase astfel,în starea aceasta de meditaţie paşnică şi vană,pînă cînd orologiul din turn bătu al treilea ceas spre dimineaţă.Mai apucă să vadă şi mijitul zorilor,afară,în faţa ferestrei.Apoi,fără să vrea,lăsă capul să-i cadă în jos şi,din nările lui,mai adie slab o ultimă suflare." „Ia veniţi să vedeţi,a crăpat ; zace pe jos,mort de-a binelea !"