[Pitbull]

"Irina Palm" - Cu decenþã ºi stil, despre labã
Ce lume tãlâmbã, ce dreptate strâmbã!

Degeaba se iluzioneazã demagogii. Nu suntem cu mult mai civilizaþi decât în Evul Mediu obscurantist, sau în desfrânata antichitate decadentã. Unii cred cã e "cultural" sã trânteºti musai în fiecare film cel puþin un nud bãrbãtesc full frontal (ba, dacã-s vreo cinciezi de mineri urâþi la duºuri, ºi mai bine!) ºi sã pui actorii sã vorbeascã numai în eff-words. Alþii, mai peste gârlã, se oripileazã numai la gândul cã s-a filmat violul unei fete de doisprezece ani, ºi pun justiþia pe drumuri doar ca sã afle cã interpreta era îmbrãcatã, filmatã de la umeri în sus, cu mama ºi psihologul alãturi - baºca incontestabila ei experienþã ºi maturitate profesionalã, în contrast cu frãgezimea vârstei. Toate astea, în timp ce în Rusia ºi Ucraina pornografia infantilã se practicã virtualmente la liber, altundeva niºte preacurvioºi dornici de publicitate pângãresc înmormântarea unui actor doar fiindcã acum trei ani a jucat rolul unui gay, iar în mãreþul U.N.A.T.C. din Matei Voievod, doi studenþi la regie se avântã sã-ºi dea diploma cu zece minute de peliculã care conþin douã felaþiuni, o urinare femininã pe câmp în compania unui bãrbat, ploaie de palme, pumni ºi ºuturi, cam tot atâtea cuvinte obscene fãrã asteriscuri, ºi substanþã, zero - cu încurajarea profesorilor! Cel puþin din punct de vedere al erotismului în cinema, putem spune mai mult decât oricând: s-a întors lumea pe dos - sau, dracu' sã mai înþeleagã ceva!
Nu e neapãrat surprinzãtor, dar fãrã doar ºi poate e îmbucurãtor, cã în tot acest haloimãs poate exista un film de o rectitudine ºi curãþenie ca "Irina Palm" - povestea pudicei bunicuþe burgheze care, ca sã adune diferenþa de bani pentru tratamentul în Australia al nepotului suferind de o boalã rarã, ajunge în cele din urmã sã masturbeze bãrbaþi într-o cabinã de sex-club. Am spus cã nu e de mirare, întrucât autorul Sam Garbarski (coscenarist, alãturi de Philippe Blasband ºi Martin Herron, ºi regisor) a ajuns sã realizeze acest abia al doilea film al carierei sale tocmai la vârsta de ºaizeci de ani - ºi sunt destule cazuri când o maturitate robustã bate la fund toate teribilismele juneþei zgublitice.
Spaþiul nu ne permite sã relatãm pe larg interesanta ºi complicata evoluþie a expertului în publicitate Sam Garbarski - polonez nãscut în Germania, stabilit în Belgia, lansat în reclamele filmate abia în 1997, apoi în scurt-metraj cu «La Dinde» (1999 - debut la cincizeci ºi unu de ani!), pentru a fi premiat la Ierusalim (pentru "The Rashevski Tango", 2003) - ºi nici tribulaþiile prin care a trecut scenariul acestui remarcabil film al sãu, produs în Marea Britanie ºi cu interioarele turnate în Luxemburg ºi Germania. Important este produsul finit - iar filmul sãu, care le-a luat faþa multora la Berlin, în 2007 (adjudecându-ºi ºi premiul publicului), reprezintã din multe puncte de vedere o lecþie.
În primul rând, se remarcã rigoarea de-a dreptul clasicã a scenariului ("absenþa", "interdicþia", "lipsa", plot point 1, "ascuþirea paloºului", middle point, "motivul faustic", plot point 2, "însemnarea eroului"... ºi aºa mai departe, care din biblia lui Propp, care din neotestamentarul "Story", toate la locurile lor, articulate corect ºi precis. Faptul cã unele evenimente sunt oarecum previzibile þine nu atât de inabilitatea scenaristului, cât mai ales de logica lucrurilor - ºi, din fericire, compenseazã din greu prin întorsãturile neaºteptate de pe parcurs (cea mai savuroasã fiind confruntarea cu aºa-zisa best friend, la bãcãnie). Principalul reproº de fond care i s-ar aduce scenariului este cã, tot în aceastã porþiune finalã, evenimentele îºi cam pierd dinamica structuralã, coborând într-o liniaritate narativã cam dezumflatã (vezi datul pe brazdã al fiului, sau aºezarea în matcã a relaþiei cu Miki, inclusiv zaharos-demonstrativul sãrut de încheiere). Practic, povestea s-a terminat cam cu un sfert de orã mai devreme, dar dramaturgia ºi regia ezitã la paginarea ultimelor paragrafe epice.
Similar echilibratã între împliniri ºi neajunsuri (slavã Domnului, în favoarea celor dintâi!) se prezintã ºi regia. Garbarski filmeazã cu siguranþã ºi stil, construind secvenþe rotunde, bine închegate, urmãrind cu un acut spirit de observaþie ºi simþ al atmosferei atât ambianþa britanicã suburbanã, cât ºi universul subteran cu ºtaif din Soho. Dovedind încã o datã cã prejudecãþile apropo de vârstã sunt complet nãroade, sexagenarul cineast relevã în multe momente o candoare de-a dreptul studenþeascã, marcatã prin tuºe uºor îngroºate ºi explicitãri o idee prea clare, dar fãrã a ieºi totuºi din unitatea de conþinut/stil a filmului (de exemplu, zâmbetul naiv al bãtrânei din tren, când Maggie îºi contempleazã mâinile, sau unele dintre accentele prea edulcorate ale relaþiei cu nepotul bolnav). Ar mai exista ºi vreo câteva gratuitãþi, constituind cam inabil o serie de articulaþii dramaturgice necesare, dar insuficient justificate psihologic (þinând în special de oscilaþiile eroinei în a-ºi accepta sau nu noul statut, la nivel social - vezi momentul când îi spune prietenei cã are o slujbã, dar refuzã ostentativ sã-i dea detalii; de asemenea, aducerea banilor, cu provocatorul "nu veþi ºti niciodatã de unde-i am!", în loc de a încerca, mãcar, o explicaþie mai liniºtitoare, nu o formulã care parcã invitã la suspiciuni ºi iscodiri).
Aceleaºi mici ºovãieli, pe fondul unei concepþii regisorale solide ºi juste în linii mari, se remarcã în opþiunile de a filma cadrele cele mai delicate, cu Maggie în exerciþiul funcþiunii. Desigur, e de admirat decizia aparent conservatoare (în fond, de un bun-simþ elementar) a lui Garbraski de a nu arãta, sub nici o vorbã, vreun organ sexual masculin - ba chiar se justificã ºi estetic, dacã e sã ne amintim principiul lui Borges: "Care e cuvântul interzis într-o povestire despre ºah? «ªah», evident!"; e cu atât mai elegant sã nu ni se arate nici un membru într-un film despre masturbarea ca profesie. ªi, din fericire, în majoritatea secvenþelor din cabina de lucru, cadrajul sau miºcãrile de camerã evitã dezinvolt organul cu pricina; existã totuºi câteva suprapuneri prea ostentative ale unor obiecte în perspectivã, parcã spunându-ne ca la ºcoalã: "E acolo, da' o ascundem, cã-i ruºine!" - ducându-ne cu gândul tocmai la ironizarea acestui truc ieftin, în savuroasa secvenþã cu skatebroard-ul din "The Simpsons". Dar, în fine - treacã-meargã, filmul compenseazã cu prisosinþã prin reala decenþã plinã de naturaleþe a secvenþelor din cluburile erotice, culminând cu unul dintre cele mai reuºite momente: succesiunea de clienþi, toþi fãrã chip (evident!), filmaþi în plongé aproape vertical, ºi caracterizaþi prin îmbrãcãminte, podoabã capilarã (multe chelii, inclusiv printre tineri!) ºi în special comportamentul adiacent orgasmului.
Complexã, finã ºi subtilã, Marianne Faithful oferã una dintre cele mai uluitoare compoziþii, prin consistenþa de fond ºi diversitatea nuanþelor interpretative, în paradoxala evoluþie a bãtrânei puritane ºi ºterse care ajunge sã se regãseascã realmente, inclusiv sufleteºte, în personalitatea semi-fictivã a Irinei Palm, vedeta fãrã identitate a stabilimentului, cea la care fac coadã toþi clienþii. Dincolo de simpla catifelare a palmelor ºi abilitate instinctivã a manevrelor, Maggie/Irina parcurge acest paradoxal "drum al Damascului" propulsatã, în primul rând, de ipocrizia societãþii convenþionale din jur. Se remarcã secvenþa de un dramatism exploziv a conflictului cu fiul spãlat-pe-creier, incapabil sã înþeleagã sacrificiul mamei sale pentru nepotul ei, sau savurosul moment al coming-out-ului în faþa celor patru "prietene" - o paginã antologicã de comedie, în care fiecare intonaþie, fiecare privire, fiecare accent expresiv e la locul lui, iar umorul se dezlãnþuie în cascadã. Din multe puncte de vedere, evoluþia "amatoarei profesioniste" Marianne Faithful (n-a urmat niciodatã cursuri de actorie) se aseamãnã cu a lui Garbraski. Cu doi ani mai vârstnicã decât el, dupã ce în anii '60 promitea o carierã ascendentã (culminând cu Ofelia din controversatul "Hamlet" al lui Tony Richardson, 1969), actriþa a intrat în conul de umbrã al rolurilor nesemnificative, pentru a reveni în atenþia publicului abia douãzeci de ani mai târziu, la "maturitate" (cum altfel sã numim vârsta unei artiste care bate-n semicentenar cu roluri de rock opera - Mame, în "The Wall", Berlin, 1990?), fiind în sfârºit redescoperitã prin "Absolutely Fabulous", «Paris, je t'aime» ºi "Marie Antoinette". Dacã aþi reuºit sã reconstituiþi din comentariile de mai sus portretul Irinei Palm ca personaj, despre creaþia actriþei nu mai e nevoie sã spunem decât atât: la fix!
Îi dã replica, strâmb în zâmbet, neguros în privire ºi plin de aplomb mocnit, kusturicianul Miki Manojlovic, aici în compoziþia sumbrului patron de sex-club posesor de dimensiuni sufleteºti nebãnuite - cã de, ºi ei sunt oameni. Chiar dacã evoluþia personajului e oarecum previzibilã (iar de la un moment dat se telefoneazã de-a binelea), Manojlovic pune pe el atâta carne ºi realism, încât îl ajutã sã rãmânã convingãtor pânã la capãt.
Fiul cel nãtântol, Tom (Kevin Bishop) ºi recunoscãtoarea-i soaþã, Sarah (Siobhan Hewlett) sunt corecþi ºi cam atât, în schimb meritã un cuvânt aparte Dorka Gryllus, în Luisa, iniþiatoarea lui Maggie, ulterior detronatã (read: concediatã) în urma succesului Irinei - care cu ajutorul câtorva priviri ºi intonaþii expresiv-dezinvolte bine plasate însufleþeºte peste aºteptãri un personaj altminteri destul de convenþional. ªi, evident, fac o galerie aparte babele din suburbie (Jenny Agutter, Meg Wynn Owen, Susan Hitch, Flip Webster, Ann Queensberry ºi June Bailey), cu mobilitatea rafinatã a tuturor reacþiilor de pe mãºtile lor care mai fleºcãite, care mai masate, dar toate fãþarnice.
Chiar dacã pentru unii spectatori mai sprinþari în spirit ritmul narativ al filmului poate pãrea lent, Garbarski compenseazã totuºi prin abilitatea de a ne þine permanent pe muchie, între polii paradoxului de la baza povestirii, plasând mereu, în cele mai potrivite momente, câte un nou bobârnac înþelegãtor-satiric la adresa unei lumi atât de încopistratã în prejudecãþile ei tãlâmbe ºi judecãþile ei strâmbe - cum o taxeazã ºi Chilian, deºi cu referire la toxicomanie. ªi, evident, prin eleganþa intrinsecã de povestitor cinematografic, de unde se revendicã ºi surpriza de a vedea cum se poate vorbi, despre "a face laba", în modul cel mai "finuþ" posibil!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 ianuarie, 2008, h. 10:16-11:22
Bucureºti, România