**Al vostru pentru totdeauna**, Vladimir Găitan (Duțu), născut în ziua a doua, februarie 1947**Am spus și spun și acum, la sfârșit de drum, că în această profesie nu suntem egali. Există un Ștefan Iordache sau un Gheorghe Dinică sau un Marin Moraru și ca ei mai sunt câțiva. Sunt actori atinși de o aripă de înger, cum îmi place mie să spun. Asta nu înseamnă că noi, ceilalți, actori buni, care ne-am dat în anii grei măsura talentului, nu avem locul nostru sub soare. Dar trebuie să înțelegem că ei, cei atinși de această aripă de înger, sunt undeva acolo, deasupra. Da, nu suntem egali!** - decedat, către seară, marţi, 2020, la vârsta de 73 de ani, noiembrie 10, actorul Teatrului de Comedie din București - în cartea* Zig-Zag prin alfabetul vietii*, Ed.ALL,2014 :**Mi-au plăcut întotdeauna poveștile. Dar cărui copil nu-i plac? Care copil nu se identifică cu personajele poveștilor copilăriei sale? Sigur, în vremea copilăriei mele, și când spun asta mă refer la prima parte a ei, la etapa de dinainte de a merge la școală, băieții visau să fie Făt-Frumos și să taie capetele balaurului pentru a o salva pe Ileana Cosânzeana, iar fetele, firesc, îl visau pe Făt-Frumos călare pe un cal alb, salvându-le din ghearele balaurului, luându-le de soție și trăind fericiți până la adânci bătrâneți. Vremurile s-au schimbat, cum e și normal, poezia s-a dus, băieții se visează Batman, Spiderman, Dexter, iar fetele, cu o păpușă Barbie costumată după ultima modă, visează să devină fotomodele. În jurul acestor personaje copilul creează o lume a lui, în care fabulația, apanajul copilăriei prin excelență, depășește cu mult ceea ce imaginația unui adult ar putea închipui. În căutarea identității noastre de mic om mare, fascinați de ceea ce lumea din jurul nostru ne oferă zi de zi ca pe o descoperire uluitoare, brodând propriile povești în care noi devenim personaje, ne petrecem primii ani de viață. Avem nevoie de eroi, așa cum avem nevoie de hrană și de iubire. Poveștile copilăriei mele însă nu au fost populate de balauri și zâne, ci de personaje reale, nimeni altele decât strămoșii mei care îmi înflăcărau imaginația seară de seară înainte ca somnul să mă conducă pe tărâmul viselor, acolo unde ei continuau să trăiască și să capete chiar noi dimensiuni uneori. M-am dentificat rând pe rând cu fiecare dintre strămoșii mei, bărbați puternici, pitorești, cavaleri și romantici, fiecare contribuind cu ceva la ADN-ul celui care sunt acum, punând fiecare o piatră la această construcție ce se numește azi Vladimir Găitan. Un Vladimir Găitan căruia toată viața i-au plăcut poveștile cu oameni adevărați și care, sper din suflet, a devenit la rândul lui un povestitor ce încearcă să ducă mai departe unele dintre istoriile celor cu care s-a intersectat de-a lungul vieții.**
***
("Avem de-a face cu biografia unui mare actor, care, spre deosebire de alţii, are trează şi obiectivă conştiinţa propriei existenţe. Un destin comun unei generaţii. Ce ne separă pe semenii de generaţie este doar o meserie minunată. Aceea de actor. Adică una aflată printre slăbiciunile omeneşti ale Proniei Divine."/- G Stanca)
***
**Zambesc pentru că încă mai joc, pentru că încă mai simt aceleasi emoții ca acum patruzeci și patru de ani la auzul gongului care anunța intrarea în scenă, pentru că mai sper că voi citi in ochii doamnelor, atunci când ne vom întâlni pe stradă, același zâmbet dintotdeauna. Chiar dacă atunci eu imi voi plimba fericit primul nepot, o fetiță al carei arbore genealogic cuprinde atâtea nații, încât al meu pare o glumă... O fetiță care va fi cetățean englez, din tata român, fiul meu, și mama jumătate chinezoaică, jumatate thailandeză. Mă gândesc la această minune cu același zâmbet cu care mă uit la sfârșitul fiecarui spectacol către Domniile Voastre cum vă ridicați în picioare și ne aplaudați cu generozitate. Este un zâmbet de bucurie și mulțumire pentru căldură și dragostea cu care ne răsplătiți pe noi, actorii, dupa fiecare spectacol. Același zâmbet îl am și acum, la încheierea acestor povestiri, la care evident că nu-mi doresc să vă ridicați în picioare, dar pe care vă rog să le citiți cu îngăduință, iar pe mine să mă răsplătiți cu un gând bun.**
***
Colegul, actorul George Mihăiță, joi, 7 mai 2015, la Iași **Poate că unii dintre voi ați citit acea carte, dar eu am trăit-o. Poate că am trăit și ceea ce nu s-a scris. Vladimir mi-a arătat dintotdeauna o prietenie, căruia i-am înapoiat-o cu iubire. E pentru prima dată când declar public că îl consider pe Vladimir, fratele meu. Consider că, “Reconstituirea” ne-a legat pe viață, prin ceea ce a devenit ea, noi, pentru cinematografia română, dar mai ales că am împărțit mai mereu cabina la teatru la comedie. El este el. Își cunoaște valoarea. Este pariul său cu el și cu noi. E mereu așa. E cuceritor. Tot ceea ce spune are haz,uneori mă mir cum de nu am eu hazul pe care îl deține el. Această carte e ca și cum cunoașteți pe cineva, pe care credeți că îl cunoașteți, de foarte mult timp.**
***
**Bunicul din partea tatălui a fost un bărbat senzațional, și o spun cu îndrituită mândrie. Din păcate, a murit destul de tânăr, la șaizeci și doi de ani. A fost inginer de drumuri și poduri, roșcat la fel ca mine, de fapt, eu roșcat ca el, iar bunica Rozalia considera că îi semăn întru totul. Sunt convins că pentru ea el trăia prin mine, că privindu-mă îl vedea pe el. Am fost nepotul ei preferat, iubirea ei, văzând în mine replica perfectă a soțului dispărut, cu care trăise o frumoasă poveste de dragoste și de viață. Da, se pare că îl moștenesc nu numai ca structură fizică, dar am și multe dintre apucăturile lui, inclusiv plăcerea de a savura un pahar de vin bun în compania prietenilor. Bunicul, băiat de preot, provenea dintr-o familie cu unsprezece copii. Preotul, foarte iubit în Udești, avea 1,95 metri, iar soția lui, coana preoteasa, avea 2,05 metri. Cred că nu întâmplător eu am un băiat de 2,05 metri și o fată de 1,86! Codul genetic se pare că și-a spus cuvântul. Bunicul a murit în 1949. Bunica nu mi-a povestit niciodată de suferința lui, se pare că a făcut un cancer stomacal. În suferința lui, singurul pe care-l dorea lângă el eram eu, un copil de doi ani. Mă lua în brațe și mă ținea lângă el în pat – deja nu se mai ridica din pat –, iar eu mă jucam fericit. Prezența mea acolo se pare că îi făcea bine. Mult mai târziu, după ce am picat la Facultatea de Geologie, m-am angajat la Serviciul de drumuri și poduri ca simplu picher, treaba mea fiind să semnalez starea drumurilor care legau Suceava de satele din jurul ei. Inginerul șef, care era prieten cu tata, mi-a arătat la un moment dat niște planuri de drumuri și poduri semnate toate de Nicolae Găitan, Moș Nicolae, cum îi spunea bunica, și am avut un sentiment de mândrie pe care mi-l amintesc și acum foarte bine. Nu era zi și seară în care bunica să nu vorbească despre acest om care a creat tot timpul vâlvă în jurul lui și pe care mi l-am imaginat deseori făcând subiectul unui film în regia lui Dan Pița sau Mircea Veroiu. Defect profesional, veți zice, și ați avea dreptate. Impregnat de poveștile bunicii în copilărie, apoi de multele scenarii pe care le-am citit și al căror protagonist am și fost ulterior, văd totul filmic. Întotdeauna povestirile se terminau cu bunica plângând și cu mine adormind auzind=o, ca prin vis, strigându=mă, încet, de câteva ori: "Duțule!", să vadă dacă am adormit, terminând cu " Noapte bună, puiule!". Erau rasfaturile noastre..**
***
Vladimir Găitan (Nu vreau să fiu doar un „prototip”) în revista Cinema nr. 3, martie 1979**M-am întrebat deseori de ce peste 90% din colegii mei, în răspunsurile lor la clasica intrebare: — Ce preferaţi, teatrul sau filmul? spun: — Teatrul. Sigur că explicaţia principală consta în continuitatea încărcăturii dramatice, în gradaţia firească pe care numai un spectacol de teatru ţi-o poate oferi. Îindrăznesc însa să găsesc încă un motiv pe care eu, perso?*nal, îl simt şi îl trăiesc: varietatea mare a personajelor din dramaturgia contempo?*rană şi universală, profunzimea şi diversi?*tatea caracterelor fac din rolul întâlnit în teatru cea mai spectaculoasă întrecere cu tine însuţi, pentru a te contopi cu rolul.Din nefericire, scenariile noastre, în ma?*rea lor majoritate, păcătuiesc prin falsitatea caracterelor, a dialogurilor, care sună ne?*firesc, a idealizării personajelor principate.Mi-am dorit mult personaje cu caractere complexe, cu furii şi cu blândeţi, cu linişti adânci şi răbufniri violente. Teatrul mi le-a oferit şi mi le oferă în continuare. În film, în afară de câteva întâlniri fericite, aştept încă acest personaj pe care noi, actorii, ni-I dorim viu, cu o scriitură a replicii firească, cu tăceri care să exprime mai mult decât dialogul înghesuit în grabă, în spaţiu mic, fără timp de încărcare.
Schematismul personajelor întâlnite de mine, asemănarea lor şi uneori chiar a si?*tuaţiilor au făcut din personajele întruchi?*pate de mine «băiatul bun». Or nu ăsta este idealul meu. Eu cred şi simt că pot mai mult. Am mun?*cit de multe ori la dialogurile încredinţate spre filmare, am operat modificări, cu sau fără asentimentul scenaristului, cu dorinţa de a face mai credibil, mai firesc, dialogul acelor personaje. Este munca actorului cu regizorul, în dorinţa lor sinceră de a face cât mai viabilă scena şi scenariul respectiv. Sigur că pot fi întrebat, de ce accept aceste personaje, care au început să se asemene între ele. Explicaţii sunt multe, dar cea mai importantă este dorinţa de a munci, de a filma. Filmul este ca un meci greu, în care, dacă intri fără antrenament clachezi repede. Ideal ar fi ca fiecare scenarist în parte să-şi aibă dialoghistul său, adică să se reinventeze o meserie, care există şi pe care majoritatea cinematografiilor o ţin la mare preţ.
Să încerce să-şi diversifice personajele, să nu mai vedem acelaşi director adjunct, acelaşi inginer repartizat în producţie bun şi fără defecte, aceleaşi poveşti de dragoste condiţionale, aceleaşi conflicte minore. Dacă măcar aceste deziderate vor fi îndeplinite, cred în saltul calitativ al filmului românesc.**
https://www.youtube.com/watch?v=4gQS...k-zQOOBSeubiGU