One-shot response (Malle on Le Feu Follet -- mai interesant interviul decat filmul, apropo):
^Chiar recent m-am uitat si eu la chestia asta. De doua ori si ma pregatesc pentru o posibila treia (poveste lunga si subiectiva, don’t ask). Sa intru-n detalii? Ok, daca insistati. Dar scurt si la obiect, ca-s in criza de timp. Pot incep cu faptul ca dupa primele 73 de sec eram gata sa-i fubipt un drop-kick a la Jonny Wilkinson de sa-l zbor dincolo de stratosfera. I mean, monsieur Malle, n-am nimic cu tine, doar ca se pare ca a existat o neintelegere. eu aveam de gand sa vad un film… daca dta ti-ai propus sa-mi citesti din cartea pe care cica o adaptezi, multe succesuri cu asta, dar nu esti genul meu. Am strans din dinti insa si-am trecut de partea asta. Din fericire, in materie de naratiune din off acolo s-a consumat totul. N-a fost un capat de tara aspectul. Ce mi-a tot re-atzitzat constant pana la final veleitatile refulate de rugby-ist ratat a fost muzica. Ce face Malle cu muzica aici mi se pare pornografie curata. Malle nu-l foloseste pe Satie pe post de carja, de proptea, de auxiliu semi-simbiotic etcaetebla etcaetebla, ci il incaleca fara menajamente si-l trateaza asa cum i-o cere pozitia respectiva. Am mai vazut muzica deja-facuta preluata de regizori in lucrarile lor si mereu mi-a frant corasonu’ sa-i vad cum isi bat joc de demnitatea Filmului, dar de obicei ‘marii’ autori incercau sa construiasca o penumbra originala de semnificatii in jurul ei, sa o transfigureze prin recontextualizare cumva, dar aici nu, nene, ce vorbesti?… aici relatia dintre muzica si imagine e cea mai directa si rudimentara si evidenta si previzibila si obscena dintre relatiile posibile. Aici muzica e un personaj in sine. Sau: o ‘voce’ in plus prin care personajul principal isi varsa oful. Sau o comanda despotica a eului auctorial inregimentandu-si audienta cu emotii gata facute si nu limitandu-si plamadeala audio-vizuala la a fi o rampa discreta de lansare a spectatorului catre niste sentimente ne-prihanite de mijlocirea unei terte instante perceptivo-ideologice, daca-ntelegeti ce vreau sa spun pt ca eu cu siguranta n-am nici cea mai vaga idee (dar hei, se-ntampla si la case mai mari – cheers Faulkny! ca va, ca va?) Asta in termeni de maioneza, err, asta, muzica. Ce mi-a mai priponit impulsul de a sari in sus si a striga ‘yay, best movie ever! best movie ever!’ a fost, primo, ca se vorbeste prea mult totusi (ca si-n cazul emulului sau contemporan de obarsii septentrionale: Oslo 31st) chiar daca nu dinspre ‘culise’, si, secundo, ca se vorbeste ce se vorbeste – continutul dialogului nu este unul din care noi tre sa ne prelucram fragmente din insemnatatea ultima a operei, nu, nimic de felul asta; dialogul se afla deja sub ocupatia ostentativa si ferma a majoritatii concluziilor explicite care se pot trage despre personajul filmului si despre soarta lui. In rest e o capodopera… J/K…Nu, dar actorul central chiar e bun. Nu ca joaca cine stie ce, e vorba dpmdv in primul rand de relieful lui fizionomic, cum ii este sculptata fata de la natura + micile retusuri adaugate deliberat ca sa completeze grimasa aia pe care-o afiseaza in fiecare cadru si pornind de la care - scuzati ponciful ridicol de ieftin – se pot scrie tratate (intregi - se putea?) de psihologie cu aplecari inspre metafizica… Nu, nici macar nu e amuzant. Anyway, ideea care ramane e ca mina lui Maurice Ronet din acest film e una dintre pietricelele pretioase de pe plaja cinematografiei care merita colectionate (cum se zice ca ar zice poetii... ). Iar in legatura cu ‘replica’ propriu-zisa de mai sus, nu c-as tine sa deschid vreuna din cutiile Pandorei, dar pe langa faptul c-o suspectez ca nu duce nicaieri daca e luata la o analiza atenta, cred ca e un falset pseudo-aforistic chiar si la suprafata. Nu asta e problema indivizilor reprezentati de filmul asta. Ci exact invers. Malick-ul din ‘Arborele Filogenetic’ e cel care-a nimerit-o. Problema indivizilor amputati de capacitatea de afectiune (senzatia aia de vacuitate autodevoratoare pt cel care-o intretine) nu se reduce, cauzal, la curgerea gastropodica a timpului sau vietii, ci din contra, la faptul ca ace(a)sta trece pe langa ei ca un metrou pe langa un peron in dreptul carui nu se mai sinchiseste sa incetineasca sau stationeze, fara sa lase nicio diferenta si nicio dara faptul ca a trecut pe acolo; ca si cum n-ar fi trecut. Asa ca dp lor dv ideea e ca e preferabil sa forfetezi meciul intr-o clipita decat sa asisti neputincios la acumularea continua a umilintelor care prefigureaza infrangerea finala. Asa auzisem. In fine. Scuzati derapajul, nu pot sa ma controlez. Dar promit ca-i ultima oara.
PS: Multumiri speciale unui
pasabil(calm your balls down, V, glumesc de data asta!) blogar roman pentru asigurarea materialului bibliografic necesar intocmirii acestei disertatii.
