Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 09 Feb 2021, 20:52

Matéi Visniec : 65 de ani**Caragiale e de vină**; Împliniți astăzi, ianuarie 2021 vineri 29: "Despre cele trei surse ale iubirii mele pentru teatru" = ** Când şi cum m-am îndrăgostit de teatru Mi-am pus târziu această întrebare, la cinci decenii după producerea ireparabilului. Şi probabil că era necesară această trecere temeinică a timpului pentru ca răspunsurile să ţâşnească din memoria mea afectivă cu o mare claritate. Nimic nu mă predestinase, în micul meu oraş natal din nordul României, Rădăuţi, pentru o carieră de dramaturg. În familie nu am avut nici actori şi nici regizori, deşi mama era educatoare şi la sfârşitul fiecărui an monta un spectacol cu copiii. Spectacolele de teatru erau rare pe scena Casei de cultură din Rădăuţi şi nu-mi amintesc să mă fi marcat puternic vreo astfel de prestaţie în anii copilăriei şi ai adolescenţei. Mult mai interesante mi se păreau, la vârsta când învăţam să scriu şi să citesc, micile pastile radiofonice difuzate seară de seară de Radio România. Emisiunea se numea Bună seara, copii! şi consta într-o poveste destinată celor mici, înainte de culcare, spusă cu măiestrie de un actor. Primul meu şoc vizual cu ceea ce aş putea numi un spectacol s-a produs de fapt în satul bunicilor mei dinspre mamă, Horodnic, unde mergeam foarte des şi unde îmi petreceam practic toate vacanţele. Acolo am descoperit ceea ce pot spune acum că a fost prima sursă a interesului meu pentru spectacolul viu : tradiţiile populare, ritualurile şi ceremoniile care marcau fie anumite momente din viaţa oamenilor, fie anumite momente ale anului. Nunţile, botezurile, înmormântările, hramurile, sărbătorile religioase (Paştele şi Crăciunul), ritualurile de Anul Nou au fost pentru mine tot atâtea întâlniri cu miracolul. Asistam uluit şi emoţionat la ceva ce avea în acelaşi timp caracter festiv şi sacru, ceva ce ieşea din normalitate, deşi actorii erau oamenii normali pe care îi cunoşteam atât de bine, uneori chiar verii şi verişoarele mele, unchii şi mătuşile mele. Prin ce talent ascuns se transformau surorile mamei din ţărănci obosite în nişte zeiţe luminoase, capabile să cânte şi să danseze sau să recite lungi poeme având înţelesuri misterioase? Acea transformare totală a oamenilor, în zilele de sărbătoare, sau cu ocazia unor ceremonii (fie ele vesele, fie ele triste) din viaţa familiei sau a satului, a fost pentru mine o sursă inepuizabilă de mirare. În memoria mea au rămas încrustate nenumărate episoade de acest gen. De exemplu, înmormântarea unui unchi, mort tânăr, la numai 20 de ani. Cum moartea îl secerase flăcău, tradiţia cerea să fie însoţit pe ultimul drum de o mireasă, aşa că una din fetele satului şi-a asumat rolul respectiv "Lumea satului", aşa cum am cunoscut-o eu în Bucovina în anii 60 ai secolului trecut, în ciuda dezastrului adus de agricultura socialistă, menţinea încă o legătură strânsă cu ceva ancestral având gust de eternitate. Aşa am avut revelaţia că în acea lume de ţărani striviţi de istorie exista o ordine cosmică. Mai precis, fiecare moment al vieţii şi al anului trebuia punctat de un ritual. Între cosmos şi haos există deci această diferenţă: nimic din ce se întâmplă într-o lume organizată (cosmos) nu este lipsit de sens. Iar când o comunitate îşi uită ritualurile şi se îndepărtează de rădăcini începe dezordinea (haosul). Teatrul, mai târziu, mi s-a părut a fi o căutare uneori tonică şi alteori disperată a ritualurilor pierdute sau uitate, a ceremoniilor care dau sens momentelor nodale ale vieţii. O a doua sursă a iubirii mele pentru teatru a fost circul. Mai precis, circul care venea cam o dată pe an la Rădăuţi. Când caravanele cu artişti, cu clovni şi cu animale dresate intrau în oraş se întâmpla ceva miraculos (recurg din nou la acest cuvânt): miracolul intra şi el în urbea mea predestinată parcă ritmului monoton. Circul aducea cu el culori vii, sunete insolite, mirosuri speciale. Brusc viaţa oraşului era perturbată, se producea un fel de descărcare electrică în aer, toată lumea se înghesuia sub cupola de pânză a circului pentru a asista la o ceremonie excentrică, la un moment de emoţie pură, de excitaţie vizuală şi senzorială maximă. Pentru mine clovnii erau personajele cele mai fabuloase, ei îmi furnizau cele mai profunde mirări. Virtuozitatea trapeziştilor şi a călăreţilor mi se părea mai puţin interesantă decât vânzoleala clovnilor şi numerele lor sistematic ratate. Hazul poetic şi în acelaşi timp grotesc al clovnului avea semnificaţia unei invitaţii la nebunie colectivă, la ruperea legăturilor cu banalitatea, cu normalitatea. Atunci cred că am început să înţeleg un lucru esenţial, şi anume că artistul este prin natura sa un perturbator profesionist de normalitate, de comoditate, de dogme, de prejudecăţi. Timp de trei sau patru zile, cât poposea circul în oraş, în sufletul fiecărui om se deschidea parcă o fereastră spre altceva, spre fantezie şi insolenţă. Fiecărui spectator i se oferea o posibilitate de evadare, atât din monotonia vieţii sale personale, cât şi din carcasa societăţii totalitare. Ceva subversiv, dar imposibil de cenzurat se ascundea în spectacolul artiştilor de circ, ceva mai puternic decât orice formă de dictatură sau decât orice precept religios. Întotdeauna i-am iubit pe clovni pentru misiunea lor de perturbatori ai ordinii publice A treia sursă a fascinaţiei mele pentru teatru a fost Caragiale. Dar nu piesele lui Caragiale m-au marcat în primul rând. Târziu, când eram student la Bucureşti, am văzut pentru prima dată piesele sale bine montate. Caragiale mi-a deschis gustul pentru lectură datorită momentelor şi schiţelor sale. Ele sunt primele texte literare de care m-am îndrăgostit, care mi-au plăcut în mod visceral. Le-am citit şi recitit cu pasiune, savoarea lor m-a făcut apoi să încep să scriu şi eu. Momentele şi schiţele lui Caragiale se citeau uşor, nu păreau deloc sofisticate, mă făceau să râd, dar mai ales le vizualizam imediat. Arta dialogului la Caragiale este desăvârşită în momentele şi schiţele sale, ca şi arta replicii în piesele de teatru. Ceea ce Caragiale reuşea cu un talent de prestidigitator era să mă facă să-mi imaginez, imediat, după doar un scurt schimb de cuvinte, personajele respective. Secretul său de fabricaţie literară m-a tulburat de la bun început: paginile sale însemnau o foarte mare economie de mijloace, dar produceau efecte emoţionale gigantice. Doar câteva vorbe pronunţate şi din ele emana imediat portretul moral al personajului, deveneau evidente contradicţiile sale, nimicnicia sa, perfidia sau ridicolul său. Primul contact cu ceea ce am numit mai târziu dimensiunea absurdă a limbajului a fost atunci când am citit Căldură mare Repetiţiile (cu subtilităţile lor), fumurile mentale ale personajelor captate de cuvinte spuse anapoda sau extrem de preţioase, alte şi alte piruete stilistice din arsenalul caragialian m-au incitat să mă joc la rândul meu cu cuvintele, să le extrag din alveolele manualelor pentru a le plasa în noi contexte. Caragiale capta comedia vieţii şi spectacolul banalităţii cotidiene, dar îmi dădea şi o lecţie de cum trebuie observată societatea cu ticurile ei, cu caraghiozlâcurile ei, cu frustrările ei. Caragiale a fost primul meu maestru în sens literar, de la el cred că mi se trage totul în ceea ce priveşte teatrul ca gen literar. Din acest motiv am decis să-i aduc un omagiu scriind la rândul meu o serie de momente şi schiţe. Ele sunt o dublă invitaţie, la lectură şi la scenă. Cititorul îşi poate imagina din fotoliu cum ar funcţiona aceste texte pe scenă. Regizorul are libertatea să le combine cum simte el de cuviinţă, să le reorganizeze cum i se pare mai interesant. În prozele sale scurte, uneori având caracterul unor fulguraţii textuale, Caragiale se joacă însă şi cu ceea ce rămâne nespus, cu situaţii vagi sau cu caractere lăsate în suspensie. Este principalul motiv pentru care ultima secțiune a acestui volum se numește teatru vag. Personal n-am inventat nimic, Caragiale e de vină.**Despre tandrețe. Teatru vag, Matei Vişniec, Ed. Humanitas 2019.

09 Feb 2021, 20:52	#50
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 631	Matéi Visniec : 65 de aniCaragiale e de vină; Împliniți astăzi, ianuarie 2021 vineri 29: "Despre cele trei surse ale iubirii mele pentru teatru" = Când şi cum m-am îndrăgostit de teatru Mi-am pus târziu această întrebare, la cinci decenii după producerea ireparabilului. Şi probabil că era necesară această trecere temeinică a timpului pentru ca răspunsurile să ţâşnească din memoria mea afectivă cu o mare claritate. Nimic nu mă predestinase, în micul meu oraş natal din nordul României, Rădăuţi, pentru o carieră de dramaturg. În familie nu am avut nici actori şi nici regizori, deşi mama era educatoare şi la sfârşitul fiecărui an monta un spectacol cu copiii. Spectacolele de teatru erau rare pe scena Casei de cultură din Rădăuţi şi nu-mi amintesc să mă fi marcat puternic vreo astfel de prestaţie în anii copilăriei şi ai adolescenţei. Mult mai interesante mi se păreau, la vârsta când învăţam să scriu şi să citesc, micile pastile radiofonice difuzate seară de seară de Radio România. Emisiunea se numea Bună seara, copii! şi consta într-o poveste destinată celor mici, înainte de culcare, spusă cu măiestrie de un actor. Primul meu şoc vizual cu ceea ce aş putea numi un spectacol s-a produs de fapt în satul bunicilor mei dinspre mamă, Horodnic, unde mergeam foarte des şi unde îmi petreceam practic toate vacanţele. Acolo am descoperit ceea ce pot spune acum că a fost prima sursă a interesului meu pentru spectacolul viu : tradiţiile populare, ritualurile şi ceremoniile care marcau fie anumite momente din viaţa oamenilor, fie anumite momente ale anului. Nunţile, botezurile, înmormântările, hramurile, sărbătorile religioase (Paştele şi Crăciunul), ritualurile de Anul Nou au fost pentru mine tot atâtea întâlniri cu miracolul. Asistam uluit şi emoţionat la ceva ce avea în acelaşi timp caracter festiv şi sacru, ceva ce ieşea din normalitate, deşi actorii erau oamenii normali pe care îi cunoşteam atât de bine, uneori chiar verii şi verişoarele mele, unchii şi mătuşile mele. Prin ce talent ascuns se transformau surorile mamei din ţărănci obosite în nişte zeiţe luminoase, capabile să cânte şi să danseze sau să recite lungi poeme având înţelesuri misterioase? Acea transformare totală a oamenilor, în zilele de sărbătoare, sau cu ocazia unor ceremonii (fie ele vesele, fie ele triste) din viaţa familiei sau a satului, a fost pentru mine o sursă inepuizabilă de mirare. În memoria mea au rămas încrustate nenumărate episoade de acest gen. De exemplu, înmormântarea unui unchi, mort tânăr, la numai 20 de ani. Cum moartea îl secerase flăcău, tradiţia cerea să fie însoţit pe ultimul drum de o mireasă, aşa că una din fetele satului şi-a asumat rolul respectiv "Lumea satului", aşa cum am cunoscut-o eu în Bucovina în anii 60 ai secolului trecut, în ciuda dezastrului adus de agricultura socialistă, menţinea încă o legătură strânsă cu ceva ancestral având gust de eternitate. Aşa am avut revelaţia că în acea lume de ţărani striviţi de istorie exista o ordine cosmică. Mai precis, fiecare moment al vieţii şi al anului trebuia punctat de un ritual. Între cosmos şi haos există deci această diferenţă: nimic din ce se întâmplă într-o lume organizată (cosmos) nu este lipsit de sens. Iar când o comunitate îşi uită ritualurile şi se îndepărtează de rădăcini începe dezordinea (haosul). Teatrul, mai târziu, mi s-a părut a fi o căutare uneori tonică şi alteori disperată a ritualurilor pierdute sau uitate, a ceremoniilor care dau sens momentelor nodale ale vieţii. O a doua sursă a iubirii mele pentru teatru a fost circul. Mai precis, circul care venea cam o dată pe an la Rădăuţi. Când caravanele cu artişti, cu clovni şi cu animale dresate intrau în oraş se întâmpla ceva miraculos (recurg din nou la acest cuvânt): miracolul intra şi el în urbea mea predestinată parcă ritmului monoton. Circul aducea cu el culori vii, sunete insolite, mirosuri speciale. Brusc viaţa oraşului era perturbată, se producea un fel de descărcare electrică în aer, toată lumea se înghesuia sub cupola de pânză a circului pentru a asista la o ceremonie excentrică, la un moment de emoţie pură, de excitaţie vizuală şi senzorială maximă. Pentru mine clovnii erau personajele cele mai fabuloase, ei îmi furnizau cele mai profunde mirări. Virtuozitatea trapeziştilor şi a călăreţilor mi se părea mai puţin interesantă decât vânzoleala clovnilor şi numerele lor sistematic ratate. Hazul poetic şi în acelaşi timp grotesc al clovnului avea semnificaţia unei invitaţii la nebunie colectivă, la ruperea legăturilor cu banalitatea, cu normalitatea. Atunci cred că am început să înţeleg un lucru esenţial, şi anume că artistul este prin natura sa un perturbator profesionist de normalitate, de comoditate, de dogme, de prejudecăţi. Timp de trei sau patru zile, cât poposea circul în oraş, în sufletul fiecărui om se deschidea parcă o fereastră spre altceva, spre fantezie şi insolenţă. Fiecărui spectator i se oferea o posibilitate de evadare, atât din monotonia vieţii sale personale, cât şi din carcasa societăţii totalitare. Ceva subversiv, dar imposibil de cenzurat se ascundea în spectacolul artiştilor de circ, ceva mai puternic decât orice formă de dictatură sau decât orice precept religios. Întotdeauna i-am iubit pe clovni pentru misiunea lor de perturbatori ai ordinii publice A treia sursă a fascinaţiei mele pentru teatru a fost Caragiale. Dar nu piesele lui Caragiale m-au marcat în primul rând. Târziu, când eram student la Bucureşti, am văzut pentru prima dată piesele sale bine montate. Caragiale mi-a deschis gustul pentru lectură datorită momentelor şi schiţelor sale. Ele sunt primele texte literare de care m-am îndrăgostit, care mi-au plăcut în mod visceral. Le-am citit şi recitit cu pasiune, savoarea lor m-a făcut apoi să încep să scriu şi eu. Momentele şi schiţele lui Caragiale se citeau uşor, nu păreau deloc sofisticate, mă făceau să râd, dar mai ales le vizualizam imediat. Arta dialogului la Caragiale este desăvârşită în momentele şi schiţele sale, ca şi arta replicii în piesele de teatru. Ceea ce Caragiale reuşea cu un talent de prestidigitator era să mă facă să-mi imaginez, imediat, după doar un scurt schimb de cuvinte, personajele respective. Secretul său de fabricaţie literară m-a tulburat de la bun început: paginile sale însemnau o foarte mare economie de mijloace, dar produceau efecte emoţionale gigantice. Doar câteva vorbe pronunţate şi din ele emana imediat portretul moral al personajului, deveneau evidente contradicţiile sale, nimicnicia sa, perfidia sau ridicolul său. Primul contact cu ceea ce am numit mai târziu dimensiunea absurdă a limbajului a fost atunci când am citit Căldură mare Repetiţiile (cu subtilităţile lor), fumurile mentale ale personajelor captate de cuvinte spuse anapoda sau extrem de preţioase, alte şi alte piruete stilistice din arsenalul caragialian m-au incitat să mă joc la rândul meu cu cuvintele, să le extrag din alveolele manualelor pentru a le plasa în noi contexte. Caragiale capta comedia vieţii şi spectacolul banalităţii cotidiene, dar îmi dădea şi o lecţie de cum trebuie observată societatea cu ticurile ei, cu caraghiozlâcurile ei, cu frustrările ei. Caragiale a fost primul meu maestru în sens literar, de la el cred că mi se trage totul în ceea ce priveşte teatrul ca gen literar. Din acest motiv am decis să-i aduc un omagiu scriind la rândul meu o serie de momente şi schiţe. Ele sunt o dublă invitaţie, la lectură şi la scenă. Cititorul îşi poate imagina din fotoliu cum ar funcţiona aceste texte pe scenă. Regizorul are libertatea să le combine cum simte el de cuviinţă, să le reorganizeze cum i se pare mai interesant. În prozele sale scurte, uneori având caracterul unor fulguraţii textuale, Caragiale se joacă însă şi cu ceea ce rămâne nespus, cu situaţii vagi sau cu caractere lăsate în suspensie. Este principalul motiv pentru care ultima secțiune a acestui volum se numește teatru vag. Personal n-am inventat nimic, Caragiale e de vină.Despre tandrețe. Teatru vag, Matei Vişniec, Ed. Humanitas 2019.