Thread: Poezia
View Single Post
Old 03 Dec 2019, 19:37   #543
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
„În poezia mea veţi intra ca-ntr-un sat de munte; veţi vedea întîi „neobişnuitul”.Veţi remarca frumuseţea sălbatică a locurilor ; iarna veţi simţi în nări miros de lupi şi de fum; vara miros de fîn şi de răşină, totul îmbibat cu ceva care aduce a sudoare şi a pămînt, pămînt adînc”,s-a născut la 2 decembrie 1935,acum 84 de ani**M-am născut iarna,la Sfîntul Andrei/Cînd vîntu-n amurg şuiera prin ogradă/Munţii ardeau în polei şi lumini/Lupii spulberau scîntei din zăpadă/Am strîns sănătate din cremenea neagră/Din vîna de apă,ţîşnind încordat/Şi bătrînii din sat cînd muriră/Toate iubirile moştenire mi-au dat**, Nicolae Labis (Începutul), 1956 pe 22 decembrie la mai puţin de două săptămîni de la "accidentul" suferit în noaptea de 9/10 decembrie se stinge din viaţă, avea doar 21 de ani**Să nu ne plângem viaţa că-i scurtă/Ne apropiem de nefiinţă/Cu paşi drepţi şi fără şovăire/Dar cu orice gând şi orice fapt/Ne apropiem de nemurire!**
***
Ultima poezie, Nicolae Labis la Spitalul de Urgență din București, spre dimineată, spusă prietenului Aurel Covaci :
"Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă..."
***
Corespondenţă Nicolae Labiş - Doina Cornelia Sălăjan (fostă colegă la Şcoala de Literatură și Critică Literară ,,Mihai Eminescu” din București), Scrisoarea din 14 august 1956, Mălini :
**Dragă Doina,Cuvântul „zgârcit” e cam colţos,„sumar” ar fi mai potrivit şi-mi caracterizează toată corespondenţa mea.Dar ştii că am pentru tine o adevărată şi inexplicabilă slăbiciune,aşa că,de data asta,mă voi strădui să-mi calc datinile autoimpuse.Descumpănirea provocată de accidentul surorii mele a trecut destul de repede;de altfel,este şi comod să vezi o soră,capabilă să-ţi cerceteze căile inspirate de viciu, imobilizată acum în ghips,aducând la bust cu o statuie corpolentă.Cât despre cealaltă,cea mică,făptură adorabilă, ea se supără pe mine numai atunci când rămânem singuri acasă,când părinţii mei sunt plecaţi undeva şi,mai exact,eu o las seara să aştepte prea mult în ceardacul casei încuiate.Într-un târziu,când apar,ea îmi arată cu resemnare mâinele şi picioarele reci,tremură puţin de frig şi mă mustră pe ocolite cu cele mai înduioşătoare eufemisme.Atunci, veritabile mustrări de conştiinţă prind să lucreze în sufletul meu mizerabil.Altfel,duc o existenţă ciudat de nouă,de care nu mă voi despărţi definitiv niciodată.Croaziere scurte,turnee întâmplătoare asta da,dar îmi prieşte prea mult viaţa asta ca s-o mai las.N-am parte,aici,de linişte,ci de altceva mai de soi.Ştii principiul acceleraţiilor nucleare: împrejurul metalului radioactiv se aplică un strat net de grafit,care,ca o oglindă, întoarce orice particulă transfugă,fără milă,în masa violentă şi înfuriată,pregătind astfel consumări explosive de prim rang.Aici, cerul, munţii, oamenii, totul reflectă ca sticla sau, mai bine, ca magica oglindă de grafit.Gândurile pe care le împrăştii firesc se întorc sentenţioase înapoi.Este în mine o vijelie încordată,care bucură şi făleşte sufletul meu.M-am reîmprietenit cu toţi cunoscuţii din puştie şi,când mă văd,ies destul de rar din bârlogul meu de urs,un roi de cumsecădeni mă trage spre cârciumă.Discuţiile sunt într-adevăr spirituale.Aceşti ţărani de munte, bine hrăniţi şi bine munciţi, au nu numai bun-simţ,ci mai ales intuiţie şi o fantezie extraordinară.Se discută mult şi slobod politică.Dacă o mână de contabili şi referenţi m-au ales tacit arbitru al eleganţei, mă simt într-adevăr preţuit, fiind ales de ţărani arbitru al interpretării evenimentelor.Dar aceasta este numai un condiment al ocupaţiilor mele, lângă celălalt, şi distribuit mai rar, al escapadelor erotice prin livezile care noaptea oferă culcuşuri rourate de nepreţuit.Ştiu câteva fete de ţăran, care în bloc sunt geloase pe servitoarele de la şcoală şi pe funcţionare şi pe învăţătoarele tinere, care sunt geloase în bloc pe fetele de ţăran etc.Majoritatea timpului mi-l consum lângă Diderot, René Descartes, până la Baudelaire şi Valery.Este o bătrânică cumsecade şi curioasă, care ajută treburilor casei.Câteodată, mă vede zâmbind deasupra unei cărţi şi vrea neapărat să ştie de ce a râs domnul. Altădată, m-a văzut că am închis trist o carte.Era Le spleen de Paris al neîntrecutului Charles (Baudelaire).Poema în proză XXVII, intitulată Une Mort héroïque, vorbeşte despre le bouffon Fancioulle(.)Aşa începe istoria.Amicul prinţului,admirabil actor,complotează cu vrăjmaşii ordinei.Se găsesc binevoitori care descoperă nelegiuirea.Şi prinţul rosteşte condamnarea la moarte.Dar oamenii cred în iertare,pentru că comportarea prinţului pare a o sugera:el invită pe condamnaţi la o serbare a curţii,unde,într-un spectacol de gală,va juca însuşi vinovatul Fancioulle.Din partea prinţului,om atât de natural şi voit excentric,se putea aştepta orice,până şi virtutea,până şi clemenţa,unde el ar fi putut opera să găsească plăceri inedite.Dar pentru cei care,ca mine,aveau putinţa să pătrundă mai mult în adâncurile acestui suflet curios şi bolnav,era infinit mai posibil că prinţul voia să judece valoarea talentului scenic al omului condamnat la moarte.El voia să profite de ocazie pentru a face o experienţă psihologică de interes „capital” etc.«Enfin, le grand jour arrivé»” şi Fancioulle străluceşte în rol.Întreaga sală îşi abandonează respiraţia,«ce bouffon aillait,venait,riait, pleurait,se convulsait,avec une indestructible auréole autour de la tête,auréole invisible pour tous»,dar evidentă pentru mine într-un straniu amestec-razele Artei şi gloria Martirului.Peniţa îmi tremură şi lacrimile unei emoţii ce va dăinui în veci mi se aşează pe ochi când încerc să vă descriu acea seară de neuitat”.Şi aşa mai departe,publicul atât de blazat şi frivol este câştigat deliciei inefabilului.Prinţul păleşte, buzele-i se subţiază,strângându-i-se din ce în ce mai mult, ochii i se luminează de un foc interior asemenea celui al invidiei şi ranchiunului.Şopteşte ceva la urechea unui paj pe care îl păstrase lângă sine.Acesta pleacă surâzând satisfăcut.După câteva minute,în timp ce sala se afla în culmea sublimului,o fluierătură ascuţită sparge urechile şi inimile "Fancioulle,secoué,réveillé dans son rêve,ferma d’abord les yeux,puis les rouvrit preque aussitôt, démesurément agrandis,ouvrit ensuite la bouche comme pour respirer convulsivement,chancela un peu en avant,un peu en arrière,et puis tomba roide mort sur les planches.” Domnii condamnaţi văzuseră ultima oară spectacolul.În aceeaşi noapte,au fost şterşi din viaţă.Bătrânica de care vorbisem a vrut neapărat să ştie ce am citi. I-am făcut accesibilă povestea,alterând-o puţin."– Da’ de ce a murit Fansiul?–Era simţitor, doamnă, şi nu suferea să fie stânjenit la treabă.A preferat să fugă în altă parte,în cer.A rămas descumpănită,apoi a ieşit mânioasă,strângând pumnii:–Ah,prinţii ăştia,mânânce-i cânii!–Mie îmi place prinţul!,i-am strigat din urmă.–Cum mai glumiţi!,mi-a replicat cu bun simţ.**/(La revedere, draga mea, Nicolae Labiş)
(..)
Scrisoare nedatată, aprox.octombrie, 1956 -**Prietena mea,În deltă m-am gândit la tine foarte rar; rândurile acestea mă vor reabilita oare?Iată, soarele apune şi valurile foşnesc, s-a arătat colţul palid al lunii,l-am privit şi mi-a[i] revenit în minte.Vasul înaintează încet, vibrând ca o cutie de vioară. Îl urmează, legat cu frânghii scârţâitoare, bărci pline cu pescari pe jumătate adormiţi.Ei cântă, ca prin somn, un cântec lung, al apelor, fiecare altfel, cum îl ştie numai el, şi glasurile se împletesc într-o armonie ciudată.Este parcă o fâlfâire de aripi, ori parcă muzica unor scântei sonore.S-a întunecat, cântecele ostenesc, unul după altul, numai o voce tenorală stăruie să se onduleze pe valuri şi prin stuh.O adiere rece, primejdioasă, înfioară sălciile negre, bănuit verzi.Dar stelele se odihnesc fermecător în apă, ca o plagă rară, mişcătoare, care s-ar zbate în adânc.Metempshiatică, luna se oglindeşte în apă acum cerc pur, acum în joc de igliţă ce împleteşte un fir nevăzut, acum o protoplasmă neliniştită şi luminoasă.Parcă vibrează şi cerul, ivindu-şi pe neaşteptate din adânc noi ochi strălucitori.Inima mea este plină de farmec.Palmele mi-s umede şi reci, dinţii mi-s încleştaţi şi tremur, cred că ochii mi-s foarte lărgiţi.
"Trestie, trestie, pe cine ascunzii/Vântul de seară pe cine-nfioar/ Horbota-ţi neagră şi multă-nfăşoară/Umerii albi şi rotunzi/Valuri, voi valuri, cui i-aţi şoptit/Şoapta adâncă, ascunsă şi gravă?/ V-aţi mai păstra oglindirea suavă/A chipului ei neclintit?"
Mi-am amintit că trebuie să scriu o notă, un „cartuş” răspuns la un alt „cartuş” apărut sub semnătura cuiva într-o gazetă.Joc şah cu pescarul antrenor la lumina tulbure a lămpii, în cherhana.Trebuie să fie foarte târziu; dacă pescarii din jur n-ar vorbi între ei, cu glas scăzut,întunericul ar sfârâi monoton în timpane.**

https://www.youtube.com/watch?v=FPeP...zv0aaP-BjriaNQ
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif