Se împlinesc 36 de ani astăzi -**Toate povestirile mele sunt asemenea unor fiinţe vii, căci ele sunt organisme complexe în adevăratul sens al cuvântului, trăiesc independent şi de-a dreptul respiră. Aşa trebuie să poţi spune despre orice povestire care vrea să reziste testului timpului.**, scriitorul argentinian Julio Cortázar (1914 -1984) încetează din viata în urma unui atac de cord ( avea leucemie), la 12 februarie 1984, este inmormantat la cimitirul Montparnasse, Paris=**Unul din noi trebuie sa scrie, dacă toate acestea vor fi povestite. Mai bine sa fiu eu care sunt mort, care sunt mai putin implicat decat ceilalti; eu care nu văd decat norii si pot sa ma gândesc fară sa-mi pierd sirul, să scriu fara sa-mi pierd sirul (trece acolo sus altul, tivit cu cenusiu) si-mi pot aduce aminte fara sa-mi pierd sirul, eu care sunt mort si viu, nu-i cazul sa însel pe nimeni, o să se vada bine când va sosi ceasul, fiindcă în vreun fel tot trebuie s-o pornesc si am luat-o de la capatul asta, de la sfârsit, de la început, care la urma urmelor e capatul cel mai bun când vrei sa povestesti ceva**, - născut in Belgia - luna august a anului 1914, prima luna a Primului Razboi Mondial, Cortázar a crescut, si-a primit educatia si s-a format ca scriitor în Argentina in conditii sociale dificile, astfel se explică simpatiile de stanga ( dă credit Revolutiei cubaneze), Ascensiunea peronismului l-a determinat sa se exileze in Franta, Paris, unde a trăit din 1951 pana la sfarsitul vietii. A scris în spaniolă, temele lucrărilor sunt legate de Argentina, dar stilul prezintă influențe europeane. Criticii au afirmat că genul lui de proză ar putea fi scris fie de un autor francez foarte bun fie de un geniu al literaturii latino-americane, (pe scurt s-a retinut) :-"proza lui Cortázar ţine de ambele lumi", Gabriel Garcia Márquez, oferă verdictul final, avea a scrie: *Si eu împartaseam ideea, destul de generalizata, potrivit careia Cortázar nu este un scriitor latino-american. Mi-am rectificat-o total acum, cînd am fost în Buenos Aires în 1967. Cel care face cunostiinta cu Buenos Aires-ul, acest imens oras european, asezat între selva si ocean, între Matto Grosso si Polul Sud, are impresia ca se afla într-o carte a lui Cortázar, altfel spus, ceea ce parea influenta europeana la Cortázar este de fapt influenta europeana a orasului Buenos Aires. Am avut impresia, în Buenos Aires, ca personajele lui Cortázar se gasesc pe strazile orasului, la orice pas. Acolo mi-am dat seama ca Julio Cortázar este profund latino-american* - *Soarta celui care nu îl citeste pe Cortázar e pecetluita. Va suferi de o boala grava, invizibila, care, în timp, poate avea consecinte îngrozitoare. Ceva asemanator cu ceea ce poate pati un om care nu a mîncat niciodata piersici. Va deveni din ce în ce mai trist..si, probabil, încet-încet, îsi va pierde parul.* (Pablo Neruda)
***
- Cortázar debuteaza în 1938 cu volumul de poeme Prezente - poemul "Nocturna":
**În noaptea asta am mâinile negre, inima asudata
ca dupa o lupta purtata pâna la uitare cu urechelnitele fumului.
Totul a ramas acolo, sticlele, barca,
nu stiu daca ma iubeau si daca se asteptau sa ma vada.
În ziarul aruncat pe pat se vorbeste despre întâlniri diplomatice,
un pahar cu vin rosu la început, l-a învins din fericire în patru seturi.
O padure foarte înalta înconjoara aceasta casa din centrul orasului,
iar eu stiu, simt ca un orb moare chiar acum în apropiere.
Sotia mea tot urca si coboara pe o scarita
asemenea unui capitan de vas ce nu se încrede în stele.
E aici o cana cu lapte, alaturi, hârtii, ora unsprezece noaptea.
Afara e ca si cum herghelii nesfârsite de cai s-ar apropia
de fereastra pe care-o am în spate.**
***
Julio Cortázar, ( la bătrânete, a susținut revolutia lui Castro, în Cuba), Opera postumă - din volumul "Pagini neaşteptate", îngrijit de sotia Aurora Bernárdez şi Carles Álvarez Garriga, publicat la împlinirea a douăzeci şi cinci de ani de la moartea scriitorului :
- **(Interviu în faţa unei oglinzi)**, scris în 1980 :
**J.C. în oglindă. - Uite, îţi voi lua personal interviul acesta pentru că am constatat că de fiecare dată când pleci în Cuba, şi până acum ai fost de cel puţin treisprezece ori, cifră pe care o iubesc din motive magice, cei care la întoarcere îţi iau interviuri nu se prea interesează despre ce anume ai putut vedea şi trăi în insula‑caiman, ci vor imediat să afle ce crezi despre Conul Sudic, atât în general cât şi în particular, ceea ce sigur că e grozav, iar tu le răspunzi cât poţi de bine, dar totodată mi se pare un fel de escamotare suspectă, un păcat prin omiisiune, de parcă în zilele noastre Cuba ar fi încetat să mai atragă atenţia.
J.C. în persoană. - De acord, şi‑ţi stau la dispoziţie cu răspunsurile, mai ales că în Europa (ca să nu mai vorbim de SUA) sunt mulţi care iau interviuri sau se lasă intervievaţi cu intenţia deliberată de a ponegri Cuba, fără ca înşişi cubanezii să le facă faţă. Vezi bine că încep cu o critică ; e una din multele pe care le fac ori de câte ori mă înfiinţez pe meleagurile lor, fiindcă mă dor anumite tăceri ce s‑ar părea că le dau dreptate urzitorilor de minciuni şi calomnii. În multe ocazii Cuba nu‑şi arată autentica realitate aşa cum ar putea şi chiar ar trebui s‑o facă, mai ales pe orbita capitalistă, unde o mai bună cunoaştere a procesului său de dezvoltare pe atâtea planuri ar fi pozitivă pentru toată lumea, de acolo şi de aici.
J.C. în oglindă. - Şi de ce naiba n‑o face ?
J.C. în persoană. - Uneori fiindcă e o insulă, cred eu, uneori pentru că cubanezii se simt atât de siguri în privinţa cauzei lor încât nu li se pare necesar să dea explicaţii ; fapt e că asta se traduce într‑o anumită pasivitate din partea serviciilor culturale şi de presă. Cineva mi‑a spus odată : „Ştim că în acest caz avem dreptate şi nu vom răspunde la calomnii“. „Foarte bine“, am zis eu, „şi cum va afla omul de rând din Paris, Londra sau Geneva că voi aveţi dreptate ?“
J.C. în oglindă. - Nu‑i vorba oare de faptul că Cubei îi lipsesc căile de comunicare cu o lume dominată de agenţii de presă de al căror nume nu vreau să‑mi aduc aminte* ?
J.C. în persoană. — De bună seamă, dar atunci ar trebui să inventăm alte canale pentru că, dacă nu inventează, o revoluţie se împotmoleşte, iar cubanezii au dat cu prisosinţă dovezi de inventivitate pe multiple planuri. De pildă, pe mine mă surprinde că scriitori şi poeţi cubanezi foarte cunoscuţi, dintre care unii fac incursiuni şi în jurnalistică, scriu aproape exclusiv pentru consumul intern. Dacă şi‑ar dedica o parte din muncă în vederea difuzării în exterior, am avea mărturii incontestabile ale procesului revoluţionar în diverse aspecte şi la diferite niveluri şi, datorită prestigiului semnatarilor, n‑ar mai exista atâtea dificultăţi în difuzarea lor prin cărţi, reviste şi ziare. Dar adevărul e că arareori dai de o semnătură cubaneză la sfârşitul a ceva scris pentru cititorul european, şi cred că asta e o greşeală ce se plăteşte scump ori de câte ori se iveşte un nou val de calomnii şi minciuni, căci acestea apar într‑adevăr din belşug şi mai întotdeauna sub semnătură.
J.C. în oglindă. - În fine, gata cu protestele, povesteşte ce‑ai văzut acolo.
J.C. în persoană. - Am văzut multe lucruri noi. Schimbările nu sunt numai perceptibile, ci şi profunde, de la bază până la vârful piramidei sociale, şi să fie clar că piramida asta n‑are nimic egiptean. De exemplu, una din minciunile fundamentale răspândite în exterior este aceea că mersul înainte al puterii populare în Cuba e o comedie. Uite ce-i, dacă toate comediile ar fi aşa, eu m‑aş abona pentru tot restul vieţii la teatrul care le prezintă. Vigoarea şi conştiinţa puterii populare se fac tot mai mult simţite şi se simt într‑un fel pe care simplii ideologi n‑ar reuşi să‑l reflecte cu exactitate. Asta e ceva ce trebuie intuit pe stradă, în casele oamenilor, prin cafenele şi la orice întâlnire sau adunare. E ceva ce se reflectă în cuvinte, în atitudini şi purtări. Fervoarea şi încrederea poporului în conducătorii lui au susţinut şi au întărit forţa revoluţiei în primii săi ani ; acum, acelor impulsuri primare ale sângelui şi instinctului le urmează încetul cu încetul alt tip de sprijin, care se naşte din reflecţie, din discuţie şi din capacitatea tot mai mare de a manifesta păreri asemănătoare şi discrepanţe. E uşor să constaţi că aceşti conducători nu numai că ţin seama de conştientizarea realizată în urma unui lung şi dificil proces, care a mers de la alfabetizare până la instituţionalizarea canalelor ce permit exprimarea nemijlocită a vocii poporului, ci vor continua s‑o impulsioneze şi s‑o intensifice prin toate mijloacele.
J.C. în oglindă. — Ar fi bine-venit un exemplu după torentul ăsta de cuvinte.
J.C. în persoană. — De acord, îi dau cuvântul lui Raúl Castro însuşi, care a ţinut un discurs la comemorarea ridicării la luptă din 30 noiembrie 1956, unde, după ce a criticat cu asprime lipsurile şi erorile perceptibile atât la nivelul conducerii, cât şi la acela al muncitorilor şi funcţionarilor, a afirmat : „Nu trebuie să punem nici un fel de piedică criticii revoluţionare din partea maselor, ci s‑o stimulăm. Uneori se argumentează că nu trebuie să ne facem publice defectele şi greşelile pentru că astfel le dăm apă la moară duşmanilor. Acesta e un concept cu desăvârşire fals. Ceea ce ne slăbeşte şi le dă apă la moară duşmanilor e lipsa unei asumări curajoase, hotărâte, deschise şi sincere a greşelilor şi deficienţelor noastre“.
J.C. în oglindă. - Şi asta se realizează în practică ?
J.C. în persoană. - Da, pentru că poporul cubanez are memorie bună şi e veşnic gata să‑şi amintească acele directive care sunt de folos propriei exprimări şi propriei critici. Rezultatul acestei evidente deschideri în domeniul intelectual şi politic, care cuprinde toate nivelurile de exprimare, de la literatură până la opiniile în orice adunare, se constată de cum intri în contact cu oamenii ; şi asta nu se traduce numai prin opinii, ci şi printr‑o atitudine în faţa vieţii şi lucrurilor, printr‑un mod de a înfrunta cu mai multă încredere realitatea drept ceva ce nu mai funcţionează prin persoane interpuse, ci reiese din abordarea directă şi coti?*diană a problemelor şi a posibilităţii de a le găsi o soluţie.
J.C. în oglindă. — Dă‑i înainte cu exemplele, dacă mai sunt.
J.C. în persoană. — Pentru a începe, îţi voi arăta reversul medaliei, fiindcă sunt, bineînţeles, unii care se prind ca nişte lipitori de vechile module, şi partea proastă e că sunt oameni situaţi la un nivel la care nu se poate invoca lipsa de cultură şi nici de capacitate analitică. Pe când un Raúl Castro sau un Armando Hart deschid acum un amplu spaţiu critic (fiindcă a sosit momentul s‑o facă, şi nu din pură întâmplare, de asta să ţii seama în faţa a tot ce‑ţi vor spune cei care sunt de partea cealaltă), lipitorile se prind de ceea ce e depăşit şi încearcă să menţină o stare de lucruri care nu mai corespunde în nici un fel posibilităţilor actuale. Eu am aflat‑o de curând pe pielea mea, şi chiar în sfera jurnalismului, care ar trebui să fie primul în a urma şi stimula acest curent atât de benefic. Dintr‑un discurs pe care l‑am ţinut la ceremonia de constituire a juriului pentru premiul anual acordat de Casa de las Américas, ziarele au suprimat tocmai pasajul unde elogiam deschiderea tot mai mare în domeniul criticii constructive. Lipitoarea de serviciu a crezut că e de datoria ei să elimine ceva ce i s‑a părut distonant ; ca întotdeauna, birocraţia zăboveşte în raport cu prezentul.
J.C. în oglindă. - Şi partea pozitivă, atunci ?
J.C. în persoană. - Ca exemplu invers în acelaşi domeniu, foarte ampla anchetă publicată de Bohemia, în care tocmai ziariştii şi‑au expus în amănunţime criticile, preocupările şi criteriile de reînnoire a mass-media. Dar poate că faptul cel mai important e cel ce se desprinde din experienţa de zi cu zi a vieţii cubaneze. Acum zece ani vorbeai cu oamenii de pe stradă, cu un liftier sau un măturător şi aproape imediat te pomeneai cu fraze gata făcute, cu repetarea oarecum automată de lozinci, lucru ineviabil într‑o etapă de conştientizare progresivă. În prezent auzi tot mai mult cum lumea vorbeşte cu propriile‑i cuvinte, ceea ce nu înseamnă nici pe departe distanţare faţă de lozincile revoluţionare, ci capacitatea de a le aplica cu mai multă spontaneitate, aş spune cu mai multă personalitate.
J.C. în oglindă. - Ni se termină hârtia. Continuăm altă dată?
J.C. în persoană. - Dacă vrei, pentru că tema e generoasă..**/ (Julio Cortázar," Pagini neaşteptate" traducere şi note de Tudora Şandru-Mehedinţi, după o ediţie îngrijită de Aurora Bernárdez şi Carles Álvarez Garriga, Iaşi, Editura Polirom, 2010.)
https://www.larevista.ro/julio-corta...UNBEHB_-dUOd88
https://www.youtube.com/watch?v=N6yV...7pm_K4Lti6cdE4