138 de ani, Nikos Kazantzakis şi "Zorba Grecul": **Confucius are o vorba: Multi căuta fericirea mai presus de om; alţii, mai prejos. Da fericirea e pe potriva omului”, scriitorul grec, născut pe 18 februarie 1883 la Iraklion,**Adevărat. Există, aşadar, tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt. Oamenii văzuţi din singurătatea mea, de aici, nu-mi apar ca nişte furnici, ci dimpotrivă, ca nişte monştri uriaşi, ca nişte dinozauri şi pterodactili, trăind într-o atmosfera saturată de acid carbonic şi de dens putregai cosmogonic. O junglă de neînţeles, absurda şi jalnică. Citisem multe definiţii ale raţiunii omeneşti. Asta mi s-a părut însă a fi cea mai uimitoare şi mi-a plăcut. — Cum te cheamă?— Alexis Zorba. – Şi dumneata, domnule, cu ce te ocupi? - Eu? Sunt scriitor. Înţelegeam ca Zorba ăsta era omul care-l căutam de atâta amar de vreme fără să-l găsesc. O inimă vie, o imensă gură lacomă, un suflet mare în stare brută. — Zorba, am zis, şi-abia m-am ţinut să nu-I sar în braţe, Zorba, de acord! Vii cu mine!**
***
În roman: (Dansul Zorba) :— Dansezi? Mă întrebă el cu pasiune. Dansezi?— Nu.— Nu?— Bine, zise el după o clipă O să dansez eu atunci. Se avântă în vârtejul dansului, bătând din palme, sărind, făcând piruete In aer, prăvălindu-se la pământ cu genunchii încovoiaţi, ţâşnind din nou în sus cu picioarele îndoite, ca şi cum ar fi un gumelestic. La un moment dat, sari atât de sus, de parcă ar fi voit sa frângă legile de fier ale naturii şi să-şi ia zborul. Simţeai în trupul acela măcinat de vreme un suflet care lupta să târască după el carnea şi să se avânte cu ea în bezna, ca un meteor. Îşi azvârlea trupul care recădea la pământ, neputincios să se menţină prea multa vreme în aer, îl azvârlea din nou, fără milă, ceva mai sus de data aceasta, dar recădea iarăşi, bietul de el, gâfâind. Zorba încruntă sprâncenele, pe fata lui se citea o gravitate îngrijorătoare. Nu mai scotea nici un chiuit. Cu fălcile strânse, se căznea să atingă imposibilul.— Zorba! Zorba! I-am strigat. Ajunge! Mi-era teamă ca, deodată, trupu-I bătrân nu va rezista la atâta ardoare, se va rupe în bucățele şi se va împrăştia. Puteam să strig mult şi bine. Cum ati fi vrut ca Zorba să audă nişte strigate de pe pământ? Nu mai era om, era pasăre — Ce te-a apucat să dansezi?— Ce voiai sa fac, jupâne? Simţeam că mă înăbuşă bucuria, trebuia să mă descarc. Dar cum? În vorbe?. Ce te uiţi aşa la mine? Ăsta-s eu. E în mine un diavol care strigă şi eu fac ce zice el. De câte ori sunt gata să mă înăbuş, strigă: dansează!”, şi eu dansez. şi asta mă uşurează!**
***
**M-am ridicat în picioare.— Hai, Zorba, am strigat eu, învaţă-mă să dansez! Zorba sări în sus, chipul îi strălucea.— Să dansezi, jupâne? Făcu el. Să dansezi? Hai! Vino!— Hai, Zorba, viaţa mea e alta, hai! Ne-am prins în joc. Zorba mă corecta, serios, răbdător, cu gingăşie. Prindeam curaj şi simţeam cum picioarele mele greoaie prindeau aripi.— Bravo, eşti un as! Zorba bătând din palme pentru a marca măsura. Bravo, băieţaş! Dă-le dracului de hârţoage şi de călimări! La dracu`cu bunurile şi interesele! Acum, că şi dansezi şi-mi înveţi limba, câte n-o sa ne putem spune?— Jupâne, striga el, am multe lucruri să-ţi spun, n-am iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe lucruri să-ţi spun, dar cu limba nu
izbutesc. aşa c-o sa le dansez! Făcu un salt, picioarele şi mâinile ii deveniră aripi. Cum se avânta, drept, deasupra pământului, pe acel fundal de cer şi mare, semăna cu un bătrân arhanghel revoltat. Căci dansul acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie şi revoltă. Să fi jurat că striga: ce poţi să-mi faci, Atotputernicule? Nu poţi să-mi faci nimic, decât să mă omori. Omoară-mă, atâta paguba. Mi-am vărsat oful, am spus tot ce-am avut de spus: am avut răgazul să dansez şi nu mai am nevoie de tine!” privindu-l pe Zorba dansând, am înţeles pentru prima oara strădania himerică a omului de-a înfrânge gravitatea. Zorba se repezi la mine, mă luă în braţe şi începu să mă sărute.— Și tu faci haz? Îmi striga el tandru. şi tu faci haz, jupâne? Bravo, băieţaş! Tăvălindu-ne de ras, ne-am zbenguit îndelung ţopăind pe pietre. Apoi, trântindu-ne amândoi la pământ, lungiţi pe pietriş, am adormit.**..
***
**Din bronz, din otel ar trebui să fie plămădit sufletul omului, strigam în mine însumi, nu din vânt!”. Dar n-avem, din păcate, încredere în sufletul nostru. Raţiunea, acest băcan, îşi bate joc de suflet aşa cum ne batem noi joc de babele care fac farmece sau de vrăjitoare. Le vorbeam adeseori prietenilor mei despre acest suflet mare; admiram cu toţii acţiunile pline de mândrie şi siguranţă, ce făceau abstracţie de judecata, ale acestui om neinstruit. Culmi spirituale pentru care ne trebuiau ani şi ani de luptă acerbă spre a le cuceri, Zorba le atingea dintr-un salt. Spuneam atunci: Zorba e un suflet mare...Sau trecea dincolo de aceste culmi, şi atunci spuneam: Zorba e un nebun”. Am făcut în viață o groaza de lucruri, şi găsesc că tot nu e de ajuns. Oameni ca mine ar trebui să trăiască o mie de ani. Noapte buna!**
***
Scena dansului în film=
https://youtu.be/2AzpHvLWFUM