[victor_homescu]

-Friedrich Nietzsche(1844-1900),in-Dincolo de bine si de rau/Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în faţa noastră,sau noi fost-am cei care am păşit în faţa ei? Care dintre noi e aici Oedip?Şi care e Sfinxul?/,la 1886/Presupunând ca Adevarul e o femeie, nu-i oare întemeiata banuiala ca toti filozofii, în masura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea putin la femei? Ca gravitatea înspaimântatoare si insistenta neîndemânatica pe care au manifestat-o pâna acum în urmarirea Adevarului au fost mijloace stângace si necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este ca Adevarul nu s-a lasat cucerit.-

(Cele făptuite întru iubire se petrec întotdeauna dincolo de Bine şi de Rău)

În anii tineretii venerezi si dispretuiesti fara a fi deprins înca acea arta a nuance-lor care constituie cel mai mare câstig ai vietii, trebuind de obicei sa platesti scump faptul de a fi opus oamenilor si lucrurilor doar un Da si un Nu. Totul este orânduit pentru ca cel mai rau dintre toate gusturile, gustul absolutului, sa fie batjocorit si maltratat cu cruzime, pâna în momentul în care omul se deprinde sa puna un dram de arta în sentimentele sale si sa încerce mai degraba artificialul: precum o fac adevaratii artisti ai vietii. Pornirile mânioase si respectuoase proprii tineretii par sa nu-si îngaduie o clipa de ragaz pâna n-au falsificat într-atât oamenii si lucrurile încât sa li se poata abandona: - tineretea, ea însasi, este ceva ce falsifica si amageste. Mai târziu, când sufletul tânar,martirizat de numeroasele deziluzii, se întoarce în cele din urma banuitor împotriva lui însusi, arzator si salbatic înca, chiar si în suspiciunea si în remuscarile sale: cum se mai mânie el, cum se sfâsie nerabdator, cum se razbuna de îndelungata-i autoorbire, de parca ar fi fost o orbire intentionata! În aceasta perioada de trecere te pedepsesti pe tine însuti, suspectându-ti propriile sentimente; îti torturezi entuziasmul prin banuiala; chiar constiinta curata îti pare o primejdie, un val aruncat asupra-ti, în chip de ostenire a unei onestitati mai rafinate; si, mai presus de toate, iei atitudine, o atitudine de fapt împotriva „tineretii“. - Iar un deceniu mai târziu, întelegi ca toate acestea mai apartineau tot tineretii!
(...)
Ce anume din noi nazuieste de fapt la „adevar“? - În fond, noi am zabovit îndelung în fata problemei originii acestei vointe, - pâna când, în cele din urma, ne-am împotmolit cu totul în fata unei probleme si mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei vointe. Presupunând ca noi vrem adevarul: de ce nu mai degraba neadevarul? Sau incertitudinea? Sau chiar nestiinta?-Precum se pare,este vorba de un rendez-vous de probleme si de întrebari. Si fi-vom oare crezuti? - ni se pare ca, la urma urmei, problema nici nu a fost pusa pâna în prezent, - ca noi suntem cei dintâi care am zarit-o, am privit-o în fata, am înfruntat-o. Caci ea comporta un risc, si poate ca nici nu exista vreun altul mai mare.
(...)
Cum ar putea lua nastere un lucru din contrariul sau? De exemplu, adevarul din eroare?Sau vointa de adevar din vointa de a însela?Sau actiunea dezinteresata din egoism? Sau contemplatia pura si senina a înteleptului din ardoare?O astfel de geneza este cu neputinta; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rau; lucrurile supreme trebuie sa aiba o alta origine, una proprie lor,-ele nu ar putea lua nastere din aceasta lume efemera, înselatoare, iluzorie si mizera, din aceasta harababura de amagiri si pofte!Mai curând în sânul Fiintei,în vesnicie,în zeul ascuns, în „lucrul în sine“,acolo trebuie ca se afla obârsia lor,si nu în alta parte!“.O astfel de sentinta constituie prejudecata caracteristica prin care pot fi recunoscuti metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se afla îndaratul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la aceasta „credinta“ se straduiesc ei catre „stiinta“, catre acel lucru care va fi botezat în cele din urma solemn cu numele de „Adevar“.
&
O, Voltaire! O, umanitate! O, prostie! „Adevarul“, „cautarea adevarului" sunt lucruri destul de dificile; iar daca omul se îndeletniceste cu ele prea omeneste - „il ne cherche le vrai que pour faire le bien“ - pun prinsoare ca nu va gasi nimic!
(....)
Aceasta lume a noastra, în care noi suntem cei carora le e dat sa se teama si sa iubeasca,aceasta lume aproape invizibila si inaudibila a subtilelor porunci, a subtilelor supuneri, o lume a „Aproximativ“-ului din toate punctele de vedere, lume tepoasa, amagitoare, taioasa,afectuoasa: cu adevarat, lumea aceasta e strasnic protejata împotriva spectatorilor grosolani si a curiozitatii indiscrete! Strâns în juru-ne s-a tesut plasa si camasa deasa a îndatoririlor, si noi nu ne putem elibera din ea -, tocmai prin aceasta suntem, si noi, „oameni ai datoriei!“ E adevarat,dantuim uneori în „lanturile“ noastre si printre „palosele“ noastre; mai adeseori, nu-i mai putin adevarat,scrâsnim din dinti din pricina lor, exasperati de duritatea tainuita a sortii noastre. Dar orice am face,e-n zadar: prostanacii si aparenta ni se opun, spunând despre noi ca am fi „oameni lipsiti de îndatoriri“ - prostanacii si aparenta vor fi întotdeauna împotriva noastra!
(...)
Ce anume datoreaza Europa evreilor? - Multe lucruri, bune si rele, dar mai ales unul care este cel mai bun si totodata cel mai rau dintre toate: stilul maret al moralei, caracterul înspaimântator si maiestuos al exigentelor nemarginite, al semnificatiei nemarginite, romantismul sublim al problemelor morale - tocmai aceasta fiind partea cea mai atragatoare, cea mai înselatoare, cea mai delicioasa a acelui joc de culori, ispite ale vietii, ale carui reflexe dogorasc astazi pe cerul culturii noastre europene, un cer de amurg, - ce precede poate bezna. Dintre spectatori, noi, artistii si filozofii,le datoram pentru aceasta evreilor - recunostinta
(...)
A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu, iata cel mai ales si cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobândit pâna acum oamenii. Ca iubirea de oameni, lipsita de vreo intentie ascunsa care sa o sfinteasca, nu este decât o prostie si o animalitate în plus, ca predispozitia spre aceasta iubire de oameni trebuie sa-si primeasca mai întâi masura, finetea, bobul de sare si grauntele de ambra din partea unei predispozitii superioare: oricine ar fi fost omul care a simtit si a „trait“ pentru întâia oara aceste lucruri, oricât de mult i s-a împleticit limba în încercarea de a exprima astfel de gânduri delicate, fie ca numele lui sa ramâna pentru noi vesnic sfânt si demn de cinste, fiind numele aceluia care a zburat cel mai sus si s-a ratacit cel mai frumos pâna acum!
(...)
Onestitatea - presupunând ca ea e virtutea noastra, de care noi, spirite libere, nu ne putem descotorosi - ei bine, vom porni de-acum s-o dezvoltam cu întreaga noastra malitiozitate si iubire si nu vom osteni vreodata în a ne „desavârsi“ întru onestitate, singura virtute care ne-a mai ramas: fie ca odata stralucirea ei sa adaste precum un ironic crepuscul auriu, peste aceasta civilizatie îmbatrâninda si gravitatea ei înabusitoare, posomorâta! Si daca totusi într-o buna zi onestitatea ne va osteni si va suspina si se va tolani si îi vom parea mult prea duri si si-ar dori o viata mai buna, mai usoara, mai delicata, asemenea unui viciu agreabil: sa ramânem duri, noi, cei din urma stoici! si sa-i trimitem întrajutor toate cele diabolice din launtrul nostru - dezgustul fata de grosolanie si aproximatie, nitimur in vetitum-ul nostru, aventuroasa îndrazneala, curiozitatea noastra sireata si alintata, cea mai subtila,cea mai camuflata, cea mai spirituala vointa a noastra de putere si de biruinta universala, cea care,plina de dor, da târcoale si forfoteste în jurul tuturor împaratiilor viitorului, - sa-i venim într-ajutor„Dumnezeului“ nostru cu toti „diavolii“ nostri! Pesemne ca din pricina asta vom fi confundati cu altii -ce-are a face! Se va spune: „«onestitatea» lor - e de fapt diabolismul lor si nimic mai mult“ - ce-are a face! si chiar de-ar avea dreptate! N-au fost oare toti zeii de pâna acum diavoli sanctificati si rebotezati? si, la urma urmei, ce stim noi despre propria noastra fiinta? si ce nume binevoieste sa poarte spiritul care ne calauzeste (e o chestiune de denumire)? Câte spirite salasluiesc oare în noi?Onestitatea noastra, - sa luam aminte, noi, spirite libere, ca nu cumva ea sa devina vanitatea noastra,gateala si trufia noastra, marginirea noastra, nerozia noastra! Toate virtutile înclinata spre nerozie,toate neroziile înspre virtute; „ca sfântul de prost“,se spune în Rusia,-sa luam aminte sa nu devenim pâna la urma,din pricina onestitatii,niste sfinti plicticosi! Nu-i oare viata însutit de prea scurta ca sa
ne mai putem-si plictisi? Ar trebui sa credem de-a dreptul în viata vesnica.
(...)
Îmi pot imagina o muzica al carei farmec ar fi acela de a nu mai sti nimic despre Bine si Rau,poate cel mult un soi de dor de casa, vagi umbre aurii si slabiciuni gingase adiind deasupra-i: o arta care, scrutând zarile îndepartate,ar vedea venind spre ea culorile unei lumi morale aproape ininteligibile aflate pe pragul declinului,o muzica îndeajuns de ospitaliera si de profunda pentru primirea acestor fugari întârziati.Datorită muzicii, pasiunile se pot bucura de ele însele.
(...) - din Partea a patra:aforisme si interludii-:
„Poate fi stimat cu adevarat doar cel care nu se cauta pe sine însusi“ - Goethe catre consilierul Schlösser.
&
Semne de noblete: a nu cauta nicicând sa-ti cobori îndatoririle la nivelul îndatoririlor tuturor; a refuza sa cedezi altora, sa împarti cu altii propriile-ti responsabilitati; a-ti considera privilegiile si exercitarea lor ca îndatoriri.
&
Cele mai mari evenimente si idei - dar cele mai mari idei sunt si evenimentele cele mai mari,sunt întelese cel mai târziu: generatiile contemporane acestor evenimente nu stiu sa le traiasca, si trec pe lânga ele. Lucrurile se petrec la fel ca în împaratia stelelor. Lumina celei mai îndepartate stele este cea care întârzie cel mai mult pâna sa ajunga la oameni; pâna atunci, omul tagaduieste ca acolo-exista vreo stea. „Câte secole îi sunt necesare unui spirit pentru a fi înteles?“ - iata înca un criteriu cu ajutorul caruia se poate stabili o necesara ierarhie si ceremonie: necesara atât spiritelor cât si stelelor.
&
Oricarui gânditor profund îi este mai mult teama de a fi înteles decât de a ajunge un neînteles.În cazul din urma poate ca vanitatea lui este cea care va suferi; însa în primul caz sufera inima,compasiunea sa care spune necontenit: „o, vai, de ce vreti sa-mi purtati si voi povara?“
&
Diavolul are cele mai vaste perspective asupra lui Dumnezeu, de aceea se ţine la distanţă atât de mare de el: - diavolul, cel mai vechi prieten al cunoaşterii.
(...)
Virtutile noastre? - Probabil ca si noi le mai avem, chiar daca, ce-i drept, ele nu sunt acele virtuti naive si neîndemânatice pe care le respectam la stramosii nostri, tinându-i totodata la distanta. Noi,europenii de poimâine, primii nascuti ai secolului al XX-lea, - cu întreaga noastra curiozitate primejdioasa,cu multiplicitatea noastra, cu mestesugitul nostru travesti, cu cruzimea fragila si oarecum edulcorata a spiritului si simturilor noastre, - claca e sa avem virtuti, pesemne ca acestea nu pot fi decât dintr-acelea care s-au deprins cel mai bine sa se acomodeze cu cele mai intime si mai dragi înclinatii ale noastre, cu nevoile noastre cele mai arzatoare: ei bine, sa pornim dar în cautarea lor prin labirinturile noastre! -în care, dupa cum se stie, multe lucruri se ratacesc, iar câte unele se pierd fara urma. si exista oare ceva mai frumos pe lume decât sa-ti cauti propriile virtuti? Nu e oare aceasta aproape sinonim cu a crede în propriile virtuti? Dar acest „a crede în virtutile tale“ nu este în fond echivalentul „constiintei curate“ de altadata, acea venerabila si stufoasa cosita de notiuni pe care bunicii nostri o atârnau îndaratul crestetului si, de multe ori, chiar îndaratul ratiunii lor? Asadar, se pare ca, oricât de putin ne-am considera demodati, venerabili si batrâniciosi, dintr-un anumit punct de vedere noi suntem totusi nepoti demni de astfel de bunici, noi, cei din urma europeni cu constiinta curata: noi mai purtam, ca si ei, aceeasi cosita. Ah! De-ati sti ca în curând, foarte curând-se vor schimba multe!
(...)
Se prea poate ca sfânta legenda a vietii lui Iisus sa ascunda unul dintre cele mai dureroase cazuri de martiriu îndurat de omul care cunoaste iubirea: martiriul unei inimi preacurate si pline de un dor fara seaman, nesatioasa de iubire omeneasca, o inima care cerea sa iubeasca si sa fie iubita, atât si nimic mai mult, si o cerea cu duritate, cu furie, cu teribile izbucniri de mânie împotriva celor care îi refuzau iubirea; povestea unui biet om însetat si nesatios de iubire care a trebuit sa nascoceasca iadul pentru a-i trimite acolo pe cei care refuzau sa-l iubeasca,-si care, învatându-se în cele din urma sa cunoasca iubirea omeneasca, a trebuit sa inventeze un dumnezeu alcatuit din iubire pura, din putinta de a iubi, - un dumnezeu caruia iubirea omeneasca, atât de nevolnica, atât de nestiutoare îi inspira mila! Cel care simte astfel, cel care se pricepe astfel la iubire, - acela cauta moartea. - Dar la ce bun sa ne lasam prada unor astfel de gânduri dureroase? Doar daca am h obligati.
(...)
Sfârsit e cântul, - vaierul de dor Pe buze mi s-a stins:
Faptas e-un vrajitor, amic la ceas fatidic,
Un prieten de amiaza - dar cine-i, nu v-o zic
Cu soarele în crestet, el schimba Unu-n Doi .....
Slavim acum victoria în dans feeric,
Serbare-ntre serbari:
Sosit-a Zarathustra, un oaspete de seama!
Si lumea râde-n lacrimi, perdeaua se destrama,
Mireasa e Lumina, iar mire - Întuneric .....
(...)
O, vai, ce s-a ales din voi, gânduri ale mele scrise si pictate! Parca mai ieri erati atât de multicolore, tinere si malitioase, atât de pline de spini si de tainice miresme ca ma faceati sa stranut si sa râd - iar acum? V-ati si despuiat de noutatea voastra, iar câte unele din voi, mi-e teama, sunt gata sa se preschimbe în adevaruri: atât de nemuritoare arata ele, impresionante în cumsecadenia lor, si atât de plictisitoare! Dar întâmplatu-s-a vreodata altfel? Care-s lucrurile pe care le reproducem cu penele si penelurile noastre de mandarini chinezi, noi, cei ce imortalizam lucrurile care pot fi descrise? Care-s singurele lucruri pe care le putem eterniza? Ah, numai cele care tocmai se ofilesc si încep sa-si piarda parfumul! Ah, doar furtuni ce se îndeparteaza vlaguite si sentimente târzii, galbejite! Ah, numai pasari ostenite de zbor, ratacite în zbor, pasari care se lasa prinse în mâna, - în mâna noastra! Noi imortalizam cele ce nu mai au mult de trait si de zburat, numai lucruri istovite si rascoapte! Si numai pentru a putea picta dupa-amiaza voastra, voi, gânduri ale mele scrise si pictate, numai pentru ea am culori, multe culori, multe gingasii multicolore, si ocruri si cafeniuri si smaragduri si carmine cu zecile:-dar nimeni nu va ghici din a mea pictura splendoarea diminetii voastre,grabite scântei si minuni ale singuratatii mele, batrânele, iubitele -rautacioasele mele gânduri!
(Dincolo de bine si rau,Editura IDEEA EUROPEANA,2016,traducere,Victor Scoradet)