Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 15 Dec 2018, 18:53

=Zoe,în greceste=viata,carturar autentic si haruit pedagog,academician si monahie,pentru carcotasi,cert,carnetul de membru PCR este irelevant,unul dintre cei mai mari eminescologi din tara,patru volume,de amintit,Eminescu si romantismul german,1986,analizeaza viata si opera marelui poet/spune apropiatilor**Eminescu ne apara de noi însine,de slabiciunilenoastre**,ultimele ei ceasuri,în spital,cerea**Sa-l aparati pe Mihai!**,s-a calugarit,la 85 de ani,devine,Maica Benedicta,Manastirea Varatec,Zoe Dumitrescu-Busulenga(1920=2006),inteligenta redutabila,si-a scris,Dorinta ultima.**Daca voi muri la Bucuresti vreau sa fiu înmormântata la manastirea Cernica,daca se va întâmpla însa la Varatic,în casa Înaltului Pimen,Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor unde mi=am petrecut vacantele de vara timp de peste 30 de ani,sa fiu înmormântata la manastirea Putna iar slujba sa fie facuta de Înaltul Pimen.Asa sa fie si nu altfel.Monahia Benedicta Zoe Busulenga,miercuri 3 noiembrie 2004,în Bucuresti -

***Zoe Dumitrescu-Busulenga,1989,in volumul Eminescu–Viata,despre prietenia dintre Creanga si Eminescu:

=În toamnã,1875,inspectând scolile primare din Iasi,a ajuns si la scoala din Pãcurari,unde învãtãtorul,Ion Creangã,l-a încântat.Întâlnirea lor a fost o bucurie uriasã,o explozie.Unul gãsise,în sfârsit,în celãlalt,ceea ce asteptase.Eminescu descoperise„Plutarhul” sãu popular concentrat într-o singurã minte genialã;Creangã a vãzut pe acela menit sã trezeascã în el,printr-o maieuticã a congenialitãtii,pe marele artist latent.si a început,în cartea vietii cu putine bucurii a poetului,o paginã dintre cele mai luminoase.Cãci s-a îndreptat înspre Creangã cu o fericire neascunsã si a trãit alãturi de el ceasuri de multumire adâncã.Toti memorialistii Junimii au consemnat,uimiti,prietenia celor doi.Le venea greu sã înteleagã cum atât de cultivatul,de exigentul Eminescu putea gãsi în Creangã,„talentul primitiv si necioplit”,dupã pãrerea lor,un interlocutor care sã-i dea satisfactii atât de depline,încât sã ajungã sã absenteze de la sedintele din fiecare vineri ale cenaclului:„Îndatã ce cunoscu pe Creangã,el se izolã cutotul de noi,dându-se în societatea lui numai.Câteodatã întrebam pe Eminescu:=Ce vorbesti în tot timpul cu Creangã?El zâmbea si cu acea privire vagã si rãtãcitã,care-i era caracteristicã,rãspundea în mod evaziv.Vorbim si noi ce ne trece prin mintesi atâta tot.Câteodatã,Creangã si Eminescu dispãreau câte trei-patru zile,nu se stia ce au devenit.În timpul acesta,ei ieseau din oras pe jos,cutreierau Galata cu Târgusorul,treceau spre bariera Pãcurarilor,fãceau înconjurul pe la Copou si Aroneanu,dormeau pe o lavitã la vreun han sau la vreo crâsmã,mâncau ce gãseau si erau fericiti.”Si opera literarã a lui Creangã,ca si opera lui Slavici,se datoreste imboldului înspre creatie primit de cei doi scriitori de la mai tânãrul confrate genial,obsedat de destinul culturii românesti.Auzind,în rãtãcirile lor prin împrejurimile Iasului,povestile nãzdrãvanului Creangã,Eminescu l-a silit pe acesta sã le treacã pe hârtie.si dupã aceea,l-a dus la sedinteleJunimii,convins fiind de valoarea productiilor învãtãtorului=povestitor.Pe prietenul acesta al lui Eminescu,„gros si gras”,si greoi si stângaci,îmbrãcat în haine de siac cafeniu si stergându-si mereu fata cu o basma rosie,Junimea nu l-a pretuit chiar asa cum se cuvenea,ci mai cu seamã ca pe un înzestrat povestitor de snoave mai deocheate.Doar Maiorescu a înteles,si în ceea ce-l privea pe Creangã,valoarea literaturii sale poporane,consunând cu ceea ce se petrecea în acel timp în unele literaturi europene.Cât despre Eminescu,atitudinea unora din junimisti nu i-a zdruncinat cu nimic dragostea si entuziasmul care au rãmas neclintite.Si cum,începând din 1875 si pânã în 1881,humulesteanul a dat în întregime opera lui majorã,de la Soacra cu trei nurori,la Amintirile din copilãrie,Eminescu a avut tot timpul sã se bucure din plin de ea.A fost poate singurul care a pãtruns si valoarea de substantã,si valoarea artisticã a acestei opere fãcute parcã pe gustul lui,exprimând acel fond popular dupã care tânjea,îmbrãcat în forma unui mestesug desãvârsit stãpânit.Cãci Creangã,cu geniul lui nativ,fãcuse în lunile si apoi în anii prieteniei cu Eminescu,o ucenicie rapidã si eficientã,receptând,ca într-o universitate sui-generis,învãtãtura unui maestru inegalabil,care fusese si pentru el,ca si pentru Slavici si mai târziu pentru Caragiale,cea mai sigurã cãlãuzã spre lumea culturii si creatiei.Modest si generos si extraordinar de ahotnic pentru tot cea ce privea promovarea culturii românesti,poetul care gândea neîntrerupt la posibilitãtile de constructie,de edificare a unei lumi a valorilor,a lucrat într-adevãr socratic la scoaterea la ivealã a adevãrului creator din prietenii lui.Vâna popularã a talentului lui Creangã,cultura lui folcloricã enormã i-au pãrut lui Eminescu o zestre incalculabilã care se cerea folositã în scopul urmãrit de elîn orice împrejurare,si anume,realizarea autenticitãtii.L-a „recrutat” deci pe Creangã în slujba telului pe care el însusi îl slujea si dialogul lor,rãmas nestiut,s-a desfãsurat,probabil,pe teme esentiale,legate de specificitatea poporului român,de necesitãtile dezvoltãrii lui,a scoaterii lui din starea în care se afla,prin punerea în valoare a geniului sãu particular.si Creangã a devenit unul din instrumentele prin care Eminescu dorea sã demonstreze tocmai particularitatea geniului popular românesc.Ca si în cazul lui Slavici,Eminescu va fi ascultat bucãtile de prozã narativã,cu mai putine interventii poate,desi sfaturile de naturã esteticã nu vor filipsit,deoarece arta lui Creangã evolueazã foarte repede spre stachete foarte înalte reprezentate de Harap Alb si mai cu seamã de Amintiri.Cei doi si prietenia lor ascundea tâlcuri mult mai încifrate decât lãsau sã se vadã sau sã se audã din ea.si ceea ce avea sã spunã într-un rând Eminescu în Curierul de Iasi despre opera lui Creangã era limpede menit unei receptãri,cât mai largi,de masã,a acesteia.Adresându-se unora care aveau misiunea sã culeagã literatura popularã din Moldova,el le sugera ca model de inspiratie din acea literaturã,povestile lui Creangã:„Un muntean de bastinã,nãscut asemenea în tinutul Neamtului,e Ion Creangã.Citit-au vreodatã colectorii pe Dãnilã Prepeleac,pe Soacra cu trei nurori si altele,ca sã vadã care ar trebui sã fie izvoarele din care sã se inspire si cum vorbesc si cum se miscã tinutasii din Neamt?”Si de acum încolo,pe toatã durata sederii în Iasi,Creangã,si bojdeuca lui va fi oaza de luminã si bucurie a poetului,în mijlocul trudei si necazurilor sale de intelectual onest si activ într-o lume inertã si moartã pentru ideal.
(...)
***Zoe Dumitrescu-Busulenga,1989,in,Eminescu–Viata,despre Eminescu-anii din urma:

Când s-a trezit,o vreme s-au amestecat în mintea lui bolnavã frânturi de viatã realã cu reminiscente din operã,cu vechi obsesii refulate.Dacã ar fi avut o nebunie neîntreruptã,lunaticã,blândã,ca aceea în care a trãit aproape 30 de ani Hölderlin,încã durerea i-ar fi fost mai micã.Dar la el,accesele de insanitate alternau cu intervalele de nemiloasã luciditate,care fãceau moartea mult mai de dorit decât viata.În rãstimpul acceselor trãia într-o exaltare penibilã pentru cei din jur,dar mãcar nestiutã pentru întunecata constiintã.Asa l-au vãzut sotia lui Slavici,familia Maiorescu,în teribilele zile din vara anului 1883.Asa a fost dus la sanatoriul Dr.Sutu si internat,asa a fost trimis la sanatoriul din Ober-Döbling,localitate de lângã Viena,unde,în anii studentiei,trecuse sã-l vadã pe Al.I.Cuza.În clipele de luciditate,Eminescu era coplesit de tristeti infinite,de rusine si mai ales de un sentiment chinuitor al inutilitãtii sale.Acest spirit,care atinsese cea mai mare strãlucire datã vreodatã de poporul sãu,fusese asociat întotdeauna cu o modestie si o lipsã de ambitie incredibile,semn al unei prea nobile personalitãti.Titu Maiorescu si Junimea au suportat spezele acestor deplasãri rãmase fãrã rezultat,cu multã generozitate.Eminescu nu se mai putea regãsi,pentru el frumusetea murise.De acum încolo searbãda lui viatã avea sã se desfãsoare lipsitã de aceastã dimensiune pânã atunci indispensabilã,vitalã.Din nou în tarã,avea sã-si târascã trupul tot mai bolnav de la Botosani la Iasi si la Bucuresti.Sora lui infirmã,atât de devotatã,Harieta,i-a fost aproape,cu infinitã solicitudine,desi si ea avea un trup la fel de chinuit de boalã.Mai rãmãseserã ei doi,legati de amintirile unei copilãrii depãrtate,ca din altã lume.Bãtrânul Eminovici se stinsese la câteva luni dupã prãbusirea fiului sãu Mihai,în ianuarie 1884.Dupã el pãrãsise lumea si Niculae,al doilea fiu al sãu,sinucigându-se în martie al aceluiasi an.Matei,ultimul supravietuitor al familiei,n-a fost alãturi de genialul sãu frate în vremea suferintei.Cel mai edificator gest a fost sãvârsit de Titu Maiorescu prin publicarea,în sfârsit,a primei,acum istorice editii,a poeziilor eminesciene.Elegantul volum apãrut la Socec,cuprinzând 61 de piese lirice între elegante frontispicii si vignete,si care a cunoscut o rapidã rãspândire în rândurile marelui public,n-a mai bucurat ochiul,acum indiferent si resemnat,al poetului:„Ne-nteles rãmâne gândul/Ce-si strãbate cânturile/Zboarã vecinic,îngânându-l/Valurile,vânturile”.Harieta l-a îngrijit ca pe un copil în ceasurile cele mai grele,în momentele umilintei trupesti si ale inconstientei.Dar poate cã nici ei nu mai erau în stare sã-i dãruie afectiune.Anii hãrãziti suferintei s-au scurs greu:si fiecare clipã se transforma,pentru cel care o dorise,în vesnicie,dar nu de dragoste,ci de chin.Si moartea cea mult doritã încã de prin 1878,ca o împlinire,ca o reîntoarcere mioriticã în elemente,în pãmânt,în apã,si în vegetal:„Mai am un singur dor/În linistea serii/Sã mã lãsati sã mor/La marginea mãrii;/Sã-mi fie somnul lin/Si codrul aproape/Pe-ntinsele ape/Sã am un cer senin”/a venit,târziu,dupã ce se uscase în el toatã mãduva vietii.Poetul a iesit din timp,pentru a reintra vesnic în timp,la 15 iunie 1889.L-au urmat pe ultimul drum,în ziua aceea de varã,foarte multi oameni,dintre cei mai mari ai zilei,Kogãlniceanu,Titu Maiorescu si altii.O scrisoare,de o mare frumusete prin gravitatea ei reculeasã,vorbind despre ceremonia despãrtirii,a fost trimisã de Maiorescu surorii lui,Emilia,însotitã de o floare de pe sicriul celui plecat:„Bucuresti,21 iunie=3 iulie 1889**Emilio dragã,În biserica Sf.Gheorghe-Nou cosciugul deschis al lui Eminescu era încins cu crengi de tei,în amintirea poeziilor lui parfumate cu flori de tei.Am rupt o frunzã de la cosciug si pentru tine si ti-o trimit aici.Sub bandã primesti si un numãr din„Constitutionalul”cu descrierea îngropãrii.Articolul„În Nirvana”e de Caragiali.Când am însotit pe jos,cu capetele goale,pe Eminescu de la bisericã prin Bulevard pânã la cimitirul Belu,Rosetti,Mandrea,Laurianu,Mihãilescu,Eu,Anicu ta si vro 600 de scolari si studenti(admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singurapompã),era vreme acoperitã,linistitã,nu vânt,nu zgomot,câteva picãturi de ploaie,vreo 5 minute,apoi iar bine;cortegiul a pornit din bisericã pe la 6 ore,a sosit la cimitir pe la 7,1/4.S-a luat de la Primãrie un mormânt de veci pentru el;e ceva mai în fund la dreapta de la tata.Din întâmplare un mare copac de tei e în apropiere.Pentru grilaj si o piatrã pentru mormânt (eu cred o mare stâncã brutã de marmorã cenusie,cu o singurã parte netezitã,pe care sã fie inscriptia Mihai Eminescu si poate 4 versuri ale lui,si un tei în lãuntrul grilajului),se vor face subscriptii.Pãrerea mea este de 50 bani,pentru ca toti scolarii,si din Transilvania,sã contribuie.Sâmbãtã seara s-a înmormântat Eminescu**.L-au mai urmat însã,ciudat,în acelasi an,întru întoarcerea în pulbere,cei care l-au iubit si pe care i-a iubit:Veronica,Harieta si Creangã.Nimeni nu l-a însotit,însã,pe drumul Golgotei lui.
&
As vrea însã aici sã întãresc afirmatia mea în legãturã cu tensiunea teribilã la care a fost supus,de structura sa interioarã,divizatã si contradictorie,geniul eminescian.De aceea am sã reproduc un poem postum al sãu,mai putin cunoscut,în ciuda lungimii sale.E vorba de **Bolnav în al meu suflet**,scris cam în aceeasi vreme cu rugãciunea care va urma.Iatã poemul:
***(„Bolnav în al meu suflet,în inimã bolnav/Cu mintea depravatã si geniul trândav/Închin a mea viatã la scârbã si-ntristare/Si-mi târâi printre anii-mi nefasta arãtare/Prea slab pentru-a fi mare,prea mândru spre-a fi mic/Viata-mi,cum o duce tot omul de nimic/Nãscut fãr’de-a mea vinã,trãind fãr’mai s-o stiu/Nu merg cum merg alti oameni,nu-mi pasã de-unde viu/Supus doar,ca nealtii,la suferinte grele/Unesc cu ele stirea nimicniciei mele/Sfânt n-am nimic,în bine nu cred si nici în rãu/Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu/A vietii ostenealã o simt si n-o combat/As râde doar de viatã,dispretuind-o toatã/Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcatã/Muncind în mine însumi,vointa-n orice nerv/Peirea cea eternã din mine sã o serv/Dar vai!nici siguranta n-o am cã mor pe veci/Si dacã oare a mortii mâni palide si reci/În loc sã sferme vecinic a vietii mele normã/Dacã a mea durere,un vecinic Ahasver/Ar pune al meu suflet sãrman în altã formã?/La sorti va fi pus iarãsi,de cãtre lumi din cer/Ca,cu acelasi suflet din nou sã reaparã/Migratiei eterne unealtã de ocarã?/Nimic,nimic n-ajutã=si nu-i nici o scãpare/Din astã lume=eternã,ce trecãtoare pare/Gonit în timpi si spatii,trecând din formã-n formã/Eternã fulgerare cu inima diformã/De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc rãnitã/Pustiu-alergãtoare,cumplit de ostenitã/S-acum din nou în evu-mi,lui Sisif cruda stâncã/Spre culmea mortii mele ridic s-ast’datã încã/S-ast’datã?Cine-mi spune cã-i cea din urmã oarã?”)***
...
Nu cunosc paginã existentialã mai disperatã în toatã poezia lumii.Se îmbinã aici atâta durere,atâta spaimã de viatã,atâta groazã de posibilele reveniri (migratia eternã)preconizate de filosofia indianã,atâta dorintã,neputincioasã însã,de a distruge vointa de a trãi(aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii),dar si atâta umilintã si dispret de sine(nimicnicia lui)încât existentialistii secolului al XX-lea apar,pe lângã el,ca niste snobi dezgustati de o viatã otioasã.Deznãdejdea concentratã aici,atât de cumplitã,nu e crestinã,însã izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare.
***
(volumul,Eminescu-Viata,Editura:Nicodim Caligraful,2009)

15 Dec 2018, 18:53	#1713
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 631	=Zoe,în greceste=viata,carturar autentic si haruit pedagog,academician si monahie,pentru carcotasi,cert,carnetul de membru PCR este irelevant,unul dintre cei mai mari eminescologi din tara,patru volume,de amintit,Eminescu si romantismul german,1986,analizeaza viata si opera marelui poet/spune apropiatilorEminescu ne apara de noi însine,de slabiciunilenoastre,ultimele ei ceasuri,în spital,cereaSa-l aparati pe Mihai!,s-a calugarit,la 85 de ani,devine,Maica Benedicta,Manastirea Varatec,Zoe Dumitrescu-Busulenga(1920=2006),inteligenta redutabila,si-a scris,Dorinta ultima.Daca voi muri la Bucuresti vreau sa fiu înmormântata la manastirea Cernica,daca se va întâmpla însa la Varatic,în casa Înaltului Pimen,Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor unde mi=am petrecut vacantele de vara timp de peste 30 de ani,sa fiu înmormântata la manastirea Putna iar slujba sa fie facuta de Înaltul Pimen.Asa sa fie si nu altfel.Monahia Benedicta Zoe Busulenga,miercuri 3 noiembrie 2004,în Bucuresti - Zoe Dumitrescu-Busulenga,1989,in volumul Eminescu–Viata,despre prietenia dintre Creanga si Eminescu: =În toamnã,1875,inspectând scolile primare din Iasi,a ajuns si la scoala din Pãcurari,unde învãtãtorul,Ion Creangã,l-a încântat.Întâlnirea lor a fost o bucurie uriasã,o explozie.Unul gãsise,în sfârsit,în celãlalt,ceea ce asteptase.Eminescu descoperise„Plutarhul” sãu popular concentrat într-o singurã minte genialã;Creangã a vãzut pe acela menit sã trezeascã în el,printr-o maieuticã a congenialitãtii,pe marele artist latent.si a început,în cartea vietii cu putine bucurii a poetului,o paginã dintre cele mai luminoase.Cãci s-a îndreptat înspre Creangã cu o fericire neascunsã si a trãit alãturi de el ceasuri de multumire adâncã.Toti memorialistii Junimii au consemnat,uimiti,prietenia celor doi.Le venea greu sã înteleagã cum atât de cultivatul,de exigentul Eminescu putea gãsi în Creangã,„talentul primitiv si necioplit”,dupã pãrerea lor,un interlocutor care sã-i dea satisfactii atât de depline,încât sã ajungã sã absenteze de la sedintele din fiecare vineri ale cenaclului:„Îndatã ce cunoscu pe Creangã,el se izolã cutotul de noi,dându-se în societatea lui numai.Câteodatã întrebam pe Eminescu:=Ce vorbesti în tot timpul cu Creangã?El zâmbea si cu acea privire vagã si rãtãcitã,care-i era caracteristicã,rãspundea în mod evaziv.Vorbim si noi ce ne trece prin mintesi atâta tot.Câteodatã,Creangã si Eminescu dispãreau câte trei-patru zile,nu se stia ce au devenit.În timpul acesta,ei ieseau din oras pe jos,cutreierau Galata cu Târgusorul,treceau spre bariera Pãcurarilor,fãceau înconjurul pe la Copou si Aroneanu,dormeau pe o lavitã la vreun han sau la vreo crâsmã,mâncau ce gãseau si erau fericiti.”Si opera literarã a lui Creangã,ca si opera lui Slavici,se datoreste imboldului înspre creatie primit de cei doi scriitori de la mai tânãrul confrate genial,obsedat de destinul culturii românesti.Auzind,în rãtãcirile lor prin împrejurimile Iasului,povestile nãzdrãvanului Creangã,Eminescu l-a silit pe acesta sã le treacã pe hârtie.si dupã aceea,l-a dus la sedinteleJunimii,convins fiind de valoarea productiilor învãtãtorului=povestitor.Pe prietenul acesta al lui Eminescu,„gros si gras”,si greoi si stângaci,îmbrãcat în haine de siac cafeniu si stergându-si mereu fata cu o basma rosie,Junimea nu l-a pretuit chiar asa cum se cuvenea,ci mai cu seamã ca pe un înzestrat povestitor de snoave mai deocheate.Doar Maiorescu a înteles,si în ceea ce-l privea pe Creangã,valoarea literaturii sale poporane,consunând cu ceea ce se petrecea în acel timp în unele literaturi europene.Cât despre Eminescu,atitudinea unora din junimisti nu i-a zdruncinat cu nimic dragostea si entuziasmul care au rãmas neclintite.Si cum,începând din 1875 si pânã în 1881,humulesteanul a dat în întregime opera lui majorã,de la Soacra cu trei nurori,la Amintirile din copilãrie,Eminescu a avut tot timpul sã se bucure din plin de ea.A fost poate singurul care a pãtruns si valoarea de substantã,si valoarea artisticã a acestei opere fãcute parcã pe gustul lui,exprimând acel fond popular dupã care tânjea,îmbrãcat în forma unui mestesug desãvârsit stãpânit.Cãci Creangã,cu geniul lui nativ,fãcuse în lunile si apoi în anii prieteniei cu Eminescu,o ucenicie rapidã si eficientã,receptând,ca într-o universitate sui-generis,învãtãtura unui maestru inegalabil,care fusese si pentru el,ca si pentru Slavici si mai târziu pentru Caragiale,cea mai sigurã cãlãuzã spre lumea culturii si creatiei.Modest si generos si extraordinar de ahotnic pentru tot cea ce privea promovarea culturii românesti,poetul care gândea neîntrerupt la posibilitãtile de constructie,de edificare a unei lumi a valorilor,a lucrat într-adevãr socratic la scoaterea la ivealã a adevãrului creator din prietenii lui.Vâna popularã a talentului lui Creangã,cultura lui folcloricã enormã i-au pãrut lui Eminescu o zestre incalculabilã care se cerea folositã în scopul urmãrit de elîn orice împrejurare,si anume,realizarea autenticitãtii.L-a „recrutat” deci pe Creangã în slujba telului pe care el însusi îl slujea si dialogul lor,rãmas nestiut,s-a desfãsurat,probabil,pe teme esentiale,legate de specificitatea poporului român,de necesitãtile dezvoltãrii lui,a scoaterii lui din starea în care se afla,prin punerea în valoare a geniului sãu particular.si Creangã a devenit unul din instrumentele prin care Eminescu dorea sã demonstreze tocmai particularitatea geniului popular românesc.Ca si în cazul lui Slavici,Eminescu va fi ascultat bucãtile de prozã narativã,cu mai putine interventii poate,desi sfaturile de naturã esteticã nu vor filipsit,deoarece arta lui Creangã evolueazã foarte repede spre stachete foarte înalte reprezentate de Harap Alb si mai cu seamã de Amintiri.Cei doi si prietenia lor ascundea tâlcuri mult mai încifrate decât lãsau sã se vadã sau sã se audã din ea.si ceea ce avea sã spunã într-un rând Eminescu în Curierul de Iasi despre opera lui Creangã era limpede menit unei receptãri,cât mai largi,de masã,a acesteia.Adresându-se unora care aveau misiunea sã culeagã literatura popularã din Moldova,el le sugera ca model de inspiratie din acea literaturã,povestile lui Creangã:„Un muntean de bastinã,nãscut asemenea în tinutul Neamtului,e Ion Creangã.Citit-au vreodatã colectorii pe Dãnilã Prepeleac,pe Soacra cu trei nurori si altele,ca sã vadã care ar trebui sã fie izvoarele din care sã se inspire si cum vorbesc si cum se miscã tinutasii din Neamt?”Si de acum încolo,pe toatã durata sederii în Iasi,Creangã,si bojdeuca lui va fi oaza de luminã si bucurie a poetului,în mijlocul trudei si necazurilor sale de intelectual onest si activ într-o lume inertã si moartã pentru ideal. (...) Zoe Dumitrescu-Busulenga,1989,in,Eminescu–Viata,despre Eminescu-anii din urma: Când s-a trezit,o vreme s-au amestecat în mintea lui bolnavã frânturi de viatã realã cu reminiscente din operã,cu vechi obsesii refulate.Dacã ar fi avut o nebunie neîntreruptã,lunaticã,blândã,ca aceea în care a trãit aproape 30 de ani Hölderlin,încã durerea i-ar fi fost mai micã.Dar la el,accesele de insanitate alternau cu intervalele de nemiloasã luciditate,care fãceau moartea mult mai de dorit decât viata.În rãstimpul acceselor trãia într-o exaltare penibilã pentru cei din jur,dar mãcar nestiutã pentru întunecata constiintã.Asa l-au vãzut sotia lui Slavici,familia Maiorescu,în teribilele zile din vara anului 1883.Asa a fost dus la sanatoriul Dr.Sutu si internat,asa a fost trimis la sanatoriul din Ober-Döbling,localitate de lângã Viena,unde,în anii studentiei,trecuse sã-l vadã pe Al.I.Cuza.În clipele de luciditate,Eminescu era coplesit de tristeti infinite,de rusine si mai ales de un sentiment chinuitor al inutilitãtii sale.Acest spirit,care atinsese cea mai mare strãlucire datã vreodatã de poporul sãu,fusese asociat întotdeauna cu o modestie si o lipsã de ambitie incredibile,semn al unei prea nobile personalitãti.Titu Maiorescu si Junimea au suportat spezele acestor deplasãri rãmase fãrã rezultat,cu multã generozitate.Eminescu nu se mai putea regãsi,pentru el frumusetea murise.De acum încolo searbãda lui viatã avea sã se desfãsoare lipsitã de aceastã dimensiune pânã atunci indispensabilã,vitalã.Din nou în tarã,avea sã-si târascã trupul tot mai bolnav de la Botosani la Iasi si la Bucuresti.Sora lui infirmã,atât de devotatã,Harieta,i-a fost aproape,cu infinitã solicitudine,desi si ea avea un trup la fel de chinuit de boalã.Mai rãmãseserã ei doi,legati de amintirile unei copilãrii depãrtate,ca din altã lume.Bãtrânul Eminovici se stinsese la câteva luni dupã prãbusirea fiului sãu Mihai,în ianuarie 1884.Dupã el pãrãsise lumea si Niculae,al doilea fiu al sãu,sinucigându-se în martie al aceluiasi an.Matei,ultimul supravietuitor al familiei,n-a fost alãturi de genialul sãu frate în vremea suferintei.Cel mai edificator gest a fost sãvârsit de Titu Maiorescu prin publicarea,în sfârsit,a primei,acum istorice editii,a poeziilor eminesciene.Elegantul volum apãrut la Socec,cuprinzând 61 de piese lirice între elegante frontispicii si vignete,si care a cunoscut o rapidã rãspândire în rândurile marelui public,n-a mai bucurat ochiul,acum indiferent si resemnat,al poetului:„Ne-nteles rãmâne gândul/Ce-si strãbate cânturile/Zboarã vecinic,îngânându-l/Valurile,vânturile”.Harieta l-a îngrijit ca pe un copil în ceasurile cele mai grele,în momentele umilintei trupesti si ale inconstientei.Dar poate cã nici ei nu mai erau în stare sã-i dãruie afectiune.Anii hãrãziti suferintei s-au scurs greu:si fiecare clipã se transforma,pentru cel care o dorise,în vesnicie,dar nu de dragoste,ci de chin.Si moartea cea mult doritã încã de prin 1878,ca o împlinire,ca o reîntoarcere mioriticã în elemente,în pãmânt,în apã,si în vegetal:„Mai am un singur dor/În linistea serii/Sã mã lãsati sã mor/La marginea mãrii;/Sã-mi fie somnul lin/Si codrul aproape/Pe-ntinsele ape/Sã am un cer senin”/a venit,târziu,dupã ce se uscase în el toatã mãduva vietii.Poetul a iesit din timp,pentru a reintra vesnic în timp,la 15 iunie 1889.L-au urmat pe ultimul drum,în ziua aceea de varã,foarte multi oameni,dintre cei mai mari ai zilei,Kogãlniceanu,Titu Maiorescu si altii.O scrisoare,de o mare frumusete prin gravitatea ei reculeasã,vorbind despre ceremonia despãrtirii,a fost trimisã de Maiorescu surorii lui,Emilia,însotitã de o floare de pe sicriul celui plecat:„Bucuresti,21 iunie=3 iulie 1889Emilio dragã,În biserica Sf.Gheorghe-Nou cosciugul deschis al lui Eminescu era încins cu crengi de tei,în amintirea poeziilor lui parfumate cu flori de tei.Am rupt o frunzã de la cosciug si pentru tine si ti-o trimit aici.Sub bandã primesti si un numãr din„Constitutionalul”cu descrierea îngropãrii.Articolul„În Nirvana”e de Caragiali.Când am însotit pe jos,cu capetele goale,pe Eminescu de la bisericã prin Bulevard pânã la cimitirul Belu,Rosetti,Mandrea,Laurianu,Mihãilescu,Eu,Anicu ta si vro 600 de scolari si studenti(admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singurapompã),era vreme acoperitã,linistitã,nu vânt,nu zgomot,câteva picãturi de ploaie,vreo 5 minute,apoi iar bine;cortegiul a pornit din bisericã pe la 6 ore,a sosit la cimitir pe la 7,1/4.S-a luat de la Primãrie un mormânt de veci pentru el;e ceva mai în fund la dreapta de la tata.Din întâmplare un mare copac de tei e în apropiere.Pentru grilaj si o piatrã pentru mormânt (eu cred o mare stâncã brutã de marmorã cenusie,cu o singurã parte netezitã,pe care sã fie inscriptia Mihai Eminescu si poate 4 versuri ale lui,si un tei în lãuntrul grilajului),se vor face subscriptii.Pãrerea mea este de 50 bani,pentru ca toti scolarii,si din Transilvania,sã contribuie.Sâmbãtã seara s-a înmormântat Eminescu.L-au mai urmat însã,ciudat,în acelasi an,întru întoarcerea în pulbere,cei care l-au iubit si pe care i-a iubit:Veronica,Harieta si Creangã.Nimeni nu l-a însotit,însã,pe drumul Golgotei lui. & As vrea însã aici sã întãresc afirmatia mea în legãturã cu tensiunea teribilã la care a fost supus,de structura sa interioarã,divizatã si contradictorie,geniul eminescian.De aceea am sã reproduc un poem postum al sãu,mai putin cunoscut,în ciuda lungimii sale.E vorba de Bolnav în al meu suflet,scris cam în aceeasi vreme cu rugãciunea care va urma.Iatã poemul: („Bolnav în al meu suflet,în inimã bolnav/Cu mintea depravatã si geniul trândav/Închin a mea viatã la scârbã si-ntristare/Si-mi târâi printre anii-mi nefasta arãtare/Prea slab pentru-a fi mare,prea mândru spre-a fi mic/Viata-mi,cum o duce tot omul de nimic/Nãscut fãr’de-a mea vinã,trãind fãr’mai s-o stiu/Nu merg cum merg alti oameni,nu-mi pasã de-unde viu/Supus doar,ca nealtii,la suferinte grele/Unesc cu ele stirea nimicniciei mele/Sfânt n-am nimic,în bine nu cred si nici în rãu/Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu/A vietii ostenealã o simt si n-o combat/As râde doar de viatã,dispretuind-o toatã/Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcatã/Muncind în mine însumi,vointa-n orice nerv/Peirea cea eternã din mine sã o serv/Dar vai!nici siguranta n-o am cã mor pe veci/Si dacã oare a mortii mâni palide si reci/În loc sã sferme vecinic a vietii mele normã/Dacã a mea durere,un vecinic Ahasver/Ar pune al meu suflet sãrman în altã formã?/La sorti va fi pus iarãsi,de cãtre lumi din cer/Ca,cu acelasi suflet din nou sã reaparã/Migratiei eterne unealtã de ocarã?/Nimic,nimic n-ajutã=si nu-i nici o scãpare/Din astã lume=eternã,ce trecãtoare pare/Gonit în timpi si spatii,trecând din formã-n formã/Eternã fulgerare cu inima diformã/De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc rãnitã/Pustiu-alergãtoare,cumplit de ostenitã/S-acum din nou în evu-mi,lui Sisif cruda stâncã/Spre culmea mortii mele ridic s-ast’datã încã/S-ast’datã?Cine-mi spune cã-i cea din urmã oarã?”) ... Nu cunosc paginã existentialã mai disperatã în toatã poezia lumii.Se îmbinã aici atâta durere,atâta spaimã de viatã,atâta groazã de posibilele reveniri (migratia eternã)preconizate de filosofia indianã,atâta dorintã,neputincioasã însã,de a distruge vointa de a trãi(aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii),dar si atâta umilintã si dispret de sine(nimicnicia lui)încât existentialistii secolului al XX-lea apar,pe lângã el,ca niste snobi dezgustati de o viatã otioasã.Deznãdejdea concentratã aici,atât de cumplitã,nu e crestinã,însã izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare. * (volumul,Eminescu-Viata,Editura:Nicodim Caligraful,2009)