@omul din dulap
Nu, omule, nu vreau să placă vecinilor, prietenilor, spectatorilor, ci aş vrea ca ei să se poată identifica cu personajele, să le pese de personaje. Cu rare excepţii filmul românes este "rece". Poţi recunoaşte situaţii, tipuri de oameni, dar nu participi, nu te identifici cu ele, nu te prea afectează ceea ce fac şi ceea ce li se întâmplă. Miza nu există sau e mizeră. De pildă în 4,3,2 cu cine "ţine" spectatorul? Sigur, cei mai vârstnici care au trecut prin situaţiile din film zic: "Da, dom'le chiar aşa se întâmpla!"... şi cam atât. Eventual trăiesc o emoţie rememorând propria tragedie. Dar, le pasă de personaje? Simt că li se opreşte respiraţia, sunt gata să plângă de mila studentelor din film? Nu prea. Eventual, o mică revoltă împotriva unor vremuri şi a unui sistem.
Şi pentru că bremen pomeni de "Moartea domnului Lăzărescu"... Recunoaştem un sistem, recunoaştem tipuri de medici, dar chiar ne pasă dacă domnul Lăzărescu scapă sau nu? Multe dintre filmele noastre sunt fotografii, radiografii, descrieri ale unei realităţi pe care o putem vedea în jurul nostru. Şi se opresc aici. De ce să dau banii pe un bilet la cinema? Ca să văd ceea ce văd în jurul meu pe gratis?! Îmi pare rău, dar mă îndoiesc de faptul că autorii unor asemenea filme simt vreo emoţie adevărată, în afară de "vai, ce chestie mişto am făcut". Mă îndoiesc că ei ţin la personajele lor. Filmele făcute fără sentimente nu trezesc, nici spectatorului, sentimente. Mai ales dacă te doare în cot de spectator, că, deh! spectatorul e ţărănoi şi nu înţelege ARTA.
Filmul românesc se face pe banii statului, pentru festivaluri, şi nu rezistă testului la public. Din păcate, fără banii statului n-am produce niciun fel de filme. Părerea mea...
