[silver_boy]

Madamme Modrãreasa în "Gându" de azi


Orice s-ar spune, când un film ia premiu dupã premiu, efectul este cã toatã lumea abia aºteaptã sã-l vadã. Ceea ce sporeºte ºi riscul dezamãgirilor, conform proverbului cu pomul lãudat. Recunosc, aºadar, cã m-am dus cu sacul pregãtit la pomul numit „Brokeback Mountain“ (câºtigãtorul unei întregi liste de premii, printre care 4 Globuri de aur în 2005 ºi Premiul Bafta pentru rol secundar decernat duminicã, plus nominalizãri la 8 categorii pentru Oscar) ”, al lui Ang Lee. ªi n-aº zice cã din vina mea am plecat de-acolo cum am venit, ci pentru cã filmul cunoscutului ºi premiatului regizor are o poveste cât se poate de banalã, ºi, dacã nu adormi urmãrind-o, asta se datoreazã puþinelor momente în care protagoniºtii îºi exprimã ardoarea cu îmbrãþiºãri destul de violente. Întreaga relaþie dintre Ennis del Mar ºi Jack Twist este, de altfel, foarte smucitã ºi destul de puþin credibilã, dat fiind cã cei doi se întâlnesc la mari distanþe în timp, iar când o fac nimic nu ne dã de înþeles cã aceste momente rare contribuie la evoluþia lor ca fiinþe umane. Întreaga relaþie e numai o schiþã palidã, un schelet pe care cei doi nu ajung sã aºeze nici un pic de carne, mai ales cã nu se ºtie nici în ce direcþie vrea regizorul sã îndrepte pledoaria sa. Ar fi putut fi un film despre imposibilitatea unei iubiri, dar asta ar fi presupus o tensiune care sã genereze emoþii sfâºietoare, dar n-avem nici tensiune, nici emoþie, ci numai un fel de resemnare plutind neguros asupra filmului. Ar fi putut fi o dezbatere despre dificultatea de a fi tu însuþi într-o lume încã guvernatã de prejudecãþi (acþiunea se petrece în America anilor ’60 -’70), dar numai spre final apare acea apãsãtoare tãcere a celor care ºtiu ceva, dar se feresc sã spunã – mama, tatãl, soþiile celor doi îndrãgostiþi. În sfârºit, ar fi putut fi o aplicatã aruncare în aer a mitului cowboy-ului singuratic, modelul neîngenuncheat încã al masculinitãþii în stare purã, dar nici astfel de accente nu se pun nicãieri.
Nu poþi sã nu te întrebi, aºadar, tot timpul, de ce fac aceºti oameni, cu vieþile lor cât de cât aranjate, cu familiile lor, efortul de a strãbate distanþe mari în spaþiu numai ca sã ajungã împreunã pe muntele unde s-au întâlnit prima datã ca sã pãzeascã oile? Iar întrebarea ar fi aceeaºi ºi dacã ar fi vorba despre un cuplu heterosexual, de unde se naºte o a doua întrebare ºi anume: „cât a cântãrit faptul cã relaþia are un caracter gay în decizia juriilor de specialitate care judecã, cel puþin teoretic, dupã criterii artistice?”. E o întrebare care se pune destul de des în lumea de azi, chiar dacã aceasta pretinde, cel puþin în zonele ei civilizate, cã a depãºit complexele corectitudinii politice în artã.

Cercetând puþin opiniile exprimate de ziariºtii occidentali înþelegi cã nici „Brokeback Mountain“, în ciuda succesului sãu, nu a fost prilejul potrivit pentru deschiderea unei dezbateri mai ample pe tema sumar anunþatã mai sus. Unii spun cã e un film senzaþional, aducând ca argument tocmai neîmplinirile lui – simplitate, modestie etc. – alþii îl numesc „umbra a ceea ce ar fi putut sã fie”, iar unii spun pur ºi simplu cã e un film foarte slab ºi cã au aºteptat degeaba sã se întâmple ceva în el. Dar cu toþii se feresc sã facã un pas mai departe cãtre miezul problemei. Care e, la o adicã, tocmai acela cã drepturile minoritãþilor, care trebuie apãrate cu toate forþele în plan social, nu pot fi aplicate în plan artistic, fiindcã asta înseamnã sã faci un mare rãu celor înscriºi în categorii minoritare. Artiºtii sunt, prin forþa lucrurilor, o minoritate, alcãtuitã, din fericire, din fiinþe extrem de diferite, iar singurul lucru pe care e obligatoriu sã îl aibã în comun ºi dupã care sã fie judecaþi este valoarea.


Cu ultima frazã Madamme Modrãrescu se discrediteazã total.
Miza filmului nu stã în " pretextul" lui (homosexualitatea) ci în "chestia" aia veche de când lumea: the love!
Temã în care nu mai existã minoritate ºi majoritate pt. cã e, vorba aia, un feeling al totalitãþii.
Greu cu Platon la deal Cristinel, greu...