141. Stropi în orașul întunecat
Miros aspru de ud,
Noapte neînstelată și nemărginită,
Clădiri schițate sumbru-n umbre,
Copaci inexistenți-n întuneric,
Oameni dispăruți demult,
Câini adormiți pe sub mașini,
Leagăne din parcuri, inerte,
Bălți liniștite și netulburate,
Întuneric copleșitor,
Vântul neîndrăznind să-l trezească;
Totul pare așa de liniștit,
Totul este așa de gol,
Loc dominat de întuneric,
Statism dureros de tulburător,
Oraș mort, plin de stropi de sânge,
Surditate apăsătoare,
Întoarse în inima acestui loc,
În întregul cartier, în întregul oraș,
Amintirile mă urmează oriunde aș privi,
Nu mă simt a fi aici cu adevărat,
Sentimentul de a mă afla în centrul întunericului mă copleșește...
Vis? ...
Întind mâna să mi-o arăt că totul e aievea,
Capul mi-e greu,
Corpul mi-e amorțit,
Degetele congestionate tremură cerând vindecare,
Îmi uit cuvintele,
Vocea mea dispare,
Mintea mi se golește de orice gând,
Simt stropii cum ar șterge tot,
Și risc să mă șterg,
Îmi văd silueta fantomatică printr-un geam,
Și fac cu mâna propriei mele existențe - absorbită de întuneric,
Umiditate-n crescendo, afectând totul,
Cu nepăsare, norii-și văd de drumul lor,
Stropii cad fără-ntârziere și fără nicio greșeală,
Urmându-și și ei călătoria lor,
Rămânând doar eu, clădirile, norii, asfaltul,
Și iureșul de umbre,
Niciunul neavând umbrelă.
2008