View Single Post
Old 23 Jul 2021, 12:32   #51
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
<<Un țigănuș de vreo zece ani se apropie de mine în târg la Bolintin: Nu ești dumneata artistul ăla care a jucat în filmele alea?>> (pe scenă până la 97 = record GWR consemnat)??* Radu Beligan = 5 ani, decedat = 2016 iulie 20 :*Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opozitiile. Teatrul te învață să-l cunosti și să-l iubești pe celălalt.* -<<"Între acte">>-**Venise spre lumea artei puțin intimidat, dar hotărât să‑și facă drum. Nu era un naiv. Știa că un actor trebuie să pândească întâmplarea care să‑i dea rolul, regizorul care „să creadă în el“, cronicarul care să‑l semnaleze. Tot așa cum știa că scriitorul se desăvârșește în colaborarea dintre talentul său și timp, că soarta manuscrisului lui depinde de atenția unui redactor, de bunăvoința unui șef de secție, de capriciile unui director de editură, de „luminile criticii“. Presupunea că nu‑i va fi lesne să se afirme nici în teatru, nici în literatură, și că va avea de întâmpinat multe dificultăți. Dar nu bănuia că va avea de luptat cu un front de adversități și că, pe măsură ce va depăși obstacolele, ostilitatea va crește. Își închipuise, desigur, că o vocație suscită rivalități și provoacă dușmănii. Păstra însă iluzia că, de vreme ce avusese succes pe scenă și cronica dramatică îl menționase elogios, de vreme ce cartea lui se tipărise și fusese consemnată cu interes, lucrurile vor merge mai ușor. A înțeles iute că se înșelase. A înțeles rapid că alta era calea reușitei. Nu avea niciun rost să încerce să intre pe poarta cea mare. Era infinit mai ușor de pătruns pe ușa de serviciu, adică să facă scandal, să revendice, aliindu‑se cu unul dintre clanuri și devenind „mardeiașul de serviciu“. A învățat vertiginos alfabetul lucrurilor ; producea teamă și forța prețuirea. Curând după aceea a devenit un „nume“ și s‑a integrat perfect în profesiune. Acum avea un grup care să‑l susțină și să‑l apere, să‑l impună. Numai că în acel cerc restrâns, în care întâlnea aceiași oameni, aceleași idei, aceleași obiceiuri și aceleași manii, preocupat să câștige mai curând în lupta cu ceilalți decât cu sine, puterea sa de creație a început să se stingă ca o flacără prost aprinsă, iar darurile lui, să se atrofieze. La bilanțurile de fine de an era, de regulă, citat, apărea la televiziune, i se editaseră cărțile ; făcea filme. În secret, îl mâna însă o nemulțumire, căci pe sine însuși nu se putea minți : intrase în aristocrația puterii, dar nu și în cea a harului, câștigase autoritate, dar își pierduse talentul. Nu‑l acuz și nu‑l condamn ; pentru rechizitoriu contez pe ceilalți, pentru pedeapsă – pe propriile lui ranchiune.**
***
**<Leonce și Lena>, spectacolul lui Ciulei, m‑a încântat. Încă o dată se reliefează personalitatea unui om de teatru dăruit cu mari și multe însușiri. Atât de diverse sunt harurile lui, încât ele se concurează în înfăptuiri care nu‑s poate mereu echilibrate și armonioase, dar sunt totdeauna îndrăznețe și originale. O inteligență artistică guvernată de demonul semnificațiilor și de insomnia imaginilor expresive retranscrie piesa lui Büchner cu o vigoare fără măsură comună. Vigoarea unui tablou în care ideile au o plasticitate de neuitat. În "Leonce" și "Lena" ne aflăm într‑o lume de mici state în care fiecare căpetenie e un tiran absolut, înconjurat de paraziți (dominând peste milioane de inși extorcați de puterea lor de muncă, îndepărtați de la orice formă de viață a cugetului), ne aflăm într‑un univers de crime și de trufii degringolând în arbitrar, ticăloșie și disoluție și în care (pe spinarea celor abrutizați moral și material) puternicii zilei iau în discuție – abstract și van – structura, substanța și compoziția metafizică a omului. Această lume e văzută în toate nimicniciile și doliurile ei. Despoți și marionete mânuiți de un mecanism pe care‑și închipuie că‑l controlează – dar ai căror bufoni sunt în realitate –, sunt dispuși după legile unei geometrii a dictatului și obedienței care depersonalizează și nivelează existența, reducând‑o la aparențe și la zadarnica ei teatralitate. Am scris că în spectacolul lui Ciulei lumea e văzută, fiindcă prin privire înțelegem grotescul și abjecția fundamentelor ei. Ochiul sarcastic al regizorului se ferește însă să evidențieze numai consecințele nefaste ale autorității arbitrare în alianță cu stupiditatea feroce ; el reține, chiar dacă batjocoritor, și melancoliile invincibile ale conștiinței, dezaxările și revoltele ei instinctive și de atâtea ori dinainte pierdute.**
***
**Există opere care deșteaptă în rândurile unor oameni de artă, încă înainte de apariția lor, un val de entuziasm, și pe care scriitori, regizori sau critici se grăbesc să le aplaude susținându‑le și promovându‑le cu o nobilă pasiune. Și există alte spectacole, volume, expoziții întâmpinate cu o tăcere compactă, ori respinse cu un expedient de politețe când nu sunt de‑a dreptul ținta unor atacuri succesive. Sunt reacțiile vii, pătimașe ale conștiinței estetice, și vă întrebați, desigur, de ce m‑a cuprins dintr‑odată dorul de a rosti cele mai brutale banalități. Dacă o să vă răspund că mie unuia adeseori această unanimitate de cuget și simțire a unei tabere mi se pare din cale‑afară de suspectă, dacă o să vă mărturisesc că mă intrigă siguranța cu care sunt identificate personalitățile și legitimate imposturile, ca și promptitudinea diagnosticului critic, o să surâdeți. Dumneavoastră nu mai sunteți de mult atât de candizi.(..)** Numai că instinctele despotice ale unora dintre oamenii de artă și literatură care dirijează cursul acțiunilor la bursa valorilor, prin însuși faptul că răspund de un teatru, de o revistă, de o editură, au devenit peste măsură de aprige, iar cei ce refuză să se înregimenteze într‑o „tabără“ sau alta riscă să fie victimele unor răzbunări. Numai că jocul intelectual e amenințat cu măsluirea, că e tot mai puțin loc pentru cei ce refuză să aparțină unui grup și‑și iubesc condiția de „civili“. Pentru acești „civili“ pledez. Și nu sunt unicul care o face. Și nu sunt singurul care așează infinit mai prejos trofeele ce se pot smulge într‑o bătălie pseudo‑artistică decât pe cele ce se pot cuceri față în față cu tine, la masa de lucru sau pe scenă. Alături de mine se află, desigur, atâția alții pentru care arta e un mod de a fi, nu de a avea.**
***
(**Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu au parte de marile recompense - Premiul Nobel, Premiul Oscar, medalia Olimpică de
aur etc. -, dar micile plăceri ale vieții sunt la îndemâna tuturor. O bătaie prietenească pe umăr, un sărut pe obraz, prinderea unui crap de două kilograme, o lună plină, un loc liber ca să‑ți parchezi mașina, un foc care arde în vatră, o masă bună, un apus de soare magnific.
<<<<În artă, ca și în știință, anacronismul sfârșește prin a fi pedepsit.>>
Nu vă încăpățânați să cuceriți marile premii. Mulțumiți‑vă cu bucuriile mărunte. Ele există pentru fiecare dintre noi. Din plin.**)
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif