El otoño del patriarca (începe lucrarea în "68,romanul e publicat în Spania,în 1975)/*E vorba despre puterea absolută iar aceasta este ceea ce eu consider a fi şi singurătatea absolută.Literar,cartea mea cea mai importantă,cea care poate să mă salveze de la uitare este"Toamna patriarhului*,Gabriel Garc?*a Márquez**Dacă ar fi să-l definesc prin doar câteva cuvinte,l-aş defini ca pe un poem despre singurătatea puterii.Tema puterii ("dispăruse orice urmă în legătură cu originea sa,se presupunea că se născuse în pustietate,pentru că numai aşa se putea înţelege marea lui sete de putere,numai aşa ne puteam explica firea lui lugubră şi felul de a guverna,răutatea de necrezut a inimii lui"),a reprezentat o constantă a literaturii latino americane de la începuturile ei,de înţeles fiindcă dictatorul este unicul personaj mitologic zămislit de America Latină.Am scris"Toamna patriarhului" aşa cum se scriu versurile,cuvânt cu cuvânt.Intenţia mea a fost aceea de a face o sinteză a tuturor dictatorilor latino-americani ("îşi petrecea după-amiaza jucând domino cu vechii dictatori din alte ţări ale continentelor,părinţi răsturnaţi de alţi părinţi,cărora le acordase dreptul de azil pentru totdeauna") dar în special a celor din Caraibe.Scriu despre singurătatea tiranului.Romanul va fi un fel de monolog al dictatorului("se simţea mai bătrân decât Dumnezeu în penumbra răsăritului de la şase seara din casa pustie,mai trist şi mai părăsit ca niciodată în această singurătate eternă a lumii"),înainte de a fi dus în faţa tribunalului popular”(Toamna patriarhului-Editura RAO,2014,traducere Tudora Şandru-Mehedinţi)
***
“La sfârșitul săptămânii,vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidențial,distruseră cu ciocul plasele de la ferestre și răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru,iar în zorii zilei de luni orașul se deșteptă din letargia-i de veacuri la adierea unei brize călduțe și gingașe,ce aducea cu iz de mort important și putredă grandoare.Abia atunci ne încumetarăm să intrăm fără a lua cu asalt zidurile năruite de piatră fortificată,așa cum voiau cei mai înverșunați,și fără să smulgem din balamale,cu boi înjugați,porțile cele mari, după cum propuneau alții,căci a fost de-ajuns să le împingă cineva pentru a ceda cu tot blindajul lor care,pe timpurile de glorie ale palatului,rezistase bombardelor lui William Dampier.Parcă am fi pătruns în lumea unei alte epoci,fiindcă aerul era mai ușor în gropile cu dărâmături din uriașul sălaș al puterii,iar liniștea părea străveche și lumina decrepită făcea ca totul din jur să se deslușească anevoie.În prima curte,ale cărei dale cedaseră presiunii subterane ale buruienilor,văzurăm posturile pustii și în dezordine ale gărzilor care fugiseră,armele părăsite în rastel,lunga masă de scânduri cu farfuriile cu resturile prânzului de duminică întrerupt de panică,văzurăm dependințele în penumbră unde fuseseră cândva birourile civile,ciupercile pestrițe și crinii albi printre petițiile nerezolvate,al căror curs obișnuit fusese mai încet decât acela al vieților celor mai sterpe,văzurăm în mijlocul curții cristelnița unde fuseseră botezate în sfântul har marțial mai mult de cinci generații,văzurăm,în spate,vechiul grajd al viceregilor transformat în garaj și,printre camelii și fluturi,berlina de pe vremea vacarmului,furgonul de pe timpul ciumei,caleașca din anul cometei,dricul progresului în cadrul ordinii,limuzina somnambulă a celui dintâi veac de pace,toate în stare bună,sub pânza de păianjen plină de colb și toate vopsite în culorile drapelului național.”
***
„În acest imperiu interzis,pe care foarte puţini norocoşi reuşiseră să-l cunoască,am simţit pentru prima dată mirosul de măcelărie al vulturilor,am perceput gâfâitul lor milenar,instinctul lor prevestitor de rele şi,conduşi de duhoarea de leş pe care o împrăştiau cu aripile largi,am intrat în salonul de audienţe,călcând peste craniile de vacă pline de viermi,şi pe coapsele lor de animale feminine repetate de nenumărate ori în oglinzile în care te vedeai din cap până la tălpi,am împins o uşă laterală ce dădea într-un birou disimulat în zid şi-am dat peste el,în uniforma de cânepă fără galoane,cu jambierele puse,cu pintenul de aur la călcâiul stâng,mai bătrân decât toţi oamenii şi animalele de pe pământ şi din apă,prăbuşit pe duşumele cu faţa-n jos,cu mâna dreaptă îndoită sub cap pentru a-i servi drept pernă,aşa cum dormise,noapte de noapte,în toate nopţile din atât de lunga lui viaţă de despot singuratic.Abia când l-am întors cu faţa în sus pentru a-l privi,ne-am dat seama că era cu neputinţă să-l recunoaştem,chiar dacă nu ar fi fost ciuruit de vulturi,pentru că niciunul dintre noi nu-l văzuse vreodată, iar în profilul lui, bătut pe ambele feţe ale monezilor,pe timbre,pe feşe şi scapularii,precum şi în fotografia unde apărea în întregime,cu steagul şi dragonul patriei pe piept,expusă pretutindeni şi la orice oră,nu puteai avea nicio încredere,căci ştiam că toate acestea nu erau decât nişte còpii după alte còpii,făcute şi ele după portrete socotite neadevărate încă de pe vremea cometei,când părinţii noştri ştiau că este el pentru că aşa le spuseseră bunicii noştri,aceştia ştiind-o de la părinţi,obişnuindu-ne să credem de mici că el era viu,acolo,în palatul puterii,numai pentru că cineva văzuse cum se aprindeau luminile într-o noapte de sărbătoare,iar altcineva spusese că-i văzuse privirile triste,buzele palide şi mâna gânditoare fluturând în semn de despărţire de nimeni printre ferestruicile limuzinei prezidenţiale împodobite pentru liturghie.”
***
„Se strecurase printre atâtea pericole,ocolind atâtea stânci ale dezordinii telurice,atâtea eclipse funeste şi-atâtea mingi de foc ceresc,încât era imposibil ca cineva din vremurile noastre să mai aibă încredere în prevestirile ghicitoarelor în cărţi cu privire la destinul lui Era cu neputinţă să nu credem astfel de lucruri,din moment ce puţinele ziare care se mai tipăreau continuau să proclame eternitatea lui şi să-i falsifice strălucirea cu documente de arhivă,arătându-ni-l în fiecare zi înţepenit pe prima pagină în uniforma rigidă cu cei cinci sori trişti din vremurile de glorie,mai autoritar ca niciodată,mai energic si mai sănătos ca oricând,cu toate că noipierduserăm de mulţi ani socoteala anilor lui şi-l vedeam acum cu chipul dintotdeauna inaugurând monumente cunoscute de toţi,instalaţii pentru serviciul public pe care nu le ştia nimeni,prezidând ceremonii solemne despre care se spunea că avuseseră loc ieri,deşi în realitate se petrecuseră în urmă cu o sută de ani,iar noi credeam toate astea,deşi ştiam că nu erau adevărate,pentru că nimeni nu-l mai văzuse în public”
***
„Când l-am găsit pentru a doua oară ciugulit de vulturi în acelaşi birou,cu aceleaşi haine şi în aceeaşi poziţie,niciunul dintre noi nu era atât de bătrân ca să-şi poată aminti ce se întâmplase prima dată,dar ştiam că nici cea mai clară dovadă a morţii sale nu era sigură,căci întotdeauna exista alt adevăr dincolo de adevăr.Nici măcar cei mai puţin prudenţi nu ne puteam mulţumi cu aparenţele,pentru că de foarte multe ori se vorbise că nu mai era nicio îndoială că suferea de epilepsie şi cădea din scaun în timpul când avea audienţe, că-şi pierduse graiul de cât vorbise şi avea ventriloci ascunşi după perdele,că-i ieşiseră pe tot trupul nişte solzi de peşte ca o pedeapsă pentru perversitatea lui...”
***
"Unde dumneavoastră înşivă,domnule general,nu eraţi decât apariţia incertă a unor priviri chinuite în spatele perdelelor de la fereastra unui tren,un tremur de buze taciturne,o mănuşă fluturând grăbită în mâna nimănui,a unui bătrân fără ţintă despre care nu am ştiut niciodată cine a fost,nici cum era,nici dacă n-a fost cumva doar o scorneală a închipuirii,un tiran imaginat în bătaie de joc care nu ştiuse niciodată care era dosul şi care era faţa acestei vieţi pe care o iubeam cu o patimă atât de fără margini încât n-aţi avut curajul nici să v-o închipuiţi din teama că aţi fi descoperit ceea ce noi ştiam prea bine,şi anume că era aspră şi efemeră dar nu mai exista alta,domnule general,pentru că noi ştiam cine suntem în timp ce el a trăit fără s-o ştie în vecii vecilor,cu dulcele şuier al herniei lui de mort bătrân retezat din rădăcini de securea morţii,plutind pe sub foşnetul cenuşiu al ultimelor frunze galbene din toamna lui şi îndreptându-se către patria întunericului adevărului şi uitării,ghemuit de frică sub zdrenţele putrede ale morţii şi străin de strigătele mulţimii frenetice care ieşea în stradă cântând imnuri de bucurie sărbătorind marea veste a morţii lui,străin pentru totdeauna de cântecele eliberării,de zgomotul rachetelor şi de dangătul clopotelor triumfătoare care anunţau întregii lumi ştirea binefăcătoare că în sfârşit timpul de nemăsurat al eternităţii se terminase.”
https://www.youtube.com/watch?v=tbwB...l9BNsNwALm412k