Thread: Teatru
View Single Post
Old 10 Mar 2010, 00:18   #203
Pitbull
Unlikely Messiah
 
Pitbull
 
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
Cacealma fără miză - "Poker"
"Toţi e hoţi şi creminali"

Scuză-mă, Nene Iancule, pentru că te citez în context, jur c-o fac doar o dată, acum la început, şi gata. Şi numai ca să explic clar şi chiar pe înţelesul tuturor că o satiră politică e de neconceput fără două trăsături definitorii: creativitate (adică originalitate, imprevizibil, umor, sclipire) şi credibilitate (o logică internă de fier, caractere consistente, dialoguri fireşti). Altfel, de ce i-am mai simţi şi acum alături, vii, feroce şi ferice, pe Caţavencu, Farfuridi, Rică Venturiano sau Miţa, ori de câte ori ne uităm la Tribuna Partidelor Parlamentare sau la te miri ce talk-show-uri? Ceea ce, cu regrete eterne, nu-mi vine-a crede că s-ar putea spune şi despre ale Titel, Claudiu, Horia şi Monica - patru personaje la fel de consistente ca nişte caricaturi din Urzica de pe vremea lui Ceaşcă (de Poch, dară - nu de Jiquidi!).
Aurel Baranga, un dramaturg oportunist dar nu lipsit de un oarecare har, îşi făcea iluzii că va ajunge "un Caragiale al zilelor noastre". N-a ajuns. Nu ştiu ce iluzii îşi face Adrian Lustig, dar îl povăţuiesc părinteşte să nu-şi închipuie c-ar fi măcar un Baranga al mileniului III. Piesele comediografului de-acum patruzeci de ani, deşi superficiale şi ipocrite, măcar erau precis articulate, foarte realiste în plan formal, şi e un haz adesea spumos. Însăilătura bulevardieră "Poker" de la Comedie nu li se ridică nici până la piciorul gleznei... ăsta, genunchiul broaştei. Constă din patru fantoşe grobiene, puse una lângă alta numai ca să le vedem noi cum se laudă că ţepuiesc, fură, iau şpagă, trag sforile-n politică, etc. Evident, nu lipsesc valurile de icre negre (şi roşii), fetişurile sexuale (senatorul se excită dansând în tutu alb pe "Lacul lebedelor" în timp ce basarabeanca-n ţinută sado-maso dă cu biciu' prin juru-i), ba chiar şi crimele pe faţă: în final, ce să vezi, se scoate pistolul (care mai apăruse şi înainte, că Adi Lustig a auzit el ceva de regimul armelor şi muniţiilor cehoviene) şi e împuşcată boarfa, fiindcă "ştia prea multe". Sub toate aceste aspecte, textul seamănă aidoma cu inepţia "Ciocoii noi cu bodyguard" a lui Săraru, ecranizată şi mai cadaveric de Şerban Marinescu în "Ticăloşii" - o peliculă a cărei idee Andrei Gorzo o rezuma la fix în cuvintele: "Toţi e hoţi". Dacă Săraru şi Marinescu se aflau pe marginea prăpastiei, Lustig face un pas înainte: "Toţi e hoţi - şi creminali."
Peste toată această peltea de... nu "satiră", ci simplă arătare-cu-degetul rudimentară şi grosieră, textul întinde un pretext de intrigă simplistă şi previzibilă, în ideea că onorabilii se sapă şi se lucrează pe la spate şi între ei, în prag de alegeri. Nici măcar pretextul, jocul de poker, nu funcţionează barem corect: era vorba ca amicii să se adune la o partidă, prilej pentru ca noi să vedem cum le cad măştile. Aici, Lustig trece pe lângă capodoperă cam ca Daneliuc pe lângă Oscar: cât de inteligent şi semnificativ ar fi putut dezvolta un dramaturg talentat acest paradox, al relaţiei dintre tactica chipurilor impenetrabile ale jucătorilor (notoriile "poker-faces") şi demascarea lor la nivel uman! Sau, la o adică, s-ar fi putut ca însăşi acţiunea piesei (în ideea că exista), să se desfăşoare similar cu o partidă de poker - folosind analogii ale deschiderilor, plusărilor, pass-parolurilor, aruncărilor, cacealmalelor, etc... Nici vorbă! Jocul propriu-zis apare strict într-o singură scenă, una dintre cele mai anoste, cam pe la jumătatea actului întâi, când cei trei improvizează o mână, două, doar pentru încălzire... În continuare, Lustig uită cum îşi intitulase piesa, şi se pierde în înfierări cu mânie proletară, exprimate scenic prin vorbe-vorbe-vorbe - alternând şi cu nişte mini-sub-ploturi complet inutile, ca acela cu paternitatea Monicăi, inserat fără alt scop decât susţinerea nesigură a bancului cu "tata lu' copilu' lu' Horia".
E drept că, pe ici pe colo, autorul mai nimereşte din greşeală şi câte-o glumiţă care te face să zâmbeşti îngăduitor, ca la "Copiii spun lucruri trăsnite" - dar majoritatea covârşitoare a tentativelor de replici comice sunt nu numai puerile şi scremute, ci şi îngrămădite atât de indigest, încât nici mort n-ai crede c-ai de-a face cu nişte oameni vii: cei patru vorbesc din poantă-n poantă şi tâlc în tâlc, de zici că mămicile lor numai almanahe au citit în timpul sarcinii, şi se poartă efectiv ca la un concurs de bancuri organizat sub auspiciile primăriei de sector. Dacă tot vrem să ne apucăm să scriem piese de teatru, ar fi cazul să rugăm pe cineva să ne explice că Tipătescu şi Pristanda susţin atât de scăpărător scena I tocmai fiindcă torentul lor de umor nestăvilit nu dă nici un moment impresia de miştocăreală: personajele lui Caragiale sunt comice pentru că aşa sunt ele; ale lui Lustig nu sunt comice tocmai fiindcă autorul ţine cu tot dinadinsul să fie.
Din fericire, spectacolul începe să câştige la nivelul regiei, pentru a salva maximum posibil cu ajutorul actorilor. Alexandru Tocilescu, acelaşi copil nebun de-acum treizeci de ani când s-a lansat, recuperează mult din schematismul reaţiilor între personaje plasându-şi interpreţii în mizansene mobile şi precis calculate, care imprimă dinamism şi chiar o senzaţie de dramatism interior. Totodată, lipsa de veridicitate a caracterelor scrise se estompează sub scenografia lui Puiu Antemir, îmbinând inspirat realismul cu kitsch-ul agresiv al interioarelor de nouveaux-riches - în ton cu care costumele Ancăi Răduţă de disting, în genere, prin discreţie şi bun-gust. Ce-i drept, acelaşi Tocilescu, aşa cum are el obiceiul, nu pierde nici de astă dată ocazia de a cam glisa spre excese: gagul cu doctorul care pune banii pe masa de poker scoţându-i din diverse plicuri de la pacienţi are haz o dată; a doua oară, deja e de mult în plus! "Măştile" care apar în actul II (chelia de latex cu urechi de Yoda sau de ce-or fi, a lui Claudiu, sau albeaţa facială a lui Titel) nu se prea înţelege ce rost ar vrea să aibă, dar e clar că până la urmă n-au nici unul.
Cele două momente muzicale dinaintea finalului, tangoul şi Rasputin, sunt grosolan over the top, artificiile de iluminare care le însoţesc nefăcând decât să accentueze impresia de gratuitate. Altfel, însă, banda sonoră a lui Gabriel Basarabescu ilustrează în linii mari armonios şi adecvat spectacolul.
Aşa că, în ultimă instanţă, punctul forte rămân cei trei interpreţi ai rolurilor principale - deşi, ce-i drept, în mod deloc surprinzător. La cele patru decenii de experienţă ale lor, e şi firesc să poată pune carne, umor, viaţă, chiar şi pe nişte păpuşoaie de papier-mâché. În senatorul Claudiu, Val Teodosiu, cu binecunoscuta lui lipsă de inhibiţii de-a dreptul vulcanică, se dezlănţuie în a compune portretul hidos de credibil al nemernicului bolnav sufleteşte, ajuns la putere. George Mihăiţă evită cu fineţe capcanele trimiterilor agresiv-explicite la Gigi Becali, pe care i le întinsese Lustig crezând c-aşa se "cumbate tare" în teatrul de atitudine ("vine din Pipera" - parol!), elaborând în schimb un profil generic al banditului cu veleităţi politice. În sfârşit, Duţu Găitan ocoleşte şi el, la fel de inteligent, tuşele ieftine, îmbrăcându-şi medicul ciubucar-pe-cai-mari într-o eleganţă ipocrită care-i conferă complexitate şi haz autentic. Efectiv, interacţiunile lor pe scenă produc de câteva ori adevărate scântei şi arcuri electrice, reuşind să ţină trează sala timp de două ore şi un sfert - inclusiv prin cele trei relaţii colaterale cu Monica, târfa basarabeană de lux cu care Simona Stoicescu îşi confirmă în mare datele actoriceşti native (deşi, lucru de înţeles, spre deosebire de mult mai maturii ei parteneri, încă nu are puterea şi experienţa necesare pentru a se feri de clişeele şi stridenţele inerente unui asemenea rol).
Partea cea mai tristă ţine de viitorul apropiat al proiectului, pe care Lustig şi l-a împins şi la C.N.C., sub oblăduire senatorială. Acum doi ani, scenariul său la "Nuntă mută" fusese în mare parte salvat de Horaţiu Mălăele, care-i atacase teatralismele şi amatorismele ostentative atât cu foarfeca unui nemilos frizer regisoral, cât şi cu pieptenele de coafor al stilizării, îmbrăcându-şi întregul film în aura unei convenţii teatrale destul de solid susţinute. Dar, când mă gândesc ce-o să scoată bietul Sergiu din sărmanul text, mai că-mi vine să dau cu pas - sau, mai bine, chiar să m-arunc!
...Nu de pe bloc, nu vă bucuraţi. Doar o aruncare aşa... ca la... poker.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9 martie, 2010, h. 21:05-22:21
Bucureşti, România
Pitbull is offline   Reply With Quote sendpm.gif