|
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
|
222 ani, autorul "Comediei Umane", Honore de Balzac, născut la 20 mai 1799: "Pe legea mea= cred că pot muri liniștit. Am făcut un lucru de seamă pentru țara mea. Cartea asta prețuiește, după opinia mea, mai mult decât cucerirea unor drepturi, sau câștigarea unor bătălii", despre romanul "Medicul de țară".
***
"Moș Goriot" :**…Temniţa nu merge fără temnicer ; una fără alta nu pot fi închipuite. Buhăiala gălbejită a acestei femei mărunte este produsul vieţii acesteia, după cum tifosul este consecinţa emanaţiilor dintr-un spital. Juponul ei de lînă tricotată , mai lung decît fusta croită dintr-o rochiemai veche şi ale cărui scame curg prin găurile stofei mîncate de vreme, reprezintă parcă, luaţi la un loc,salonul, sala de mîncare şi grădiniţa, vesteşte înfăţişarea cuhnei şi parcă-ţi spune cam cum trebuie să arate clienţii pensiunii..**
***
"Iluzii pierdute“ :**A doua zi, Lucien plecă dis-de-dimineata din Marsac înspre Angouleme, unde ajunse pe la nouă cu un baston în mână îmbrăcat cu o redingota saracacioasa destul de stricată de călătorie și cu o pereche de pantaloni negri decolorati. Iar ghetele-i roase arătau limpede ca făcea parte dintre nefericiții care umblă pe jos. Își dădea deci seama că deosebirea dintre întoarcere și plecare avea să bată la ochi compatriotilor săi. Dar, cu inima strânsă în cleștele remușcări, pentru moment acceptă această pedeapsă, hotărât să înfrunte privirile cunoscuților. În sinea lul, își zicea: „Sunt eroic!"
Asa sunt poeții, pe ei înșiși se înșală cei dintâi . Cu cât înainta în Houmeau, sufletul i se zbătea între rușinea întoarcerii și poezia amintirilor. Inima îi zvacni când trecu prin fața locuinței lui Postel, unde, din fericire pentru el, Leonie Marron se afla singură în prăvălie cu copilul. Poetul vazu cu plăcere (vanitatea si-o pastrase!) numele șters al tatălui său. De când se insurase, Postel își zugravise din nou pravalia si isi pusese deasupra firma, ca la Paris: FARMACIE. Urcand treptele dinspre poarta Palet, Lucien simți aerul natal, uită de povara nenorocirilor si-si zise, imbatat de fericire: „O sa-i revad”. Ajunse în piața du Murier fără să fi întâlnit pe nimeni: nici nu se asteptase la atâta noroc, el care altădată se plimba ca un învingător prin oraș. Marion și Kolb, care stăteau de strajă la poarta, se napustira pe scară strigân: - Uite-l! Lucien revăzu atelierul și curtea batraneasca, le zări pe scară pe sora și pe mama-sa și se imbratisara, uitând pentru o clipă de toate nefericirile, în această strângere în brațe. În familie, cazi mai întotdeauna la o învoială cu nenorocirea; îți incropesti un culcuș și speranța te face să nu vezi că e cam tare. Dacă Lucien înfățișa imaginea deznădejdii, înfățișa însă și poezia: pe drum, soarele îi bronzase fața, o melancolie adâncă, intiparita pe chip, își întindea umbra pe fruntea-i de poet.**
***
"Moş Goriot" :**Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în vîrstă, care de vreo patruzeci de ani ţine la Paris o pensiune de familie în strada Neuve-Sainte-Genevieve, între Cartierul Latin şi foburgul Saint Marcel. La această pensiune, cunoscută sub numele de Casa Vauquer, se primesc deopotrivă bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, fără ca vreodată gura clevetitoare a lumii să fi găsit ce să scornească despre cele ce se petrec în această respectabilă casă. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că de vreo treizeci de ani nu s-a pomenit printre clienţi nici o femeie tînără, iar pentru ca vreun tînăr să ajungă a locui aci, trebuia ca familia să-i trimită o sumă prea mică să-şi ţină zilele. Cu toate acestea, în anul 1819, dată la care începe drama ce urmează, se afla aci în pensiune o biată fată. Oricît de discreditat ar fi azi cuvîntul dramă, după chipul deşănţat şi fără noimă în care a fost risipit în aceste vremuri de jalnică literatură, e nevoie totuşi să-l folosim aici ; nu fiindcă această istorisire ar fi dramatică în sensul adevărat al cuvîntului, ci fiindcă sfîrşind cartea veţi vărsa poate cîteva lacrimi intra muros şi extra muros. Fi-va ea oare înţeleasă şi dincolo de zidurile Parisului ? Ingăduie-ni-se a ne îndoi, căci nu se poate pricepe felul cu totul deosebit al unei asemenea scene, plină de tîlcuri şi de culoare locală, decît între colinele Montmartre şi dealurile de la Montrouge, în această ilustră vale a dărăpănăturilor ce . înăuntrul şi in afara cetăţii. stau să se surpe şi a rigolelor negre de noroi ; vale plină de suferinţe reale, de bucurii prea adesea amăgitoare şi atît de cumplit zbuciumată încît nu ştiu ce fapt ar trebui să se întîmple pentru a lăsa o senzaţie de oarecare durată. Totuşi, chiar şi în această lume se ivesc ici şi colo dureri care, prin vălmăşagul lor de vicii şi virtuţi, dobîndesc o oarecare măreţie şi solemnitate ; în faţa lor egoismele şi interesele amuţesc ; dar senzaţia cu care rămîi ţine numai bine cît ai înfuleca pe nemestecate un fruct savuros. Carul civilizaţiei, întocmai ca acela al idolului de la Jaggernatl, trecînd peste o inimă care nu se lasă atît de uşor zdrobită şi în care i s-a împiedicat roata, abia dacă îşi încetineşte o clipă mersul, o striveşte şi îşi urmează mai departe drumul glorios. Aşa veţi face şi domniile - voastre, care ţinînd această carte într-o mînă albă, vă cufundaţi în toată voia în jilţul moale, spunîndu-vă : „O fi, poate, o poveste amuzantă". Dar după ce veţi fi aflat taina chinurilor lui moş Goriot, veţi cina cu poftă, punînd lipsa dumneavoastră de sensibilitate pe seama autorului, învinuindu-l că a depăşit măsura şi că face poezie. Ah ! ţineţi minte însă : drama aceasta nu este o plăsmuire sau un roman; ea este atît de adevărată, încît oricine poate s-o regăsească în propria sa viaţă, în propriul lui suflet. Casa în care se află această pensiune de familie este proprietatea doamnei Vauquer. E aşezată în josul străzii Neuve - Sainte - Genevieve, acolo unde terenul coboară către strada Arbaletei într-un povîrniş atît de repede şi de anevoios, încît numai rareori caii îl urcă sau îl coboară. Iată de ce domneşte o atît de deplină linişte peste toate aceste uliţe înghesuite între domul Val-de-Grâce şi cel al Panteonului, două monumente care schimbă culoarea cerului, împrăştiindu-şi în văzduh răsfrîngerile aurii şi înnegurînd totul cu umbrele mohorîte pe care le aştern uriaşele lor cupole. Aici caldarîmul e zvîntat : în rigole nu-i nici apă, nici mîl, şi de-a lungul zidurilor creşte iarba. În drum pe=aici, chiar și cel mai nepăsător dintre oameni se simte cuprins de tristețe, ca de altfel toți cei care trec obișnuit pe aceste străzi. Nici un alt csrtier al Parisului nu este mai trist și = de ce n-am spune=o ? = mai puțin cunoscut.**
***
|